Cronica literară
Ion Pop
VIRGIL LEON – DOVEZILE AGONIEI
Articol publicat în ediția Viața Românească 12 / 2008
De o discreție ieşită din comun, echinoxistul Virgil Leon (n. 1960) pare a-şi fi programat, cumva, marginalizarea. Cele două cărți de versuri tipărite până acum, sub titluri simple (Unu, în 1995, 2, în 1999) nereceptate cum s-ar fi cuvenit, la dreapta lor valoare, de o critică neglijentă, sunt, de fapt, suite de secvențe ale unei ample confesiuni dezabuzate, în care mărturisirea unor stări de spirit şi reflecția asupra lumii şi a poeziei se conjugă, într-un discurs liber, de un patos abia cenzurat, la care îl obligă, în fond, însăşi tematica meditațiilor sale. Căci amplele poeme, par a se adresa deopotrivă subiectului liric şi textului său, – expresie a unei grave angajări în actul scrisului. Numai că acest angajament este astfel doar în măsura în care promite o sinceritate deplină a eului ce se confesează, – în rest, conştiința precarității, şi a subiectului-scriptor, şi a evenimentelor evocate, se asociază cu lipsa de încredere în capacitățile discursului poetic de a le surprinde şi exprima în chip autentic. Scrisul e situat, totuşi, „numai şi numai la sfârşitul săptămânii“, deci într-un moment de fragilă sărbătoare, după ce au fost parcurse „celelalte netrebnice zile“ cu „balans(ul) fioros / deasupra lucrurilor migratoare“. Dar nu e scutit de un accent ironic, fiind definit ca o „călătorie tulburătoare“ şi punere în mişcare a „maşinări(ei) unor fraze duioase“...
Toate atributele devalorizării sunt solicitate în acest discurs oarecum vlăguit şi sceptic, întors către o subiectivitate ostenită, ce cunoaşte, însă, momente de iritare şi de nervozitate provocate tocmai de lipsa de substanță a realului şi, mai ales, de minciuna discursurilor despre el, înfrumusețate, pitoreşti, aşezate sub o falsă lumină. Adresându-se sieşi, subiectul poetic vorbeşte despre o aparentă linişte şi eşuare „în golful unei nepătimiri aride“, anulând din principiu orice tentație retorică, despre traversarea „caldarâmurilor propriilor cuvinte“ încercând să distingă „cu o clipă mai devreme, / respirația / delicată / a morții“ şi calificând „scrierea poemului“ drept „cea mai lentă sinucidere“.
Înscris pe o linie „bacoviană“, fără a recurge, totuşi, la minimalismul Stanțelor, acest discurs structurat în secvențe cu versuri scurte ce permit sublinieri şi reluări semnificative, anaforice, chemate să intensifice tensiunea lăuntrică ținută sub presiune, el vorbeşte despre o funciară singurătate, un sentiment al recluziunii, golului şi absenței, despre un soi de „sfârşit continuu“, cum numise Ion Caraion agonia lui Bacovia („Sfârşind ( ?) / îți strigi numele. Şi / strigătul se loveşte / de zidul unei absențe mute“), într-un spațiu carceral resimțit în interioritatea rănită, unde sângele e metaforizat, în tradiție modernistă, drept „clovnul dinăuntru“, „saltimbancul», chiar – cu sinestezii simbolist-expresioniste – „diabolicul / val roşu de râs / din ființa îndurerată“, într-o atmosferă hibernală ce se transmite şi verbului poetic : „Dintr-o iarnă într-alta pătrunzi, / ca un deținut / din altă în altă celulă, într-o / închisoare pustie : / din iarna unui gest / în iarna altui gest, / din iarna unui cuvânt / în iarna / altui cuvânt“.
Miza expresivă majoră rămâne metafora ce punctează din loc în loc confesiunea ori reflecția nudă, adesea tăioase dincolo de neputința mărturisită, cărora li se caută echivalențe pe măsura gravității stării de spirit. Avem de-a face cu variațiuni pe temele amintite, ce-şi găsesc, de exemplu, expresia sintetică în versurile finale din secțiunea a doua a poemului : „– Oh, lipsă / de concret, de prezență : / întâmplările se petrec altundeva, / lumea e transpunere“. Variațiuni, aşadar, în marginea acestei irealizări a lumii, față de care ființa stăpânită de o „neputință cuprinzătoare“ – excelentă formulă autodefinitorie! – nu găseşte decât false supape în „histrionismul abulic, în / proza lividă a cotidianului“. Acestui histrionism îi aparține şi expresia poetică, corespunzând unui „şir de substituiri“ – «Vin chemările umbrei, chemările grației / Vin reprezentațiile abile, / cu decoruri de mucava“, menite să disimuleze „terasele / fumegânde, soarele orbitor, claritatea / vinei şi rândurile răsturnate / ale zețarului suprem, incoerent / pulsând înspre noi, dar / niciodată prea aproape“.
Se poate prevedea imediat, în contrast cu aceste autoiluzionări literare, în universul el însuşi derealizat, afirmarea unei voințe de autenticitate, de expresie nudă, dezvrăjită, a propriei corporalități eliberate de podoabe şi măşti : „Nu mă pot ignora : sunt ceea ce rămâne după / Ştergerea culorilor, a mirosurilor. / Un vas în două teritorii, nedespărțite, acesta eşti, corpule. / Ieşi din vegetația muzicală, cu paşii tăi neprețuiți, / în care ritmul şi-a lăsat oarbele aşchii“. Este o ipostază ce se asociază firesc cu aspirația unei împrospătări a trăirii şi a expresiei ei : „Poate vom renunța la străzile/ isterizate, poate vom prânzi pe iarba neîncepută“...
Asemenea supoziții şi proiecte par, în ultimă instanță, neverosimile, căci discursul poetic problematizează mereu raportul precar dintre real şi imaginar, dintre trăire şi expresia ei, dintre concretul corporalității şi abstracțiunea rece şi austeră în principiu, a ideii. „M-ai ademenit cu o lume de animale şi plante / ireale, căzute-n genunchi cu supunere, dar / de ce urletul lor cutremură bolțile? /Cum s-a putut / ca în teritorii abstracte / să ia ființă o durere atât de / ascuțită, / cum / s-a putut ca în mijlocul cuvântului / să stea, stingheră, o lacrimă – / ca o stranie mare?“ – se întreabă la un moment dat poetul, pentru a motiva apoi, imediat, recursul la abstracțiune ca o contrapondere la febra organică a eului : „lasă melancolia să invadeze / imprecisele teritorii ale ființei îndurerate. / Poate tocmai fiindcă în trupul tău / e arşiță, / cauți glaciala puritate a ideii“... Sunt, în fond, nişte autointerogații în jurul cărora se construieşte o reflecție despre facerea poemului, o mică poetică de uz personal, ce nu rămâne decât rareori în planul reflecției descărnate, ci balansează spre concretețea sui generis pe care o poate oferi aproximația metaforică sau corelativul obiectiv al stării de spirit. Se vorbeşte, astfel, despre „un nehotărât parfum de fostă şedere, / verdea, milostiva culoare a plictiselii, / spaimele suprapuse ale sufletelor orbecăind în / vidul dintre obiecte, / sobolii subțiri şi reci ai cuvintelor, / galeriile lor vizibile încă în aer“, ori sunt chemați „prietenii“ să umple „golurile dintre lucruri : / ce s-ar întâmpla / dacă, mâine, cineva va ciocăni timid / în uşa de aer dintre doi copaci – / şi nimeni nu îi va răspunde.“ Ba, mai mult, în secvența următoare, se pune sub semnul îndoielii însăşi inocența fenomenului natural („Într-o zi se va vedea / că ploaia nu e numai ploaie /.../ că nici măcar ea / nu e nevinovată . // (Dar toate acestea – / abia când, sus, va fi descoperit / Ochiul.)“. Perspectiva asupra lumii, externe sau lăuntrice, se proiectează, în această situație, ca un complex greu discernabil de fapte şi atitudini, sugerând o complexitate, o ambiguitate, pe care numai o supra-conştiință le-ar putea, eventual, surprinde în esența lor. Numai că o asemenea privire totalizantă şi esențializatoare rămâne doar în planul proiecției ideale, nici eul nu scapă de fapt „histrionismului abulic“, nici „viața“ nu se poate sustrage hazardului („Aceasta a fost şi va fi – / viața : a nimănui, întâmplătoare“), timpul se desfăşoară dezordonat – „Viitorul : o amintire / incoerentă despre prezent. / Neîmplinirea – silueta scârbei“. „Ficțiunea liniştii eterne“ – ni se mai spune – nu salvează de la „elementara prăbuşire în silă“, nici „limbajul nu e un refugiu inocent“, starea de indecizie nu cunoaşte repaos, în timp ce se impune „Rigiditatea, indecența splendorii“. Iar concluzia – ca în secvența a doua a poemului – nu poate fi decît un retoric regret, exprimat în versurile deja citate, cu acea „lipsă de prezență“ într-o lume care e doar „transpunere“.
Cum se vede, avem de-a face cu o țesătură discursivă ce nu e deloc simplă, textul se construieşte într-o mişcare de du-te vino între planul reflexiv şi cel imaginativ, între tensiunea spre concentrarea sapiențial-aforistică a „ideii“ şi ramificațiile ei în realul imaginar/imaginat, unde capacitatea de echivalare şi sugestie plastică a cugetării „po(i)etice“ e mereu demnă de reținut. Firul roşu al acestei texturi lirico-ideatice pare a fi dat de căutarea obsesivă a unei posibile ordini ultime a expresiei de sine şi a lumii, – „nostalgia câtorva imagini clare , distincte – o decantare a elementelor“, vizând „ochiul poemului perfect“, „încarcerarea“ memoriei care – zice textul –, „cu o cruzime adolescentină, / râde deja în alte odăi, / stăpână pe biografiile mele paralele“... Numeroase figuri ale dezordinii, zarva, isteria zoologică „horcăitul oceanului“, „vibrația obositoare în aer, / un scârțâit de peniță fatal“, chiar amintitele „rânduri răsturnate / ale zețarului suprem, incoerent“, duc toate spre o întrebare limpede formulată, ca aceea din finalul secvenței a patra : „Urzeală dibace – puzderia întâmplărilor, – cum / să alegi firele privilegiate, fluxul purificator ?». Totul, pe un fundal deceptiv, de neîncredere şi deziluzie, de scepticism şi sentiment al precarității eului şi a lumii. Seria variantelor aceleiaşi teme continuă până la sfârşit, – „Voința de stabilitate poartă literele fluide, suita / alfabetelor într-o mişcare nevolnică, suspicioasă“, „vacarmul exploziv“, „haotica paginație a glasurilor“, ziua care se stinge în „propoziții abia exprimate“ timpul care „îndrugă verzi şi uscate“, „vestigiile“ ce iau locul „lucrurilor tari“, „țopăiala satirului, un dans dezaxat“, flacăra mistuind „lemnul fragil“ al paginii – „acest catafalc cu un zeu anesteziat“, – şi toate aproximează, când mai limpede, când mai voalat, aceeaşi stare de spirit unificatoare. În cele din urmă, năzuința subiectului-scriptor căutător de ordine şi de armonie le vede sub semn slăbit, dintr-o perspectivă a extenuării ființei, a oboselii de a fi : „Chem o lege îngăduitoare, altă textură a / constrângerii, / să mă pot prăbuşi, / să naufragiez într-un peisaj fără cuvinte de ordine. / Rechem un văzduh ocrotitor peste pagina cărții, / să pot pleca, / să pot să fiu culoarea obosită / în peisajul utopiei celui orb“.
