Comentarii critice
Ion Pop

DUMITRU M. ION, ÎNTRE "VÂNĂTORI" HIMERICE ŞI "DICHIS VIZANTIN"

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2014

 Creditat de editorul-poet Mircea Ciobanu,  la a doua cartea a sa, Vânătorile (1969), drept creator al unui „univers sistematic”, cu „acelaşi numitor comun metaforic, cu funcție de categorie centrală: urmărirea”, Dumitru M. Ion (n. 1948) apare, la o lectură atentă, doar superficial situabil sub acest atribut. Dimpotrivă, o mare dezordine, atât la nivelul universului imaginar cât şi la cel al vocabularului selectat pentru articularea unei viziuni cât de cât coerente, tulbură ansamblul poeziilor puse totuşi sub un titlu comun, invocatul motiv al pândei articulându-se cu destulă dificultate într-o producție textuală în care nici „logica” ideatică, nici cea a „concretelor” intuite ca substanță a imaginii poetice nu capătă încă decât cu greu contururi care să le poată evidenția. Are mai degrabă dreptate Gheorghe Grigurcu, care mai putea nota în 1973, la apariția volumului Fals tratat de vânătoare, „un spirit încă inconsistent proiectat în fortuit”, indecis între „confidențial şi imaginativ”, „copleşit de rumoarea versificației alimentate din sursele cele mai felurite” (v. Poeți români contemporani, Ed. Cartea Românească, Bucureşti,  1979, p. 494). 
Debutul cu Iadeş (1969) anunța acest soi de ezitări, atunci fireşti. Versuri de evocare peisagistică, întoarse spre univesul rural familiar, cu prospețimi ale plasticizării prin recurs la elementarul naturii („Primii oameni beau apă.  /  Începe lumea”, „Am strâns atâta pământ sub picioare  /  Că avem o vârstă mai sfântă decât Isus Hristos”, „Linişte-ncropită prin case; în sat  /  Primăvara a rupt cu gura pământul nou”), cu notabile reuşite mai ales în ciclul ultim de aproximative „sonete”, stau alături de goale propoziții cu pretenții de rafinament expresiv: „Nu te certa cu frica ta de mâine -  /  Până în cer s-a înstărit seninul,  /  Din vie ne-a strigat căzând în şes  /  Băutul cel nestăpânit care ne ceartă des.  /  Creştin pe tine adevărul numai  /  Îți poate chipul răsuci din umeri.  /  Eu-ți sunt dator un ger de zburătoare,  /  Tu doar plămada negăsită în nicio bănuială”...
Când apare, la a doua carte, motivul vânătorii nu e, încă, un centru îndeajuns  de puternic de coalgulare a discursului poetic. Titluri „normale” se învecinează cu altele, pompoase ori de o artificialitate de rău augur pentru textele de sub ele:  Vânătorile de iarnă, Vânătorile de toamnă, cele de „pe dealul părinților”,  „de lebede”, „de diamante”, „de dragoste”, dar şi Vânătorile sincere, „de viermi”, „de casă, „celebre”, „de risipire” „de Voroneț” etc... Adesea expresia e  complicată fără rost, cu accente emfatice, cu pretenții vizionare şi o retorică ce sună în vid: „Chemați-mă la acest ajun  /  Al răbdării,  /  La naşterea omului care râde,  /  La picioarele celui dintâi  /  Şi ultimului nemuritor -  /  Acolo fie-mi scaunul lumesc.  /  Cine vine, Doamne, pe lume?  /  Îngerii mor -  /  Strig într-un tărâm cu suflete”;  sau: „Trece vorba din spate  /  Şi sare-n maree,  /  Lincşii clipei ling mâna stăpânei -  /  Viermi veniți din materia albă  /  Asupra cărnii  /  Şi-a casei care-o ține.  /  Detunătura face-un lac de zgomot:  /  Vânatul surpării!”.
