Poeme

 

„Ajută-mă, Doamne, căci nu găsesc leac în oameni, nici într-o altă creatură. Dacă aş şti că aş putea să-l găsesc, nu m-aş da înapoi de la nicio caznă. Arată-mi, Doamne, unde pot să-l găsesc, şi chiar dacă ar trebui să merg în urma unui cățel pentru a-mi da acest leac, aş face-o (...)”

Ignațiu de Loyola – Testamentul

 

*

Cui mă arătasem 

Mă văzuse orb, 

Cui mă arătasem 

lacrima să-i sorb. 

Căci mult mai adânc 

Decât mine orbise, 

Orb, orb, orb ca prunc 

Năucit de vise. 

Prea mult visase 

Viață şi moarte; 

Măduva din oase 

Îi înflorea în cer, 

Acum că visase 

Toate câte-ți cer, 

Frumusețe moartă, 

Frumusețe vie, 

Poartă după poartă 

Deszăvorâtă ție...

 

*

Auzi cum timpul dinlăuntru geme 

Muşcând pământul, îmbălând sub vierme. 

Auzi cum timpul s-a născut să piară 

Ca somn etern, dar rege sub tiară. 

Auzi, până când nu mai poți să fii, 

Cutremurare-n carne de copii. 

Primeşte să deschizi porțile ascunse: 

Alchimic leac, sărutul fără buze 

Acum se dăruie celui infinit 

Până în visul nimănui dăruit. 

 

*

Te ține în frâu durerea,

Nu ai avut nimic în afară de ea, 

Doar pulberea aşezată 

Peste coaja ce ar fi vrut să vorbească, 

Povestindu-şi facerea 

Născută din fruct şi acceptând 

Să moară în el, călătoare 

Prin bunăvestirea lacrimii. 

Şi câtă bucurie ți s-a dat 

Încă o dată, făcută să nu mai fie. 

Râzi, cântă, bucură-te 

Că puțin câte puțin nu mai eşti. 

 

*

Şi dacă din întâmplare ai trăi, 

Ce altceva ai face? 

Ce moarte ai întâmpina 

Mai presus decât moartea florilor 

Pe un mormânt, chiar şi de împărat? 

Ha! Ca un făcut, dacă mai umbli viu 

Prin ceea ce altădată a fost carne, 

Te acoperi de o piele fără alt scut 

Decât cel  floral?

 

*

Astfel inima îmi este 

Sămânța centrală a cosmosului, 

Cum el nu a mai fost 

Decât în mireasmă şi despuiat de coajă. 

Dulce mă răfuiesc cu tine, 

Bătaie a inimii şi te fac să creşti 

În explozia finală, cerului dezvelită 

Pentru ca mai mult să se ascundă, 

Flacără, stingere şi din nou flacără 

Ce arde pânâ când uită de sine.

 

*

Din nou auzi cum se vorbeşte sub pământ 

Până la ultima generație. 

Şi din nou bate vântul şi plouă 

Ca într-o geneză de sfârşit, ca un parfum 

Uitat pe o statuie, atunci când

Îmbrățisând-o te-ai lăsat împietrit. 

Cară noaptea cu inima până la ziuă, 

Ca să i se mistuie întunericul. 

Du-o în spinarea ce se bolteşte 

Ca să cânte tradițiile unui popor mort.

Şi dacă moartea îți vine prea devreme 

Înşal-o că ai fost în viață, 

Spune-i alte cuvinte 

Decât acelea care îi fac plăcere, 

Râzi până când se crapă 

În tine infinitul, şi dragostea 

Închisă în aştri vine să te slujească.    

 

*

Nu mai vreau să ştiu 

De nimic altceva, 

Doar de podoaba 

De cer lăsată grea. 

 

Uite că va naşte 

Încă o dată 

În ieslea cu mir 

Dintr-un vis de fată.