Bacoviana „sfârşeală de nevindecat“ din „jocurile“ existenței se transmite poemului, „dezastrele absenței“ la care subiectul declară că consimte „în fața paginii albe, aproape un giulgiu“ îşi spun cuvântul din nou, nu fără a se marca acea conştiință a amintitelor „biografii paralele“ : „dar eu, dincoace, pe terasa umbrită, dar parcă / prizonierul unor smârcuri viclene, / spun că sunt calm, că limba e-nmiresmată / în timp ce cuvinte sinucigaşe asfixiază poemul“. „Biata sintaxă“, care apare la capătul cărții, incapabilă să asigure o „glorioasă ieşire din scenă“ a „cetitorului“, pune punct lungii meditații asupra condiției precare a poetului însuşi, care-şi programează un fel de abandon în voia „mumurului universal“, nu fără a cere, însă, controlul scrierii de către o conştiință mai exigentă – „urmăreşte cu un calcul lucid şi neutru / ambigua, isterica putere a cuvântului“. Aşa încât detaşarea de agitația existenței apare şi ea ca relativizată, consecință a marii oboseli a celui care scrie : „Să nu construieşti decoruri fastidioase, / să nu gâfâi, să nu transpiri, / lasă-te cântat, murmurat : / de ce să te atragă vârtejuri, / când gândul tuturora e o lumină blândă / lăsând în urmă un nor subțire, / o cale lactee în bibliotecă“.
Procentul important de programatism al poemului, atenuat în mare măsură de numeroase metafore sugestive, dar şi de formularea cumva barochizant-manieristă a stratului „aforistic“ al discursului, este contracarat şi de micile poeme de dragoste, de intens şi delicat lirism, care preced secvențele mari al textului, în chip de introduceri, mijloace de confruntare dintre planul confesiv, liric, al discursului şi cel de „po(i)etică. Problematica de bază rămâne, însă, aceeaşi, a relației ambigue dintre real şi fictiv, dintre concretețea lumii şi răsfrângerea ei simbolică : „Ea crede că umbra e numai / molatecă absență, / sprânceană de vid / şi nu întuneric, întuneric sfios. // Ea nu ştie că umbra subțire / poate ucide aidoma suliței. // Ea se îndepărtează de straiele / reci ale poemului, / schelăria grațioasă a trupului / vesteşte un edificiu calm. // Şi eu / mângâind dâra albăstruie / lăsată de alice / în aerul de amiază al vânătorii. // Pasărea căzând în somn / peste vânătorii din vis, nemaitrezindu-se, / sunt eu“. Sub semnul iubirii, se poate uita, măcar o clipă, moartea ce „răsfoieşte cărțile“, subiectul îndrăgostit se poate lăsa în voia reveriei în care corporalul şi livrescul comunică osmotic : „continuu să visez / biblioteca fabuloasă / de carne / dulce / foşnitoare / a trupului tău“. Registrul eteric al imaginarului din aceste câteva poeme angajează şi reprezentarea eului ce se confesează, sugerând acelaşi sentiment al fragilității ființei ca întreaga carte : „Într-o zi mă voi desprinde / cum puful păpădiei, / când sufli, râzând, vara, spre el – /.../ Tu te voi urca, şi atunci, dintr-un autobuz / într-altul, puțin tristă, / Câteva nopți la rând / vei visa o păpădie miraculoasă, / spre care ai râs, / într-o vară, / spre care-ai suflat, râzând“...
Față de acest prim volum, al doilea ar vrea să sugereze o continuitate, o neutră numărătoare a aceloraşi ipostaze şi stări de spirit. Şi chiar este aşa ceva, numai că într-un registru radicalizat al atitudinilor. Structurat din nou în şapte secvențe, poemul nu mai înscrie, măcar cu titlu de contrast, proiecția confesiv-lirică a subiectului îndrăgostit, ci se menține, dincolo de convenționalele granițe textuale, în zona aceluiaşi limbaj, de data aceasta exclusiv al notației vituperante la adresa unei realități înregistrate în silă (cuvântul revine pe parcurs) şi, simetric, al unei constante, chinuitoare autoflagelări. Poetul face acum un fel de contabilitate de o tăioasă răceală a faptului de viață cotidian, evocat nu atât în concretul său material, ci în translații metaforic-sapiențiale, care judecă lumea din jur şi pe sine însuşi în raporturile dificile cu ea. Reflecția asupra spațiului ficțional-imaginar desfăşurată în prima carte e pusă acum din nou în ecuație cu concretul brutal al realului, într-o inițială situație unde medierea mai pare posibilă („Fie ca orgoliul să-şi stâmpere ostentația, / simțurile să negocieze un răstimp / un răstimp al pierzaniei / în ierburi euforice“), fără să fie, de fapt, altceva decât expresia slăbiciunii şi inerției ființei : „Fie ca numele să îşi contemple spectrul, / aducându-ți aminte că făptura nu-i decât / o boare îngăduită pe şesuri de sulf“. Figurări ale cumințeniei şi supunerii (un „vânt brutal, devastator“ care „scheaună pe gazon / dinaintea paravanului stropit cu sângele păsării“, apoi, imediat, „pendulul (care) echilibrează mişcările diforme“, „umbra deasupra umbrei“, „amiaza (care-şi) desprinde scheletul din peisaj“ – sugerează aceeaşi derealizare, aceeaşi uitare a vieții („uit că sunt viu“), sintaxa însăşi a poemului e figurată ca „maşinărie infernală“, „borțoasă (şi) descântându-şi măruntaiele“, întoarsă spre sine, într-un prezent devenit deja amintire şi cu un trecut ce nu mai poate fi definit decât ca „viermuială de vorbe“. De aici, şi sentimentul deposedării de sine a eului („Iar eu – doar / mie nu îmi aparțin“), derivat al bacovianului „tot ce-au voit din mine-au făcut“ : „Pot fi înlocuit cu oricine, / ca pe tabla de şah“... Dar şi supoziția interogativă a posibilității unui alt discurs, al insumisiunii față de imaginar, al recuperării unei independențe ferme : „Idee desfrânată, înfige-te în mineralul / auster : coboară şi aminteşte-ți, / urcă şi uită“ ; dar, mai ales : „Pot să vă chem cu alt glas / şi / să mă recunoaşteți ?“.
Alternativa discursului rațional, auster, strict conceptual, e şi ea pusă în discuție, în sensul necesității unei echilibrări cu concretul : – „Ar fi nevoie de gesturi în austeritatea rațiunii , / năluci provocatoare pe pânze / pentru nimenea“, „nume potrivite oricui, neaderente / la spasmul privat“. Ar fi, aşadar, doar o altă manieră de autoînşelare, de trădare a relității eului profund, individualizat. Şi totuşi, aspirația decis mărturisită este a unei asemenea coagulări de sine în vacarmul şi zarva fragmentelor de existență incongruente : „Tânjesc după o economie maximă / de mijloace, care să nu mă omită. / Treizeci de ani : / o bâjbâială, ca-n hipnoză – fiecare / vorbind, înțelegând altceva, / miliarde de proprietari ai insomniei“. Formulare expresivă, dar de maximă ambiguitate : să fie „economia de mijloace“ un alt nume al eliminării individului, o năzuință spre anihilarea, de tipul, din nou bacovienelor „chemări de dispariție“ ? Sau e nevoie ca omisiunea să nu aibă loc , ci subiectul să fie doar servit în procesul închegării de această „economie“ ? – Şi una, şi alta, cum spune dubla deschidere metaforică din versurile imediat următoare : „Un fus umbrit, un fus luminat / torc carnea peste gândire. / Întâmplările continuă în nume“. Sau, mai încolo : „Singurătatea divizîndu-se în litere turbulente“, „Prin aura oboselii trec globuri / de păpădie, într-un şuier de ghilotină / abia disimulat de ore“, „Ieri a trecut pe-aici oțelul : jos / scheaună vreascuri“... Sau : „– Un ochi intolerant se deschide, / nimic nu e omis. / Un ochi binevoitor se închide. / Totul e uitat“... Formulări oximoronice sugerează această răscruce a sensurilor aparent conciliate, rămase însă în tensiune şi ilustrând o viziunea de sceptic-stoic : „vehemența supunerii“ spune ceva despre această încordare vie din miezul „cumințeniei“. În subtextul acestui discurs persistă o stare de inconfort manjior al subiectului, care nu poate nici participa autentic la „zarva“ lumii, nu se poate nici „simplifica“, nu scapă nici „uniformizării“, sau „convenției“ care „omite“ subiectul individual, şi, tot aşa, poezia ce ascunde după „ecranul retoric“ confuzia universală.