Dumitru M. Ion se defineşte treptat mai curând ca un poet manierist, care-şi complică cu ştiință expresia, ocolind-o pe cea directă, drept care versurile confesive lipsesc aproape cu desăvâşire, sugestia stărilor de spirit făcându-se mai întotdeauna pe căi foarte ocolite şi fără ca subiectul să pară a-şi fi limpezit lui însuşi „obiectivul”. Faptul e evident în cartea deja citată, Fals tratat de vânătoare,  unde,   din loc în loc se încheagă totuşi  câte un ansamblu atras spre un nucleu mai lizibil al „mesajului”. Aflăm, în fine, că  incursiunile simbolic-cinegetice au loc exclusiv în spațiul interior, vânătorul fiindu-şi sieşi vânat, pură fantasmă, şi că tot restul e proiecție imaginară şi verbală, în contururi de viziune destul de vagi: „Vânătorul aruncă ziua pe ziduri,  /  Poartă coif de răcoare şi zale de rouă,  /  Nu are privire şi nici nu aude,  /  Numai se-arată.  /  /  Niciodată nu poate să fie atins:  /  Se ascunde în ochiul celui care-l urmăreşte;  /  Cine trage în el, propriul său ochi  /  /  Îşi ucide.” O ipostază a eului liric ar putea fi cea a „copilului” dedat fantazării, dar despre ea ne vorbeşte mai degrabă un titlu de poem decât poezia propriu-zisă : Copilul născocise mersul unei necesare iluzii: poesia. „Poetul-prunc”” chiar apare în această ipostază, vede prin lucruri ca prin aer, îşi duce capul în mâini prin „labyrint”; altundeva, în „pădurea tăiată de copilul pădurar”, „câinele urlă la gura vizuinei unde  /  Plâng copiii poesiei”, mai încolo însoțitorul poetului e tot un copil ce-i poartă armele, ca să afle că... „vânătoarea-i revoluție în pădure” (!?), „castelul” se leagănă „precum copilul   /  /  Care strânge cu durere la piept  /  Caii, câinii, să nu cadă în lac”... În câteva poezii apare şi „copilandrul”, prezență la fel de cețoasă. „Vânătorul”, aproximat, în câteva rânduri în chip de monarh, „îngenunchind  încoronat pe gânduri”, în vag peisaj romantic, alteori purtând aureolă, „amant care alunecă, alunecă  /  Venind de departe”, ba chiar îşi „bate” într-un loc aureola, „cum ai bate un câine de vânătoare prieten  /  Pe care-l poți omorî din iubire”(!); are „zale de mătase” şi călăreşte „un dulce cal de război”, - date ce aproximează aşadar o  imaginație disponibilă, dedată unor foarte gratuite „vânători” de himere.    Se iveşte şi numit ca atare, vânând o „viață” al cărei „fruct” e „pânda şi lenea”, încărcătură simbolică, într-o țesătură verbală   de la început firavă, cu „noduri” accidentale, apărute rareori, în voia hazardului. 
Mai la toate paginile se „vânează” de fapt cuvinte, asociații mai mult sau mai puțin arbitrare.  Câteva poeme sunt totuşi mai bine articulate, aproximând acelaşi univers fantezist, articulând câte un „peisaj” sugestiv  de imponderabile, într-un discurs nu lipsit de prețiozități, ca în Nefertiti: „Toamnă – epuizare liberă; zăresc  /  Piramidele împodobite de moartea   /  Ta, Nefertiti.  /  /  Fericită lumina cade pe valuri;  /  Eu ascult paseri născându-se-n  /  Largile zboruri.  /  /  Noaptea-ncuiată în ape adânce  /  Plânge pe-aproape: mă rostogolesc  /  Pe colina însângerată.  /  /  Nimeni nu mă aude cum calc învingând  /  Florile înspăimântate de-argintul  /  Melcilor stinşi.  /  /  Senzații – catastrofe mărunte; urcă  /  Norii amanți prin pădurea cucerită  /  Ah, unic labyrint.” Nişte Ştiri despre dragoste şi viață propun fine paralelisme mimat-naive, între peisaj şi starea de spirit visătoare a îndrăgostitului: „O aud suflând în lampă:  /  Se întunecă pădurea.  / Ea se plimbă legănând mesteceni;  /  Hai s-o sărutăm când doarme.  /  /  Eu scrisori de dragoste-i trimit:  /  Poate cade în capcană vulpea.  /  /  Hai să ducem în pădure un ziar:  /  Poate vine să citească ultimele ştiri  /  /  Despre viața pe planetă  /  Când mor zorii ca ostaşii în lumină.”  Peisaje schițate promițător sunt alteori perturbate de imagini convențional poetizante: „Asfințea pajiştea zilei;  /  Aşteptam să cadă pe mine durerea câmpiei.  /  /  Călătoreau imnuri prin aer:  /  Fecioarele mânau turmele nopții  /  Înspre pădurea care zâmbea  /  Ca o armată dormind în picioare.  /  Încoronat de imnuri eram”...