 

 

2 noiembrie 2011

 

Când flăcările mi-au carbonizat sufletul 

Nu am ştiut că erau flăcări 

Şi făceam schimb de cenuşă cu spiritul

În toate formele lacrimii 

Care dacă se arătase 

Acum îi eram slujitor. 

În loc de nimic 

Din nimic m-am născut, 

Mai mărunt decât un ciob de oală 

Scos din pământul Betleemului. 

Şi de aici mi se trag toate: 

Mi-au luat ciobul şi l-au curățat,  

Dându-i lustru de trandafir. 

M-au răpit şi m-au dus legat 

Înaintea zilei şi a nopții. 

M-au pus într-o vitrină 

Şi de atunci sunt vizitat 

De fotografi cu toată 

Tehnica Fiarei.

 

*

Mă doare inima ca fulgerul, 

În păcatul că am refuzat 

Arsura cu care mă întâmpinase îngerul. 

Mă sfredeleşte refuzul ăsta până azi.

Abia îmi duc steaua în spinare, 

Căci din înaltul inimii îmi cazi 

În suflet, îngere, cu sabia, arzi, 

Şi-mi dai încă o dată întrupare.

 

*

Câte stânci smulse din cer 

Cad peste mine! 

E frumos, e urât, să pier 

Cu moartea reginei de albine? 

Pe unde e trecerea mai acătării, 

Pe unde să pun piciorul mai bine, 

Albit, înnegrit de spuma mării, 

Fără carnea mea, fără mine?

 

De m-am născut toată lumea s-a plâns la cer: 

De ce ai lăsat-o, Doamne, să vină, 

Printre noi, oameni de bine, 

Pe creatura asta fără viitor? 

Ia-l de aici, ia-l cât mai repede, 

Să nu ne supărăm, 

Că şi tu ai venit pe lume 

Fără să ne ceri semnătura. 

De capul tău. 

Cap ce ar trebui tăiat. 

Ia-l de aici pe amărâtul ăsta 

Şi ia-te de aici. 

 

*

Fruct de obicei adăpostit în inima omului, 

Unde eşti acum? 

Nimeni nu te mai vrea? 

Nimeni nu-şi întinde veşmântul 

Ca să cazi în el 

Când scutură pomul? 

Nimeni? 

Eu sunt doar o nucă spartă 

Cu viermele în ea. 

Dacă mă vrei, atunci îmi arunc 

Cămaşa ruptă sub căderea ta.

 

 

3 noiembrie 2011

 

S-ar spune că noaptea asta e fericită, 

Cea mai fericită dintre fericiri. 

Noaptea parcă vrea să întreprindă 

Nu ştiu care angelice răpiri. 

Nu e nevoie să îngenunchezi 

Înaintea statuii din dom, 

Căci de două mii de ani ai împietrit 

Îngenunchiat ca ultimul om.

 

*

Mi-au îmbătrânit mâinile 

Fără mângâiere, 

Hrană pentru țărânile 

Dospind a fiere?

 

Se aude orbeşte 

Inima perorând. 

Nebună vorbeşte 

Până când, până când? 

 

Bate cerul, mai mult 

Decât limba în clopot, 

În el cu tumult 

De sânge în ropot. 

 

Şi dacă de sânge

Vorbim lipăindu-l 

Pe inimă, pe orice 

Rugă lovind gândul, 

 

Ce să mai adaug, 

Doar ne-cuvânt, 

De fruct de aur 

Fără pământ.

 

*

Sunt cumpănă mie şi oricui 

Îşi află viață în mine, 

Pretutindeni în locul 

Acesta blestemat şi iubit. 

Dar de ce l-am iubit, 

Când respins, am fost alungat din cetate

După prescripția chiar şi a îngerului. 

De ce? Pentru că dragostea e coaja 

Nu numai a ființei, e coaja

Morților urlând după înviere, 

Morților ce sunt nimic altceva 

Decât aşteptarea de a învia 

Pretutindeni în locul 

Acesta blestemat şi iubit.