Cele două cărți ale lui Virgil Leon produc din abundență asemenea dovezi. Ultimele pagini din 2 acumulează mărcile „silei“, ale marginalizării definitive („neşansa de a mă evita definitiv“, „O fetişcană se hlizeşte când trec“, „intensitatea cu care renunți la tine însuți“, „contabilul circumstanțelor, gângav, tembel“, cu „identitatea frugală“, „rânjetul fără motiv, destinul fără conținut“ etc. etc.). Se vor recunoaşte aici filoane prelungite dinspre autorul Stanțelor în lumea noastră, până la „râsul hidos“, cândva „decadentist“, acum revenit în actualitatea considerată cu o privire acut dezvrăjită : „ -Stai în jeț. / Fii hidos, neutru“... Dinspre numita, în critică, „stenografie a imaginarului“ la Bacovia vine şi notația seacă, amară a subiectului ce se vede „desperecheat“, „contabilul circumstanțelor, gângav, tembel“. Eul poetic reintră în familia anonimilor supuşi, cu o formulă cunoscută, unei „servituți voluntare“. „– Cum mă cheamă ? / Cine / trăncăneşte bazaconii cu fraze / răstălmăcite într-o sintaxă intimidantă ?“ – putem citi spre final. Viața pare din nou repovestită eminescian de o străină gură şi ca în „acele poveşti“ ascultate de obosita ureche bacoviană, într-o lume resimțită şi ea ca „un lapsus“. Recapitulările de ipsostaze şi stări din Epilog confințesc acest univers cu „scenografia zgârcită“, „în hala cenuşie, în instituția mohorâtă“, sub „ploaia murdară“, „odaia săracă“, „tremurul mărunt al trupului sub pătura aspră“, „trădat şi trădând, ispitit şi ispitind“... E un catalog semnificativ de stări cu patent recunoscut în lirica românească, dar reactualizat credibil şi convingător în versurile de acum, în acest supravegheat discurs confesiv-reflexiv, puternic intelectualizat, în care condiția omului concret apare agravată în noile circumstanțe, solidară cu cea a poeziei, periclitată de asemenea, neînțeleasă, cu mesajul ei mereu vulnerabil : „Unde se duce febra te-aşteaptă / cineva cu buzele cusute. / Un zeu obedient scuipă-n sânge / batista boțită. / Sub tălpi, țipă, siluită, o luminiță / pe care-o trecusem în autobiografie“... În poemele lui Virgil Leon, iese totuşi victorioasă acea „neputință cuprinzătoare“ evocată într-o pagină, iar luminița trecută în autobiografia elegiacă a eului-scriptor supraviețuieşte, cu un fel de eroism nezgomotos, strivirii şi siluirii.
ION POP
Ion Pop
VIRGIL LEON – DOVEZILE AGONIEI
De o discreție ieşită din comun, echinoxistul Virgil Leon (n. 1960) pare a-şi fi programat, cumva, marginalizarea. Cele două cărți de versuri tipărite până acum, sub titluri simple (Unu, în 1995, 2, în 1999) nereceptate cum s-ar fi cuvenit, la dreapta lor valoare, de o critică neglijentă, sunt, de fapt, suite de secvențe ale unei ample confesiuni dezabuzate, în care mărturisirea unor stări de spirit şi reflecția asupra lumii şi a poeziei se conjugă, într-un discurs liber, de un patos abia cenzurat, la care îl obligă, în fond, însăşi tematica meditațiilor sale. Căci amplele poeme, par a se adresa deopotrivă subiectului liric şi textului său, – expresie a unei grave angajări în actul scrisului. Numai că acest angajament este astfel doar în măsura în care promite o sinceritate deplină a eului ce se confesează, – în rest, conştiința precarității, şi a subiectului-scriptor, şi a evenimentelor evocate, se asociază cu lipsa de încredere în capacitățile discursului poetic de a le surprinde şi exprima în chip autentic. Scrisul e situat, totuşi, „numai şi numai la sfârşitul săptămânii“, deci într-un moment de fragilă sărbătoare, după ce au fost parcurse „celelalte netrebnice zile“ cu „balans(ul) fioros / deasupra lucrurilor migratoare“. Dar nu e scutit de un accent ironic, fiind definit ca o „călătorie tulburătoare“ şi punere în mişcare a „maşinări(ei) unor fraze duioase“...
Toate atributele devalorizării sunt solicitate în acest discurs oarecum vlăguit şi sceptic, întors către o subiectivitate ostenită, ce cunoaşte, însă, momente de iritare şi de nervozitate provocate tocmai de lipsa de substanță a realului şi, mai ales, de minciuna discursurilor despre el, înfrumusețate, pitoreşti, aşezate sub o falsă lumină. Adresându-se sieşi, subiectul poetic vorbeşte despre o aparentă linişte şi eşuare „în golful unei nepătimiri aride“, anulând din principiu orice tentație retorică, despre traversarea „caldarâmurilor propriilor cuvinte“ încercând să distingă „cu o clipă mai devreme, / respirația / delicată / a morții“ şi calificând „scrierea poemului“ drept „cea mai lentă sinucidere“.
Înscris pe o linie „bacoviană“, fără a recurge, totuşi, la minimalismul Stanțelor, acest discurs structurat în secvențe cu versuri scurte ce permit sublinieri şi reluări semnificative, anaforice, chemate să intensifice tensiunea lăuntrică ținută sub presiune, el vorbeşte despre o funciară singurătate, un sentiment al recluziunii, golului şi absenței, despre un soi de „sfârşit continuu“, cum numise Ion Caraion agonia lui Bacovia („Sfârşind ( ?) / îți strigi numele. Şi / strigătul se loveşte / de zidul unei absențe mute“), într-un spațiu carceral resimțit în interioritatea rănită, unde sângele e metaforizat, în tradiție modernistă, drept „clovnul dinăuntru“, „saltimbancul», chiar – cu sinestezii simbolist-expresioniste – „diabolicul / val roşu de râs / din ființa îndurerată“, într-o atmosferă hibernală ce se transmite şi verbului poetic : „Dintr-o iarnă într-alta pătrunzi, / ca un deținut / din altă în altă celulă, într-o / închisoare pustie : / din iarna unui gest / în iarna altui gest, / din iarna unui cuvânt / în iarna / altui cuvânt“.
Miza expresivă majoră rămâne metafora ce punctează din loc în loc confesiunea ori reflecția nudă, adesea tăioase dincolo de neputința mărturisită, cărora li se caută echivalențe pe măsura gravității stării de spirit. Avem de-a face cu variațiuni pe temele amintite, ce-şi găsesc, de exemplu, expresia sintetică în versurile finale din secțiunea a doua a poemului : „– Oh, lipsă / de concret, de prezență : / întâmplările se petrec altundeva, / lumea e transpunere“. Variațiuni, aşadar, în marginea acestei irealizări a lumii, față de care ființa stăpânită de o „neputință cuprinzătoare“ – excelentă formulă autodefinitorie! – nu găseşte decât false supape în „histrionismul abulic, în / proza lividă a cotidianului“. Acestui histrionism îi aparține şi expresia poetică, corespunzând unui „şir de substituiri“ – «Vin chemările umbrei, chemările grației / Vin reprezentațiile abile, / cu decoruri de mucava“, menite să disimuleze „terasele / fumegânde, soarele orbitor, claritatea / vinei şi rândurile răsturnate / ale zețarului suprem, incoerent / pulsând înspre noi, dar / niciodată prea aproape“.
Se poate prevedea imediat, în contrast cu aceste autoiluzionări literare, în universul el însuşi derealizat, afirmarea unei voințe de autenticitate, de expresie nudă, dezvrăjită, a propriei corporalități eliberate de podoabe şi măşti : „Nu mă pot ignora : sunt ceea ce rămâne după / Ştergerea culorilor, a mirosurilor. / Un vas în două teritorii, nedespărțite, acesta eşti, corpule. / Ieşi din vegetația muzicală, cu paşii tăi neprețuiți, / în care ritmul şi-a lăsat oarbele aşchii“. Este o ipostază ce se asociază firesc cu aspirația unei împrospătări a trăirii şi a expresiei ei : „Poate vom renunța la străzile/ isterizate, poate vom prânzi pe iarba neîncepută“...
Asemenea supoziții şi proiecte par, în ultimă instanță, neverosimile, căci discursul poetic problematizează mereu raportul precar dintre real şi imaginar, dintre trăire şi expresia ei, dintre concretul corporalității şi abstracțiunea rece şi austeră în principiu, a ideii. „M-ai ademenit cu o lume de animale şi plante / ireale, căzute-n genunchi cu supunere, dar / de ce urletul lor cutremură bolțile? /Cum s-a putut / ca în teritorii abstracte / să ia ființă o durere atât de / ascuțită, / cum / s-a putut ca în mijlocul cuvântului / să stea, stingheră, o lacrimă – / ca o stranie mare?“ – se întreabă la un moment dat poetul, pentru a motiva apoi, imediat, recursul la abstracțiune ca o contrapondere la febra organică a eului : „lasă melancolia să invadeze / imprecisele teritorii ale ființei îndurerate. / Poate tocmai fiindcă în trupul tău / e arşiță, / cauți glaciala puritate a ideii“... Sunt, în fond, nişte autointerogații în jurul cărora se construieşte o reflecție despre facerea poemului, o mică poetică de uz personal, ce nu rămâne decât rareori în planul reflecției descărnate, ci balansează spre concretețea sui generis pe care o poate oferi aproximația metaforică sau corelativul obiectiv al stării de spirit. Se vorbeşte, astfel, despre „un nehotărât parfum de fostă şedere, / verdea, milostiva culoare a plictiselii, / spaimele suprapuse ale sufletelor orbecăind în / vidul dintre obiecte, / sobolii subțiri şi reci ai cuvintelor, / galeriile lor vizibile încă în aer“, ori sunt chemați „prietenii“ să umple „golurile dintre lucruri : / ce s-ar întâmpla / dacă, mâine, cineva va ciocăni timid / în uşa de aer dintre doi copaci – / şi nimeni nu îi va răspunde.“ Ba, mai mult, în secvența următoare, se pune sub semnul îndoielii însăşi inocența fenomenului natural („Într-o zi se va vedea / că ploaia nu e numai ploaie /.../ că nici măcar ea / nu e nevinovată . // (Dar toate acestea – / abia când, sus, va fi descoperit / Ochiul.)“. Perspectiva asupra lumii, externe sau lăuntrice, se proiectează, în această situație, ca un complex greu discernabil de fapte şi atitudini, sugerând o complexitate, o ambiguitate, pe care numai o supra-conştiință le-ar putea, eventual, surprinde în esența lor. Numai că o asemenea privire totalizantă şi esențializatoare rămâne doar în planul proiecției ideale, nici eul nu scapă de fapt „histrionismului abulic“, nici „viața“ nu se poate sustrage hazardului („Aceasta a fost şi va fi – / viața : a nimănui, întâmplătoare“), timpul se desfăşoară dezordonat – „Viitorul : o amintire / incoerentă despre prezent. / Neîmplinirea – silueta scârbei“. „Ficțiunea liniştii eterne“ – ni se mai spune – nu salvează de la „elementara prăbuşire în silă“, nici „limbajul nu e un refugiu inocent“, starea de indecizie nu cunoaşte repaos, în timp ce se impune „Rigiditatea, indecența splendorii“. Iar concluzia – ca în secvența a doua a poemului – nu poate fi decît un retoric regret, exprimat în versurile deja citate, cu acea „lipsă de prezență“ într-o lume care e doar „transpunere“.