La fel cu versurile puse sub  genericul „vânătorii”, cele din ciclurile de „balcanice” (v. Balcanice. 100 balade, 1970) sunt compuneri în  mare parte lăsate să se alcătuiască oarecum automat, într-o masă verbală cu puține filoane de sens cristalizate. Pe fondul unei verbozități colorate, desigur, „balcanic”, în tradiția de toți remarcată a unui Anton Pann, Mateiu I. Caragiale şi Ion Barbu, se ivesc secvențe notabile, ce trimit la repere ale unei lumi deja validate în imaginarul românesc dunărean: „vom pleca în hagialâc spre zori”, „femei acolo, calde, născute din palavre  /  dereticau amanții-n  puf”. Câte o urmă mateină e uşor de identificat:  „Efebi, umblam în crailâc  /  Amanți de-o seară înghițeau cafele”, ca şi alte exotisme din fiondul principal de  motive „levantine”, cu sugestia gratuităților unui univers imaginar livresc:  „Levant, bairam divin pe țărm de miere  /  Îți pui în gură praf şi-n spate acatiste   /  Pre limba ta şi gustul tău poetul piere  /  Înveşmântat în haine de hârtie triste”. Un vers barbian celebru de prin Isarlâk e adaptat într-o definiție proprie: „La mijloc de rău şi bine  /  În oraşe-episcopale  /  Dorm în casele creştine  /  În nemernică surpare  /  Femei tinere la trup  /  Şi viziri cu bărbi de mentă;  /  Două lumi clipind se rup  /  Ca o pasăre dementă.  /  La mijloc de bine-i rău  /  Şi în miez de rău e bine -  /  Orient cu Dumnezeu  /  Şi podoabe de ruşine”... Din păcate, concurența cu versurile nesupreavegheate nici la nivel strict prozodic e, deocamdată, mare... 
Calitatea poemelor se îmbunătățeşte, însă, substanțial în ciclul „Noile balcanice”, inclus în antologia de autor Vânătorile din 1981, cu unele rescrieri ce dau un relief mult mai consistent acestei arii tematice a poeziei lui Dumitru M. Ion şi certifică efectiv maturitatea autorului. Versurile sunt acum epurate de balastul vorbelor de prisos, căzute întâmplător pe pagină, sporul de rigoare formală e evident şi ține mai bine în frâu fluxul verbal. Un titlu mai vechi de poem reluat – Ce lege blândă. N-am fost puritani – spune aproape totul despre „ideea” conducătoare a acestor poeme de răsfăț oriental, într-un univers, vorba lui Ion Barbu, de „pulberi de pe lună rase  /  şi-alte poleieli frumoase”: „Ce lege blândă. N-am fost puritani.  /  Halvița-i dogmă unică-n cetate.  /  Cetate spun? Te-asemeni în păcate  /  Femeilor de patruzeci de ani.  /  /  La pieptul tău mari turle aplecate  /  Dezmierzi cu of creştin oriental.  /  În dinții tăi cu poftă sunt tocate  /  Semințe de zavistii şi migdali  /  /  Şi-un  miriad de saci cu mirodenii”... Kieful meridional ia locul „pândei” visătoare din Vânătorile – „mă lăfăiam, cu vizantin dichis  /  Pe mii de tronuri: împărat creştin”, „crailâcul” efebilor reapare, ca şi o variantă de „asfințit al crailor” -  „Noi, purii canibali, spre iad mergeam  /  Spre mult râvnitul nostru-areopag”. Se perindă în pagini – „Un Vavilon cu vicii şi grădine” -  „domni şi haşişuri”, personaje cu măşti  şi  coturni înălțând gratuite „seraiuri cu albine”, iar decorul e al unei abundențe de rai mahomedan, refăcut cu o voluptate de priceput mânuitor al vocabularului specific locurilor, cu deconspirarea regimului pur imaginar al evocării:  „Ți-aruncă iar poruncitorul arătător împărătesc  /  Ocări când gura te seduce caice de sarailii  /  Halvale cu susan, ciubuce, rachiu cu vifor moschicesc  / ... /  Lokum cu nucă şi cafele, harbuzul proaspăt, virginal  /  Îți fac  ochi dulci, le dai crezare, oftezi şi suferi într-un peş,  /  O roabă dintre trufandale îngână-un cântec boreal:  /  Cad țâțele în temenele cu sfârc ca fructul de cireş”. Ne aflăm, zice un debut de poem, „în țara plăcutului Onir”,  şi această plăcere e în primul rând una a vorbirii ceremonioase, ce convine, evident,  înclinațiilor manieriste ale poetului.