Cum se vede, avem de-a face cu o țesătură discursivă ce nu e deloc simplă, textul se construieşte într-o mişcare de du-te vino între planul reflexiv şi cel imaginativ, între tensiunea spre concentrarea sapiențial-aforistică a „ideii“ şi ramificațiile ei în realul imaginar/imaginat, unde capacitatea de echivalare şi sugestie plastică a cugetării „po(i)etice“ e mereu demnă de reținut. Firul roşu al acestei texturi lirico-ideatice pare a fi dat de căutarea obsesivă a unei posibile ordini ultime a expresiei de sine şi a lumii, – „nostalgia câtorva imagini clare , distincte – o decantare a elementelor“, vizând „ochiul poemului perfect“, „încarcerarea“ memoriei care – zice textul –, „cu o cruzime adolescentină, / râde deja în alte odăi, / stăpână pe biografiile mele paralele“... Numeroase figuri ale dezordinii, zarva, isteria zoologică „horcăitul oceanului“, „vibrația obositoare în aer, / un scârțâit de peniță fatal“, chiar amintitele „rânduri răsturnate / ale zețarului suprem, incoerent“, duc toate spre o întrebare limpede formulată, ca aceea din finalul secvenței a patra : „Urzeală dibace – puzderia întâmplărilor, – cum / să alegi firele privilegiate, fluxul purificator ?». Totul, pe un fundal deceptiv, de neîncredere şi deziluzie, de scepticism şi sentiment al precarității eului şi a lumii. Seria variantelor aceleiaşi teme continuă până la sfârşit, – „Voința de stabilitate poartă literele fluide, suita / alfabetelor într-o mişcare nevolnică, suspicioasă“, „vacarmul exploziv“, „haotica paginație a glasurilor“, ziua care se stinge în „propoziții abia exprimate“ timpul care „îndrugă verzi şi uscate“, „vestigiile“ ce iau locul „lucrurilor tari“, „țopăiala satirului, un dans dezaxat“, flacăra mistuind „lemnul fragil“ al paginii – „acest catafalc cu un zeu anesteziat“, – şi toate aproximează, când mai limpede, când mai voalat, aceeaşi stare de spirit unificatoare. În cele din urmă, năzuința subiectului-scriptor căutător de ordine şi de armonie le vede sub semn slăbit, dintr-o perspectivă a extenuării ființei, a oboselii de a fi : „Chem o lege îngăduitoare, altă textură a / constrângerii, / să mă pot prăbuşi, / să naufragiez într-un peisaj fără cuvinte de ordine. / Rechem un văzduh ocrotitor peste pagina cărții, / să pot pleca, / să pot să fiu culoarea obosită / în peisajul utopiei celui orb“.
Bacoviana „sfârşeală de nevindecat“ din „jocurile“ existenței se transmite poemului, „dezastrele absenței“ la care subiectul declară că consimte „în fața paginii albe, aproape un giulgiu“ îşi spun cuvântul din nou, nu fără a se marca acea conştiință a amintitelor „biografii paralele“ : „dar eu, dincoace, pe terasa umbrită, dar parcă / prizonierul unor smârcuri viclene, / spun că sunt calm, că limba e-nmiresmată / în timp ce cuvinte sinucigaşe asfixiază poemul“. „Biata sintaxă“, care apare la capătul cărții, incapabilă să asigure o „glorioasă ieşire din scenă“ a „cetitorului“, pune punct lungii meditații asupra condiției precare a poetului însuşi, care-şi programează un fel de abandon în voia „mumurului universal“, nu fără a cere, însă, controlul scrierii de către o conştiință mai exigentă – „urmăreşte cu un calcul lucid şi neutru / ambigua, isterica putere a cuvântului“. Aşa încât detaşarea de agitația existenței apare şi ea ca relativizată, consecință a marii oboseli a celui care scrie : „Să nu construieşti decoruri fastidioase, / să nu gâfâi, să nu transpiri, / lasă-te cântat, murmurat : / de ce să te atragă vârtejuri, / când gândul tuturora e o lumină blândă / lăsând în urmă un nor subțire, / o cale lactee în bibliotecă“.
Procentul important de programatism al poemului, atenuat în mare măsură de numeroase metafore sugestive, dar şi de formularea cumva barochizant-manieristă a stratului „aforistic“ al discursului, este contracarat şi de micile poeme de dragoste, de intens şi delicat lirism, care preced secvențele mari al textului, în chip de introduceri, mijloace de confruntare dintre planul confesiv, liric, al discursului şi cel de „po(i)etică. Problematica de bază rămâne, însă, aceeaşi, a relației ambigue dintre real şi fictiv, dintre concretețea lumii şi răsfrângerea ei simbolică : „Ea crede că umbra e numai / molatecă absență, / sprânceană de vid / şi nu întuneric, întuneric sfios. // Ea nu ştie că umbra subțire / poate ucide aidoma suliței. // Ea se îndepărtează de straiele / reci ale poemului, / schelăria grațioasă a trupului / vesteşte un edificiu calm. // Şi eu / mângâind dâra albăstruie / lăsată de alice / în aerul de amiază al vânătorii. // Pasărea căzând în somn / peste vânătorii din vis, nemaitrezindu-se, / sunt eu“. Sub semnul iubirii, se poate uita, măcar o clipă, moartea ce „răsfoieşte cărțile“, subiectul îndrăgostit se poate lăsa în voia reveriei în care corporalul şi livrescul comunică osmotic : „continuu să visez / biblioteca fabuloasă / de carne / dulce / foşnitoare / a trupului tău“. Registrul eteric al imaginarului din aceste câteva poeme angajează şi reprezentarea eului ce se confesează, sugerând acelaşi sentiment al fragilității ființei ca întreaga carte : „Într-o zi mă voi desprinde / cum puful păpădiei, / când sufli, râzând, vara, spre el – /.../ Tu te voi urca, şi atunci, dintr-un autobuz / într-altul, puțin tristă, / Câteva nopți la rând / vei visa o păpădie miraculoasă, / spre care ai râs, / într-o vară, / spre care-ai suflat, râzând“...
Față de acest prim volum, al doilea ar vrea să sugereze o continuitate, o neutră numărătoare a aceloraşi ipostaze şi stări de spirit. Şi chiar este aşa ceva, numai că într-un registru radicalizat al atitudinilor. Structurat din nou în şapte secvențe, poemul nu mai înscrie, măcar cu titlu de contrast, proiecția confesiv-lirică a subiectului îndrăgostit, ci se menține, dincolo de convenționalele granițe textuale, în zona aceluiaşi limbaj, de data aceasta exclusiv al notației vituperante la adresa unei realități înregistrate în silă (cuvântul revine pe parcurs) şi, simetric, al unei constante, chinuitoare autoflagelări. Poetul face acum un fel de contabilitate de o tăioasă răceală a faptului de viață cotidian, evocat nu atât în concretul său material, ci în translații metaforic-sapiențiale, care judecă lumea din jur şi pe sine însuşi în raporturile dificile cu ea. Reflecția asupra spațiului ficțional-imaginar desfăşurată în prima carte e pusă acum din nou în ecuație cu concretul brutal al realului, într-o inițială situație unde medierea mai pare posibilă („Fie ca orgoliul să-şi stâmpere ostentația, / simțurile să negocieze un răstimp / un răstimp al pierzaniei / în ierburi euforice“), fără să fie, de fapt, altceva decât expresia slăbiciunii şi inerției ființei : „Fie ca numele să îşi contemple spectrul, / aducându-ți aminte că făptura nu-i decât / o boare îngăduită pe şesuri de sulf“. Figurări ale cumințeniei şi supunerii (un „vânt brutal, devastator“ care „scheaună pe gazon / dinaintea paravanului stropit cu sângele păsării“, apoi, imediat, „pendulul (care) echilibrează mişcările diforme“, „umbra deasupra umbrei“, „amiaza (care-şi) desprinde scheletul din peisaj“ – sugerează aceeaşi derealizare, aceeaşi uitare a vieții („uit că sunt viu“), sintaxa însăşi a poemului e figurată ca „maşinărie infernală“, „borțoasă (şi) descântându-şi măruntaiele“, întoarsă spre sine, într-un prezent devenit deja amintire şi cu un trecut ce nu mai poate fi definit decât ca „viermuială de vorbe“. De aici, şi sentimentul deposedării de sine a eului („Iar eu – doar / mie nu îmi aparțin“), derivat al bacovianului „tot ce-au voit din mine-au făcut“ : „Pot fi înlocuit cu oricine, / ca pe tabla de şah“... Dar şi supoziția interogativă a posibilității unui alt discurs, al insumisiunii față de imaginar, al recuperării unei independențe ferme : „Idee desfrânată, înfige-te în mineralul / auster : coboară şi aminteşte-ți, / urcă şi uită“ ; dar, mai ales : „Pot să vă chem cu alt glas / şi / să mă recunoaşteți ?“.
Alternativa discursului rațional, auster, strict conceptual, e şi ea pusă în discuție, în sensul necesității unei echilibrări cu concretul : – „Ar fi nevoie de gesturi în austeritatea rațiunii , / năluci provocatoare pe pânze / pentru nimenea“, „nume potrivite oricui, neaderente / la spasmul privat“. Ar fi, aşadar, doar o altă manieră de autoînşelare, de trădare a relității eului profund, individualizat. Şi totuşi, aspirația decis mărturisită este a unei asemenea coagulări de sine în vacarmul şi zarva fragmentelor de existență incongruente : „Tânjesc după o economie maximă / de mijloace, care să nu mă omită. / Treizeci de ani : / o bâjbâială, ca-n hipnoză – fiecare / vorbind, înțelegând altceva, / miliarde de proprietari ai insomniei“. Formulare expresivă, dar de maximă ambiguitate : să fie „economia de mijloace“ un alt nume al eliminării individului, o năzuință spre anihilarea, de tipul, din nou bacovienelor „chemări de dispariție“ ? Sau e nevoie ca omisiunea să nu aibă loc , ci subiectul să fie doar servit în procesul închegării de această „economie“ ? – Şi una, şi alta, cum spune dubla deschidere metaforică din versurile imediat următoare : „Un fus umbrit, un fus luminat / torc carnea peste gândire. / Întâmplările continuă în nume“. Sau, mai încolo : „Singurătatea divizîndu-se în litere turbulente“, „Prin aura oboselii trec globuri / de păpădie, într-un şuier de ghilotină / abia disimulat de ore“, „Ieri a trecut pe-aici oțelul : jos / scheaună vreascuri“... Sau : „– Un ochi intolerant se deschide, / nimic nu e omis. / Un ochi binevoitor se închide. / Totul e uitat“... Formulări oximoronice sugerează această răscruce a sensurilor aparent conciliate, rămase însă în tensiune şi ilustrând o viziunea de sceptic-stoic : „vehemența supunerii“ spune ceva despre această încordare vie din miezul „cumințeniei“. În subtextul acestui discurs persistă o stare de inconfort manjior al subiectului, care nu poate nici participa autentic la „zarva“ lumii, nu se poate nici „simplifica“, nu scapă nici „uniformizării“, sau „convenției“ care „omite“ subiectul individual, şi, tot aşa, poezia ce ascunde după „ecranul retoric“ confuzia universală.
Cele două cărți ale lui Virgil Leon produc din abundență asemenea dovezi. Ultimele pagini din 2 acumulează mărcile „silei“, ale marginalizării definitive („neşansa de a mă evita definitiv“, „O fetişcană se hlizeşte când trec“, „intensitatea cu care renunți la tine însuți“, „contabilul circumstanțelor, gângav, tembel“, cu „identitatea frugală“, „rânjetul fără motiv, destinul fără conținut“ etc. etc.). Se vor recunoaşte aici filoane prelungite dinspre autorul Stanțelor în lumea noastră, până la „râsul hidos“, cândva „decadentist“, acum revenit în actualitatea considerată cu o privire acut dezvrăjită : „ -Stai în jeț. / Fii hidos, neutru“... Dinspre numita, în critică, „stenografie a imaginarului“ la Bacovia vine şi notația seacă, amară a subiectului ce se vede „desperecheat“, „contabilul circumstanțelor, gângav, tembel“. Eul poetic reintră în familia anonimilor supuşi, cu o formulă cunoscută, unei „servituți voluntare“. „– Cum mă cheamă ? / Cine / trăncăneşte bazaconii cu fraze / răstălmăcite într-o sintaxă intimidantă ?“ – putem citi spre final. Viața pare din nou repovestită eminescian de o străină gură şi ca în „acele poveşti“ ascultate de obosita ureche bacoviană, într-o lume resimțită şi ea ca „un lapsus“. Recapitulările de ipsostaze şi stări din Epilog confințesc acest univers cu „scenografia zgârcită“, „în hala cenuşie, în instituția mohorâtă“, sub „ploaia murdară“, „odaia săracă“, „tremurul mărunt al trupului sub pătura aspră“, „trădat şi trădând, ispitit şi ispitind“... E un catalog semnificativ de stări cu patent recunoscut în lirica românească, dar reactualizat credibil şi convingător în versurile de acum, în acest supravegheat discurs confesiv-reflexiv, puternic intelectualizat, în care condiția omului concret apare agravată în noile circumstanțe, solidară cu cea a poeziei, periclitată de asemenea, neînțeleasă, cu mesajul ei mereu vulnerabil : „Unde se duce febra te-aşteaptă / cineva cu buzele cusute. / Un zeu obedient scuipă-n sânge / batista boțită. / Sub tălpi, țipă, siluită, o luminiță / pe care-o trecusem în autobiografie“... În poemele lui Virgil Leon, iese totuşi victorioasă acea „neputință cuprinzătoare“ evocată într-o pagină, iar luminița trecută în autobiografia elegiacă a eului-scriptor supraviețuieşte, cu un fel de eroism nezgomotos, strivirii şi siluirii.
ION POP
Ion Pop
VIRGIL LEON – DOVEZILE AGONIEI
De o discreție ieşită din comun, echinoxistul Virgil Leon (n. 1960) pare a-şi fi programat, cumva, marginalizarea. Cele două cărți de versuri tipărite până acum, sub titluri simple (Unu, în 1995, 2, în 1999) nereceptate cum s-ar fi cuvenit, la dreapta lor valoare, de o critică neglijentă, sunt, de fapt, suite de secvențe ale unei ample confesiuni dezabuzate, în care mărturisirea unor stări de spirit şi reflecția asupra lumii şi a poeziei se conjugă, într-un discurs liber, de un patos abia cenzurat, la care îl obligă, în fond, însăşi tematica meditațiilor sale. Căci amplele poeme, par a se adresa deopotrivă subiectului liric şi textului său, – expresie a unei grave angajări în actul scrisului. Numai că acest angajament este astfel doar în măsura în care promite o sinceritate deplină a eului ce se confesează, – în rest, conştiința precarității, şi a subiectului-scriptor, şi a evenimentelor evocate, se asociază cu lipsa de încredere în capacitățile discursului poetic de a le surprinde şi exprima în chip autentic. Scrisul e situat, totuşi, „numai şi numai la sfârşitul săptămânii“, deci într-un moment de fragilă sărbătoare, după ce au fost parcurse „celelalte netrebnice zile“ cu „balans(ul) fioros / deasupra lucrurilor migratoare“. Dar nu e scutit de un accent ironic, fiind definit ca o „călătorie tulburătoare“ şi punere în mişcare a „maşinări(ei) unor fraze duioase“...
Toate atributele devalorizării sunt solicitate în acest discurs oarecum vlăguit şi sceptic, întors către o subiectivitate ostenită, ce cunoaşte, însă, momente de iritare şi de nervozitate provocate tocmai de lipsa de substanță a realului şi, mai ales, de minciuna discursurilor despre el, înfrumusețate, pitoreşti, aşezate sub o falsă lumină. Adresându-se sieşi, subiectul poetic vorbeşte despre o aparentă linişte şi eşuare „în golful unei nepătimiri aride“, anulând din principiu orice tentație retorică, despre traversarea „caldarâmurilor propriilor cuvinte“ încercând să distingă „cu o clipă mai devreme, / respirația / delicată / a morții“ şi calificând „scrierea poemului“ drept „cea mai lentă sinucidere“.
Înscris pe o linie „bacoviană“, fără a recurge, totuşi, la minimalismul Stanțelor, acest discurs structurat în secvențe cu versuri scurte ce permit sublinieri şi reluări semnificative, anaforice, chemate să intensifice tensiunea lăuntrică ținută sub presiune, el vorbeşte despre o funciară singurătate, un sentiment al recluziunii, golului şi absenței, despre un soi de „sfârşit continuu“, cum numise Ion Caraion agonia lui Bacovia („Sfârşind ( ?) / îți strigi numele. Şi / strigătul se loveşte / de zidul unei absențe mute“), într-un spațiu carceral resimțit în interioritatea rănită, unde sângele e metaforizat, în tradiție modernistă, drept „clovnul dinăuntru“, „saltimbancul», chiar – cu sinestezii simbolist-expresioniste – „diabolicul / val roşu de râs / din ființa îndurerată“, într-o atmosferă hibernală ce se transmite şi verbului poetic : „Dintr-o iarnă într-alta pătrunzi, / ca un deținut / din altă în altă celulă, într-o / închisoare pustie : / din iarna unui gest / în iarna altui gest, / din iarna unui cuvânt / în iarna / altui cuvânt“.
Miza expresivă majoră rămâne metafora ce punctează din loc în loc confesiunea ori reflecția nudă, adesea tăioase dincolo de neputința mărturisită, cărora li se caută echivalențe pe măsura gravității stării de spirit. Avem de-a face cu variațiuni pe temele amintite, ce-şi găsesc, de exemplu, expresia sintetică în versurile finale din secțiunea a doua a poemului : „– Oh, lipsă / de concret, de prezență : / întâmplările se petrec altundeva, / lumea e transpunere“. Variațiuni, aşadar, în marginea acestei irealizări a lumii, față de care ființa stăpânită de o „neputință cuprinzătoare“ – excelentă formulă autodefinitorie! – nu găseşte decât false supape în „histrionismul abulic, în / proza lividă a cotidianului“. Acestui histrionism îi aparține şi expresia poetică, corespunzând unui „şir de substituiri“ – «Vin chemările umbrei, chemările grației / Vin reprezentațiile abile, / cu decoruri de mucava“, menite să disimuleze „terasele / fumegânde, soarele orbitor, claritatea / vinei şi rândurile răsturnate / ale zețarului suprem, incoerent / pulsând înspre noi, dar / niciodată prea aproape“.
Se poate prevedea imediat, în contrast cu aceste autoiluzionări literare, în universul el însuşi derealizat, afirmarea unei voințe de autenticitate, de expresie nudă, dezvrăjită, a propriei corporalități eliberate de podoabe şi măşti : „Nu mă pot ignora : sunt ceea ce rămâne după / Ştergerea culorilor, a mirosurilor. / Un vas în două teritorii, nedespărțite, acesta eşti, corpule. / Ieşi din vegetația muzicală, cu paşii tăi neprețuiți, / în care ritmul şi-a lăsat oarbele aşchii“. Este o ipostază ce se asociază firesc cu aspirația unei împrospătări a trăirii şi a expresiei ei : „Poate vom renunța la străzile/ isterizate, poate vom prânzi pe iarba neîncepută“...