Tot în aria de inspirație „orientală” se plasează poemele din Orgolii, cu texte stituate între anii 1968-1973, poate cea mai împlinită scriere a poetului. Sunt de remarcat aici mai ales poeziile prezentate ca „imitații”, strecurate printre altele subintitulate cam arbitrar „orgolii” sau „umiliri”, fără diferențeri manifeste de tonalitate şi scrise sub aceleaşi impulsuri ale fantazării eterate din ciclul „vânătorilor”, numai că mult mai exigente față de coerența „viziunilor”. Într-un loc, motivul vânătorii revine, cumva lămuritor: „Prin scăldători de mici fugim  /  Într-o prelungă vânătoare  /  Unde vânatul e un mim  /  Şi-nchipuirea născătoare”. Un lirism al senzației delicate, cu imagini fin stilizate, se asociază dispunerii „estete” a elementelor de decor în care se plasează îndrăgostitul şi femeia iubită: „Umbrela ta galbenă a înflorit în grădină.  /  /  Gura ta caldă înmiresmează lujere de cimbru;  /  Iau cupa în mână, cămaşa ta ca o corăbioară aprinsă  /  Se leagănă fericită în iarbă.  /  /  /  Eu beau sub un măr cu flori albe vin roşu”. Altundeva, se face o comparație cu „zmeura fericită luminându-se singură”, „Dar flori de pruni se scutură în ochii mei  /  Şi pentru voi sunt orb”, recuperarea regimului senzorial-impresionist împrospătează starea de reverie mult abstractizată în alte poeme: „În crâng e oboseală de vară:  /  Arare  /  raze-adormite cad de pe frunze.  /  /  Cine trece şi-ntreabă de mine?  / ... /  O pasăre de aramă plânge în arbori:  /  Trece ziua ca o senzație măruntă -  /  Îngerii roşii-nfloresc în trandafirul sălbatec.  /  /  De multe mii de clipite  /  Îmi pun mâna sub cap  /  Şi-ncerc să mă-aud că exist.  /  /  Cine trece şi-ntreabă de mine?” „Imitațiile” aduc un plus de rafinament al desenului imagistic, ce conturează „impresii” ca de haiku, dar trimite mai ales poezia tradițională persană, unde elementul natural apare elegant stilizat în forme care s-au constituit deja ca depozit de embleme cvasiconcettiste. Aerul ceremonios al gesturilor, translația subtilă dintre uman şi natural a Orientului sunt reactualizate  şi în poemele (de dragoste) din această suită de „imitații”. Exemple se pot da de oriunde: „Tu ai, iubitule, ca-ntunericul ochiul  /  Buzele ca frunzele toamna,  /  Gura ca surâsul izvorului:  /  /  Lasă-mă-n zori  /  Apa ce trece să i-o sărut”; „Acum orice lucru pe care în mână îl iau  /  Tot mi se pare că-i mâna ta”; „Într-o cutie de lemn sângeriu  /  O lacrimă eu ți-aş trimete,  /  Dar lacrima e-atât de fierbinte:  /  /  Cutia s-ar îndrăgosti de foc”; „Într-o dup-amiază citeam:  /  Dacă vine amurgul  /  Ca o haină de mire,  /  /  Ca o haină-a groparului,  /  Ia-mă de mână,  /  Stai de vorbă cu mine:  /  /  Am să-ndur mai uşor  /  Naşterea viermelui  /  În floarea de prun”...  La limita dintre alegorie şi simbol, idila erotică insinuează un discret fior senzual, ca în aceste versuri: „Ți-am trimis pe o tipsie de aur  /  Două mere date în pârg, Unul de boală era  /  /  În pântec muşcat.  /  /  Dar în pârâiaşul în care  /  Albind se scăldase  /  Făptura vicleană  /  /  Aştepta leacul tău”...