Asemenea supoziții şi proiecte par, în ultimă instanță, neverosimile, căci discursul poetic problematizează mereu raportul precar dintre real şi imaginar, dintre trăire şi expresia ei, dintre concretul corporalității şi abstracțiunea rece şi austeră în principiu, a ideii. „M-ai ademenit cu o lume de animale şi plante / ireale, căzute-n genunchi cu supunere, dar / de ce urletul lor cutremură bolțile? /Cum s-a putut / ca în teritorii abstracte / să ia ființă o durere atât de / ascuțită, / cum / s-a putut ca în mijlocul cuvântului / să stea, stingheră, o lacrimă – / ca o stranie mare?“ – se întreabă la un moment dat poetul, pentru a motiva apoi, imediat, recursul la abstracțiune ca o contrapondere la febra organică a eului : „lasă melancolia să invadeze / imprecisele teritorii ale ființei îndurerate. / Poate tocmai fiindcă în trupul tău / e arşiță, / cauți glaciala puritate a ideii“... Sunt, în fond, nişte autointerogații în jurul cărora se construieşte o reflecție despre facerea poemului, o mică poetică de uz personal, ce nu rămâne decât rareori în planul reflecției descărnate, ci balansează spre concretețea sui generis pe care o poate oferi aproximația metaforică sau corelativul obiectiv al stării de spirit. Se vorbeşte, astfel, despre „un nehotărât parfum de fostă şedere, / verdea, milostiva culoare a plictiselii, / spaimele suprapuse ale sufletelor orbecăind în / vidul dintre obiecte, / sobolii subțiri şi reci ai cuvintelor, / galeriile lor vizibile încă în aer“, ori sunt chemați „prietenii“ să umple „golurile dintre lucruri : / ce s-ar întâmpla / dacă, mâine, cineva va ciocăni timid / în uşa de aer dintre doi copaci – / şi nimeni nu îi va răspunde.“ Ba, mai mult, în secvența următoare, se pune sub semnul îndoielii însăşi inocența fenomenului natural („Într-o zi se va vedea / că ploaia nu e numai ploaie /.../ că nici măcar ea / nu e nevinovată . // (Dar toate acestea – / abia când, sus, va fi descoperit / Ochiul.)“. Perspectiva asupra lumii, externe sau lăuntrice, se proiectează, în această situație, ca un complex greu discernabil de fapte şi atitudini, sugerând o complexitate, o ambiguitate, pe care numai o supra-conştiință le-ar putea, eventual, surprinde în esența lor. Numai că o asemenea privire totalizantă şi esențializatoare rămâne doar în planul proiecției ideale, nici eul nu scapă de fapt „histrionismului abulic“, nici „viața“ nu se poate sustrage hazardului („Aceasta a fost şi va fi – / viața : a nimănui, întâmplătoare“), timpul se desfăşoară dezordonat – „Viitorul : o amintire / incoerentă despre prezent. / Neîmplinirea – silueta scârbei“. „Ficțiunea liniştii eterne“ – ni se mai spune – nu salvează de la „elementara prăbuşire în silă“, nici „limbajul nu e un refugiu inocent“, starea de indecizie nu cunoaşte repaos, în timp ce se impune „Rigiditatea, indecența splendorii“. Iar concluzia – ca în secvența a doua a poemului – nu poate fi decît un retoric regret, exprimat în versurile deja citate, cu acea „lipsă de prezență“ într-o lume care e doar „transpunere“.
Cum se vede, avem de-a face cu o țesătură discursivă ce nu e deloc simplă, textul se construieşte într-o mişcare de du-te vino între planul reflexiv şi cel imaginativ, între tensiunea spre concentrarea sapiențial-aforistică a „ideii“ şi ramificațiile ei în realul imaginar/imaginat, unde capacitatea de echivalare şi sugestie plastică a cugetării „po(i)etice“ e mereu demnă de reținut. Firul roşu al acestei texturi lirico-ideatice pare a fi dat de căutarea obsesivă a unei posibile ordini ultime a expresiei de sine şi a lumii, – „nostalgia câtorva imagini clare , distincte – o decantare a elementelor“, vizând „ochiul poemului perfect“, „încarcerarea“ memoriei care – zice textul –, „cu o cruzime adolescentină, / râde deja în alte odăi, / stăpână pe biografiile mele paralele“... Numeroase figuri ale dezordinii, zarva, isteria zoologică „horcăitul oceanului“, „vibrația obositoare în aer, / un scârțâit de peniță fatal“, chiar amintitele „rânduri răsturnate / ale zețarului suprem, incoerent“, duc toate spre o întrebare limpede formulată, ca aceea din finalul secvenței a patra : „Urzeală dibace – puzderia întâmplărilor, – cum / să alegi firele privilegiate, fluxul purificator ?». Totul, pe un fundal deceptiv, de neîncredere şi deziluzie, de scepticism şi sentiment al precarității eului şi a lumii. Seria variantelor aceleiaşi teme continuă până la sfârşit, – „Voința de stabilitate poartă literele fluide, suita / alfabetelor într-o mişcare nevolnică, suspicioasă“, „vacarmul exploziv“, „haotica paginație a glasurilor“, ziua care se stinge în „propoziții abia exprimate“ timpul care „îndrugă verzi şi uscate“, „vestigiile“ ce iau locul „lucrurilor tari“, „țopăiala satirului, un dans dezaxat“, flacăra mistuind „lemnul fragil“ al paginii – „acest catafalc cu un zeu anesteziat“, – şi toate aproximează, când mai limpede, când mai voalat, aceeaşi stare de spirit unificatoare. În cele din urmă, năzuința subiectului-scriptor căutător de ordine şi de armonie le vede sub semn slăbit, dintr-o perspectivă a extenuării ființei, a oboselii de a fi : „Chem o lege îngăduitoare, altă textură a / constrângerii, / să mă pot prăbuşi, / să naufragiez într-un peisaj fără cuvinte de ordine. / Rechem un văzduh ocrotitor peste pagina cărții, / să pot pleca, / să pot să fiu culoarea obosită / în peisajul utopiei celui orb“.
Bacoviana „sfârşeală de nevindecat“ din „jocurile“ existenței se transmite poemului, „dezastrele absenței“ la care subiectul declară că consimte „în fața paginii albe, aproape un giulgiu“ îşi spun cuvântul din nou, nu fără a se marca acea conştiință a amintitelor „biografii paralele“ : „dar eu, dincoace, pe terasa umbrită, dar parcă / prizonierul unor smârcuri viclene, / spun că sunt calm, că limba e-nmiresmată / în timp ce cuvinte sinucigaşe asfixiază poemul“. „Biata sintaxă“, care apare la capătul cărții, incapabilă să asigure o „glorioasă ieşire din scenă“ a „cetitorului“, pune punct lungii meditații asupra condiției precare a poetului însuşi, care-şi programează un fel de abandon în voia „mumurului universal“, nu fără a cere, însă, controlul scrierii de către o conştiință mai exigentă – „urmăreşte cu un calcul lucid şi neutru / ambigua, isterica putere a cuvântului“. Aşa încât detaşarea de agitația existenței apare şi ea ca relativizată, consecință a marii oboseli a celui care scrie : „Să nu construieşti decoruri fastidioase, / să nu gâfâi, să nu transpiri, / lasă-te cântat, murmurat : / de ce să te atragă vârtejuri, / când gândul tuturora e o lumină blândă / lăsând în urmă un nor subțire, / o cale lactee în bibliotecă“.
Procentul important de programatism al poemului, atenuat în mare măsură de numeroase metafore sugestive, dar şi de formularea cumva barochizant-manieristă a stratului „aforistic“ al discursului, este contracarat şi de micile poeme de dragoste, de intens şi delicat lirism, care preced secvențele mari al textului, în chip de introduceri, mijloace de confruntare dintre planul confesiv, liric, al discursului şi cel de „po(i)etică. Problematica de bază rămâne, însă, aceeaşi, a relației ambigue dintre real şi fictiv, dintre concretețea lumii şi răsfrângerea ei simbolică : „Ea crede că umbra e numai / molatecă absență, / sprânceană de vid / şi nu întuneric, întuneric sfios. // Ea nu ştie că umbra subțire / poate ucide aidoma suliței. // Ea se îndepărtează de straiele / reci ale poemului, / schelăria grațioasă a trupului / vesteşte un edificiu calm. // Şi eu / mângâind dâra albăstruie / lăsată de alice / în aerul de amiază al vânătorii. // Pasărea căzând în somn / peste vânătorii din vis, nemaitrezindu-se, / sunt eu“. Sub semnul iubirii, se poate uita, măcar o clipă, moartea ce „răsfoieşte cărțile“, subiectul îndrăgostit se poate lăsa în voia reveriei în care corporalul şi livrescul comunică osmotic : „continuu să visez / biblioteca fabuloasă / de carne / dulce / foşnitoare / a trupului tău“. Registrul eteric al imaginarului din aceste câteva poeme angajează şi reprezentarea eului ce se confesează, sugerând acelaşi sentiment al fragilității ființei ca întreaga carte : „Într-o zi mă voi desprinde / cum puful păpădiei, / când sufli, râzând, vara, spre el – /.../ Tu te voi urca, şi atunci, dintr-un autobuz / într-altul, puțin tristă, / Câteva nopți la rând / vei visa o păpădie miraculoasă, / spre care ai râs, / într-o vară, / spre care-ai suflat, râzând“...
Față de acest prim volum, al doilea ar vrea să sugereze o continuitate, o neutră numărătoare a aceloraşi ipostaze şi stări de spirit. Şi chiar este aşa ceva, numai că într-un registru radicalizat al atitudinilor. Structurat din nou în şapte secvențe, poemul nu mai înscrie, măcar cu titlu de contrast, proiecția confesiv-lirică a subiectului îndrăgostit, ci se menține, dincolo de convenționalele granițe textuale, în zona aceluiaşi limbaj, de data aceasta exclusiv al notației vituperante la adresa unei realități înregistrate în silă (cuvântul revine pe parcurs) şi, simetric, al unei constante, chinuitoare autoflagelări. Poetul face acum un fel de contabilitate de o tăioasă răceală a faptului de viață cotidian, evocat nu atât în concretul său material, ci în translații metaforic-sapiențiale, care judecă lumea din jur şi pe sine însuşi în raporturile dificile cu ea. Reflecția asupra spațiului ficțional-imaginar desfăşurată în prima carte e pusă acum din nou în ecuație cu concretul brutal al realului, într-o inițială situație unde medierea mai pare posibilă („Fie ca orgoliul să-şi stâmpere ostentația, / simțurile să negocieze un răstimp / un răstimp al pierzaniei / în ierburi euforice“), fără să fie, de fapt, altceva decât expresia slăbiciunii şi inerției ființei : „Fie ca numele să îşi contemple spectrul, / aducându-ți aminte că făptura nu-i decât / o boare îngăduită pe şesuri de sulf“. Figurări ale cumințeniei şi supunerii (un „vânt brutal, devastator“ care „scheaună pe gazon / dinaintea paravanului stropit cu sângele păsării“, apoi, imediat, „pendulul (care) echilibrează mişcările diforme“, „umbra deasupra umbrei“, „amiaza (care-şi) desprinde scheletul din peisaj“ – sugerează aceeaşi derealizare, aceeaşi uitare a vieții („uit că sunt viu“), sintaxa însăşi a poemului e figurată ca „maşinărie infernală“, „borțoasă (şi) descântându-şi măruntaiele“, întoarsă spre sine, într-un prezent devenit deja amintire şi cu un trecut ce nu mai poate fi definit decât ca „viermuială de vorbe“. De aici, şi sentimentul deposedării de sine a eului („Iar eu – doar / mie nu îmi aparțin“), derivat al bacovianului „tot ce-au voit din mine-au făcut“ : „Pot fi înlocuit cu oricine, / ca pe tabla de şah“... Dar şi supoziția interogativă a posibilității unui alt discurs, al insumisiunii față de imaginar, al recuperării unei independențe ferme : „Idee desfrânată, înfige-te în mineralul / auster : coboară şi aminteşte-ți, / urcă şi uită“ ; dar, mai ales : „Pot să vă chem cu alt glas / şi / să mă recunoaşteți ?“.
Alternativa discursului rațional, auster, strict conceptual, e şi ea pusă în discuție, în sensul necesității unei echilibrări cu concretul : – „Ar fi nevoie de gesturi în austeritatea rațiunii , / năluci provocatoare pe pânze / pentru nimenea“, „nume potrivite oricui, neaderente / la spasmul privat“. Ar fi, aşadar, doar o altă manieră de autoînşelare, de trădare a relității eului profund, individualizat. Şi totuşi, aspirația decis mărturisită este a unei asemenea coagulări de sine în vacarmul şi zarva fragmentelor de existență incongruente : „Tânjesc după o economie maximă / de mijloace, care să nu mă omită. / Treizeci de ani : / o bâjbâială, ca-n hipnoză – fiecare / vorbind, înțelegând altceva, / miliarde de proprietari ai insomniei“. Formulare expresivă, dar de maximă ambiguitate : să fie „economia de mijloace“ un alt nume al eliminării individului, o năzuință spre anihilarea, de tipul, din nou bacovienelor „chemări de dispariție“ ? Sau e nevoie ca omisiunea să nu aibă loc , ci subiectul să fie doar servit în procesul închegării de această „economie“ ? – Şi una, şi alta, cum spune dubla deschidere metaforică din versurile imediat următoare : „Un fus umbrit, un fus luminat / torc carnea peste gândire. / Întâmplările continuă în nume“. Sau, mai încolo : „Singurătatea divizîndu-se în litere turbulente“, „Prin aura oboselii trec globuri / de păpădie, într-un şuier de ghilotină / abia disimulat de ore“, „Ieri a trecut pe-aici oțelul : jos / scheaună vreascuri“... Sau : „– Un ochi intolerant se deschide, / nimic nu e omis. / Un ochi binevoitor se închide. / Totul e uitat“... Formulări oximoronice sugerează această răscruce a sensurilor aparent conciliate, rămase însă în tensiune şi ilustrând o viziunea de sceptic-stoic : „vehemența supunerii“ spune ceva despre această încordare vie din miezul „cumințeniei“. În subtextul acestui discurs persistă o stare de inconfort manjior al subiectului, care nu poate nici participa autentic la „zarva“ lumii, nu se poate nici „simplifica“, nu scapă nici „uniformizării“, sau „convenției“ care „omite“ subiectul individual, şi, tot aşa, poezia ce ascunde după „ecranul retoric“ confuzia universală.
Cele două cărți ale lui Virgil Leon produc din abundență asemenea dovezi. Ultimele pagini din 2 acumulează mărcile „silei“, ale marginalizării definitive („neşansa de a mă evita definitiv“, „O fetişcană se hlizeşte când trec“, „intensitatea cu care renunți la tine însuți“, „contabilul circumstanțelor, gângav, tembel“, cu „identitatea frugală“, „rânjetul fără motiv, destinul fără conținut“ etc. etc.). Se vor recunoaşte aici filoane prelungite dinspre autorul Stanțelor în lumea noastră, până la „râsul hidos“, cândva „decadentist“, acum revenit în actualitatea considerată cu o privire acut dezvrăjită : „ -Stai în jeț. / Fii hidos, neutru“... Dinspre numita, în critică, „stenografie a imaginarului“ la Bacovia vine şi notația seacă, amară a subiectului ce se vede „desperecheat“, „contabilul circumstanțelor, gângav, tembel“. Eul poetic reintră în familia anonimilor supuşi, cu o formulă cunoscută, unei „servituți voluntare“. „– Cum mă cheamă ? / Cine / trăncăneşte bazaconii cu fraze / răstălmăcite într-o sintaxă intimidantă ?“ – putem citi spre final. Viața pare din nou repovestită eminescian de o străină gură şi ca în „acele poveşti“ ascultate de obosita ureche bacoviană, într-o lume resimțită şi ea ca „un lapsus“. Recapitulările de ipsostaze şi stări din Epilog confințesc acest univers cu „scenografia zgârcită“, „în hala cenuşie, în instituția mohorâtă“, sub „ploaia murdară“, „odaia săracă“, „tremurul mărunt al trupului sub pătura aspră“, „trădat şi trădând, ispitit şi ispitind“... E un catalog semnificativ de stări cu patent recunoscut în lirica românească, dar reactualizat credibil şi convingător în versurile de acum, în acest supravegheat discurs confesiv-reflexiv, puternic intelectualizat, în care condiția omului concret apare agravată în noile circumstanțe, solidară cu cea a poeziei, periclitată de asemenea, neînțeleasă, cu mesajul ei mereu vulnerabil : „Unde se duce febra te-aşteaptă / cineva cu buzele cusute. / Un zeu obedient scuipă-n sânge / batista boțită. / Sub tălpi, țipă, siluită, o luminiță / pe care-o trecusem în autobiografie“... În poemele lui Virgil Leon, iese totuşi victorioasă acea „neputință cuprinzătoare“ evocată într-o pagină, iar luminița trecută în autobiografia elegiacă a eului-scriptor supraviețuieşte, cu un fel de eroism nezgomotos, strivirii şi siluirii.
ION POP
Toate atributele devalorizării sunt solicitate în acest discurs oarecum vlăguit şi sceptic, întors către o subiectivitate ostenită, ce cunoaşte, însă, momente de iritare şi de nervozitate provocate tocmai de lipsa de substanță a realului şi, mai ales, de minciuna discursurilor despre el, înfrumusețate, pitoreşti, aşezate sub o falsă lumină. Adresându-se sieşi, subiectul poetic vorbeşte despre o aparentă linişte şi eşuare „în golful unei nepătimiri aride“, anulând din principiu orice tentație retorică, despre traversarea „caldarâmurilor propriilor cuvinte“ încercând să distingă „cu o clipă mai devreme, / respirația / delicată / a morții“ şi calificând „scrierea poemului“ drept „cea mai lentă sinucidere“.
Înscris pe o linie „bacoviană“, fără a recurge, totuşi, la minimalismul Stanțelor, acest discurs structurat în secvențe cu versuri scurte ce permit sublinieri şi reluări semnificative, anaforice, chemate să intensifice tensiunea lăuntrică ținută sub presiune, el vorbeşte despre o funciară singurătate, un sentiment al recluziunii, golului şi absenței, despre un soi de „sfârşit continuu“, cum numise Ion Caraion agonia lui Bacovia („Sfârşind ( ?) / îți strigi numele. Şi / strigătul se loveşte / de zidul unei absențe mute“), într-un spațiu carceral resimțit în interioritatea rănită, unde sângele e metaforizat, în tradiție modernistă, drept „clovnul dinăuntru“, „saltimbancul», chiar – cu sinestezii simbolist-expresioniste – „diabolicul / val roşu de râs / din ființa îndurerată“, într-o atmosferă hibernală ce se transmite şi verbului poetic : „Dintr-o iarnă într-alta pătrunzi, / ca un deținut / din altă în altă celulă, într-o / închisoare pustie : / din iarna unui gest / în iarna altui gest, / din iarna unui cuvânt / în iarna / altui cuvânt“.
Miza expresivă majoră rămâne metafora ce punctează din loc în loc confesiunea ori reflecția nudă, adesea tăioase dincolo de neputința mărturisită, cărora li se caută echivalențe pe măsura gravității stării de spirit. Avem de-a face cu variațiuni pe temele amintite, ce-şi găsesc, de exemplu, expresia sintetică în versurile finale din secțiunea a doua a poemului : „– Oh, lipsă / de concret, de prezență : / întâmplările se petrec altundeva, / lumea e transpunere“. Variațiuni, aşadar, în marginea acestei irealizări a lumii, față de care ființa stăpânită de o „neputință cuprinzătoare“ – excelentă formulă autodefinitorie! – nu găseşte decât false supape în „histrionismul abulic, în / proza lividă a cotidianului“. Acestui histrionism îi aparține şi expresia poetică, corespunzând unui „şir de substituiri“ – «Vin chemările umbrei, chemările grației / Vin reprezentațiile abile, / cu decoruri de mucava“, menite să disimuleze „terasele / fumegânde, soarele orbitor, claritatea / vinei şi rândurile răsturnate / ale zețarului suprem, incoerent / pulsând înspre noi, dar / niciodată prea aproape“.
Se poate prevedea imediat, în contrast cu aceste autoiluzionări literare, în universul el însuşi derealizat, afirmarea unei voințe de autenticitate, de expresie nudă, dezvrăjită, a propriei corporalități eliberate de podoabe şi măşti : „Nu mă pot ignora : sunt ceea ce rămâne după / Ştergerea culorilor, a mirosurilor. / Un vas în două teritorii, nedespărțite, acesta eşti, corpule. / Ieşi din vegetația muzicală, cu paşii tăi neprețuiți, / în care ritmul şi-a lăsat oarbele aşchii“. Este o ipostază ce se asociază firesc cu aspirația unei împrospătări a trăirii şi a expresiei ei : „Poate vom renunța la străzile/ isterizate, poate vom prânzi pe iarba neîncepută“...