În Culoare şi aromă (1974), poezia pare a se întoarce spre ceva mai vechile manierisme şi dezordinea compozițională din Vânătorile. Versurile expresive nu lipsesc, însă intră din nou în concurență cu  formulele artificioase şi asociațiile de cuvinte inexpresiv capricioase, despre care nu poți spune cu siguranță dacă vizează o anume gravitate a  stării de spirit ori o parodiază.  În câtva poeme, subiectul liric e prezentat ca un melancolic incurabil – „Sunt bolnav  de întinsă şi nemernică  /  Melanholie” – se declară sub un titlu pompos (sau autoironic?) – Supunerea, îngenuncherea şi surâsul unei celebre clipite în care se preumblă melancholia.  Pare să fie mai degrabă grav, de vreme ce sub el stau şi versuri ca acestea: „Dar cât de dulce în mine  /  Ea se preumbla călcând pe covoare de inimă,  /  Pe chilimuri de sânge”... Or, dacă e aşa, un alt titlu, precum  Nu aruncați cu versuri putrede în simțurile mele –  scris în stil  de  dojană de amvon, ar trebui luat în serios, deşi mica predică e de un retorism ce subminează poate involuntar intenția gravă: „Au nu aveți deznădejde  /  Nici în voi, nici în soarte?  /  Milă cine să aibă  /  /  Când prin naşterea voastră muriți?  /  Când aruncați cu versuri putrede în mine...” Ca oaze în deşert, apar însă şi versuri bine scrise: „Nu vreau să privesc călătorii  /  Fiindcă te-aş recunoaşte mergând  /  Prin aer  /  /  În urma aburului  /  care se frământă plăpând   /  Părăsind nările mele!; „În dragoste ne ținem  /  Precum doi urşi polari  /  Pe-un țărm norveg”, „Hai să mergem pe lumea cealaltă  /  Într-o fastuoasă călătorie de seară”...
În mod surprinzător, cu doi ani înainte, Dumitru M. Ion publicase un volum de versuri sufocat de convenții şi de o retorică conformistă, sub titlul Poeții de douăzeci de ani, în care aduna tributul plătit prin ani „comenzii sociale”, cu „versuri partidului”, cu poeții din titlu ca „stegari precoce” şi declarații ca aceastea, ce nu pot fi, desigur, contrazise: „Țara înseamnă chiar casa,  /  /  Casa în care omul hotărăşte  /  Clipele de dragoste,  /  Odihna şi munca”... Ori: „Cele mai frumoase poeme  /  S-au scris între vis şi viață,  /  Între popoare  /  Între destine şi moarte   /  Adevărată”...
Alte (aproape) surprize oferă lungile discursuri greu încărcate alegoric precum cele din Ioan Metafora (1986), retipărit peste un deceniu sub titlul şi mai sunător Evanghelia după Ioan Metafora, în care Scribul dialoghează cu Ioan Botezătorul, amestecând simboluri livreşti cu date devenite emblematice ale istoriei şi geografiei naționale, într-o compoziție artificioasă ce vrea să figureze procesul de creație uzând de o retorică depăşită, căreia i s-a atribuit abuziv un caracter „ezoteric”. Nişte Note finale, explică fastidios, în ediția a doua, cuvinte precum... scrib, euritmie, roza (societății secrete „Frăția”), spicul şi şarpele („Simbol orfic. Aici ironie a poetului”!) Muntele Omul şi Babele, Coloana fără sfârşit, anemona (lui Luchian, dar nu numai), oferind mai întîi „o posibilă schemă pentru lectura cărții” pe baza unei pretențioase combinații de cifre cu valoare simbolică, „decada”, „pentada” etc.  
Un poet, aşadar, cu inspirație instabilă, din care o antologie severă ar putea reține poezii întregi sau numai fragmente de poezie ce sună în chip paradoxal mai autentic atunci când apar ca „imitații” sau pastişe „balcanice”.