Asemenea supoziții şi proiecte par, în ultimă instanță, neverosimile, căci discursul poetic problematizează mereu raportul precar dintre real şi imaginar, dintre trăire şi expresia ei, dintre concretul corporalității şi abstracțiunea rece şi austeră în principiu, a ideii. „M-ai ademenit cu o lume de animale şi plante / ireale, căzute-n genunchi cu supunere, dar / de ce urletul lor cutremură bolțile? /Cum s-a putut / ca în teritorii abstracte / să ia ființă o durere atât de / ascuțită, / cum / s-a putut ca în mijlocul cuvântului / să stea, stingheră, o lacrimă – / ca o stranie mare?“ – se întreabă la un moment dat poetul, pentru a motiva apoi, imediat, recursul la abstracțiune ca o contrapondere la febra organică a eului : „lasă melancolia să invadeze / imprecisele teritorii ale ființei îndurerate. / Poate tocmai fiindcă în trupul tău / e arşiță, / cauți glaciala puritate a ideii“... Sunt, în fond, nişte autointerogații în jurul cărora se construieşte o reflecție despre facerea poemului, o mică poetică de uz personal, ce nu rămâne decât rareori în planul reflecției descărnate, ci balansează spre concretețea sui generis pe care o poate oferi aproximația metaforică sau corelativul obiectiv al stării de spirit. Se vorbeşte, astfel, despre „un nehotărât parfum de fostă şedere, / verdea, milostiva culoare a plictiselii, / spaimele suprapuse ale sufletelor orbecăind în / vidul dintre obiecte, / sobolii subțiri şi reci ai cuvintelor, / galeriile lor vizibile încă în aer“, ori sunt chemați „prietenii“ să umple „golurile dintre lucruri : / ce s-ar întâmpla / dacă, mâine, cineva va ciocăni timid / în uşa de aer dintre doi copaci – / şi nimeni nu îi va răspunde.“ Ba, mai mult, în secvența următoare, se pune sub semnul îndoielii însăşi inocența fenomenului natural („Într-o zi se va vedea / că ploaia nu e numai ploaie /.../ că nici măcar ea / nu e nevinovată . // (Dar toate acestea – / abia când, sus, va fi descoperit / Ochiul.)“. Perspectiva asupra lumii, externe sau lăuntrice, se proiectează, în această situație, ca un complex greu discernabil de fapte şi atitudini, sugerând o complexitate, o ambiguitate, pe care numai o supra-conştiință le-ar putea, eventual, surprinde în esența lor. Numai că o asemenea privire totalizantă şi esențializatoare rămâne doar în planul proiecției ideale, nici eul nu scapă de fapt „histrionismului abulic“, nici „viața“ nu se poate sustrage hazardului („Aceasta a fost şi va fi – / viața : a nimănui, întâmplătoare“), timpul se desfăşoară dezordonat – „Viitorul : o amintire / incoerentă despre prezent. / Neîmplinirea – silueta scârbei“. „Ficțiunea liniştii eterne“ – ni se mai spune – nu salvează de la „elementara prăbuşire în silă“, nici „limbajul nu e un refugiu inocent“, starea de indecizie nu cunoaşte repaos, în timp ce se impune „Rigiditatea, indecența splendorii“. Iar concluzia – ca în secvența a doua a poemului – nu poate fi decît un retoric regret, exprimat în versurile deja citate, cu acea „lipsă de prezență“ într-o lume care e doar „transpunere“.
Cum se vede, avem de-a face cu o țesătură discursivă ce nu e deloc simplă, textul se construieşte într-o mişcare de du-te vino între planul reflexiv şi cel imaginativ, între tensiunea spre concentrarea sapiențial-aforistică a „ideii“ şi ramificațiile ei în realul imaginar/imaginat, unde capacitatea de echivalare şi sugestie plastică a cugetării „po(i)etice“ e mereu demnă de reținut. Firul roşu al acestei texturi lirico-ideatice pare a fi dat de căutarea obsesivă a unei posibile ordini ultime a expresiei de sine şi a lumii, – „nostalgia câtorva imagini clare , distincte – o decantare a elementelor“, vizând „ochiul poemului perfect“, „încarcerarea“ memoriei care – zice textul –, „cu o cruzime adolescentină, / râde deja în alte odăi, / stăpână pe biografiile mele paralele“... Numeroase figuri ale dezordinii, zarva, isteria zoologică „horcăitul oceanului“, „vibrația obositoare în aer, / un scârțâit de peniță fatal“, chiar amintitele „rânduri răsturnate / ale zețarului suprem, incoerent“, duc toate spre o întrebare limpede formulată, ca aceea din finalul secvenței a patra : „Urzeală dibace – puzderia întâmplărilor, – cum / să alegi firele privilegiate, fluxul purificator ?». Totul, pe un fundal deceptiv, de neîncredere şi deziluzie, de scepticism şi sentiment al precarității eului şi a lumii. Seria variantelor aceleiaşi teme continuă până la sfârşit, – „Voința de stabilitate poartă literele fluide, suita / alfabetelor într-o mişcare nevolnică, suspicioasă“, „vacarmul exploziv“, „haotica paginație a glasurilor“, ziua care se stinge în „propoziții abia exprimate“ timpul care „îndrugă verzi şi uscate“, „vestigiile“ ce iau locul „lucrurilor tari“, „țopăiala satirului, un dans dezaxat“, flacăra mistuind „lemnul fragil“ al paginii – „acest catafalc cu un zeu anesteziat“, – şi toate aproximează, când mai limpede, când mai voalat, aceeaşi stare de spirit unificatoare. În cele din urmă, năzuința subiectului-scriptor căutător de ordine şi de armonie le vede sub semn slăbit, dintr-o perspectivă a extenuării ființei, a oboselii de a fi : „Chem o lege îngăduitoare, altă textură a / constrângerii, / să mă pot prăbuşi, / să naufragiez într-un peisaj fără cuvinte de ordine. / Rechem un văzduh ocrotitor peste pagina cărții, / să pot pleca, / să pot să fiu culoarea obosită / în peisajul utopiei celui orb“.
Bacoviana „sfârşeală de nevindecat“ din „jocurile“ existenței se transmite poemului, „dezastrele absenței“ la care subiectul declară că consimte „în fața paginii albe, aproape un giulgiu“ îşi spun cuvântul din nou, nu fără a se marca acea conştiință a amintitelor „biografii paralele“ : „dar eu, dincoace, pe terasa umbrită, dar parcă / prizonierul unor smârcuri viclene, / spun că sunt calm, că limba e-nmiresmată / în timp ce cuvinte sinucigaşe asfixiază poemul“. „Biata sintaxă“, care apare la capătul cărții, incapabilă să asigure o „glorioasă ieşire din scenă“ a „cetitorului“, pune punct lungii meditații asupra condiției precare a poetului însuşi, care-şi programează un fel de abandon în voia „mumurului universal“, nu fără a cere, însă, controlul scrierii de către o conştiință mai exigentă – „urmăreşte cu un calcul lucid şi neutru / ambigua, isterica putere a cuvântului“. Aşa încât detaşarea de agitația existenței apare şi ea ca relativizată, consecință a marii oboseli a celui care scrie : „Să nu construieşti decoruri fastidioase, / să nu gâfâi, să nu transpiri, / lasă-te cântat, murmurat : / de ce să te atragă vârtejuri, / când gândul tuturora e o lumină blândă / lăsând în urmă un nor subțire, / o cale lactee în bibliotecă“.
Procentul important de programatism al poemului, atenuat în mare măsură de numeroase metafore sugestive, dar şi de formularea cumva barochizant-manieristă a stratului „aforistic“ al discursului, este contracarat şi de micile poeme de dragoste, de intens şi delicat lirism, care preced secvențele mari al textului, în chip de introduceri, mijloace de confruntare dintre planul confesiv, liric, al discursului şi cel de „po(i)etică. Problematica de bază rămâne, însă, aceeaşi, a relației ambigue dintre real şi fictiv, dintre concretețea lumii şi răsfrângerea ei simbolică : „Ea crede că umbra e numai / molatecă absență, / sprânceană de vid / şi nu întuneric, întuneric sfios. // Ea nu ştie că umbra subțire / poate ucide aidoma suliței. // Ea se îndepărtează de straiele / reci ale poemului, / schelăria grațioasă a trupului / vesteşte un edificiu calm. // Şi eu / mângâind dâra albăstruie / lăsată de alice / în aerul de amiază al vânătorii. // Pasărea căzând în somn / peste vânătorii din vis, nemaitrezindu-se, / sunt eu“. Sub semnul iubirii, se poate uita, măcar o clipă, moartea ce „răsfoieşte cărțile“, subiectul îndrăgostit se poate lăsa în voia reveriei în care corporalul şi livrescul comunică osmotic : „continuu să visez / biblioteca fabuloasă / de carne / dulce / foşnitoare / a trupului tău“. Registrul eteric al imaginarului din aceste câteva poeme angajează şi reprezentarea eului ce se confesează, sugerând acelaşi sentiment al fragilității ființei ca întreaga carte : „Într-o zi mă voi desprinde / cum puful păpădiei, / când sufli, râzând, vara, spre el – /.../ Tu te voi urca, şi atunci, dintr-un autobuz / într-altul, puțin tristă, / Câteva nopți la rând / vei visa o păpădie miraculoasă, / spre care ai râs, / într-o vară, / spre care-ai suflat, râzând“...
Față de acest prim volum, al doilea ar vrea să sugereze o continuitate, o neutră numărătoare a aceloraşi ipostaze şi stări de spirit. Şi chiar este aşa ceva, numai că într-un registru radicalizat al atitudinilor. Structurat din nou în şapte secvențe, poemul nu mai înscrie, măcar cu titlu de contrast, proiecția confesiv-lirică a subiectului îndrăgostit, ci se menține, dincolo de convenționalele granițe textuale, în zona aceluiaşi limbaj, de data aceasta exclusiv al notației vituperante la adresa unei realități înregistrate în silă (cuvântul revine pe parcurs) şi, simetric, al unei constante, chinuitoare autoflagelări. Poetul face acum un fel de contabilitate de o tăioasă răceală a faptului de viață cotidian, evocat nu atât în concretul său material, ci în translații metaforic-sapiențiale, care judecă lumea din jur şi pe sine însuşi în raporturile dificile cu ea. Reflecția asupra spațiului ficțional-imaginar desfăşurată în prima carte e pusă acum din nou în ecuație cu concretul brutal al realului, într-o inițială situație unde medierea mai pare posibilă („Fie ca orgoliul să-şi stâmpere ostentația, / simțurile să negocieze un răstimp / un răstimp al pierzaniei / în ierburi euforice“), fără să fie, de fapt, altceva decât expresia slăbiciunii şi inerției ființei : „Fie ca numele să îşi contemple spectrul, / aducându-ți aminte că făptura nu-i decât / o boare îngăduită pe şesuri de sulf“. Figurări ale cumințeniei şi supunerii (un „vânt brutal, devastator“ care „scheaună pe gazon / dinaintea paravanului stropit cu sângele păsării“, apoi, imediat, „pendulul (care) echilibrează mişcările diforme“, „umbra deasupra umbrei“, „amiaza (care-şi) desprinde scheletul din peisaj“ – sugerează aceeaşi derealizare, aceeaşi uitare a vieții („uit că sunt viu“), sintaxa însăşi a poemului e figurată ca „maşinărie infernală“, „borțoasă (şi) descântându-şi măruntaiele“, întoarsă spre sine, într-un prezent devenit deja amintire şi cu un trecut ce nu mai poate fi definit decât ca „viermuială de vorbe“. De aici, şi sentimentul deposedării de sine a eului („Iar eu – doar / mie nu îmi aparțin“), derivat al bacovianului „tot ce-au voit din mine-au făcut“ : „Pot fi înlocuit cu oricine, / ca pe tabla de şah“... Dar şi supoziția interogativă a posibilității unui alt discurs, al insumisiunii față de imaginar, al recuperării unei independențe ferme : „Idee desfrânată, înfige-te în mineralul / auster : coboară şi aminteşte-ți, / urcă şi uită“ ; dar, mai ales : „Pot să vă chem cu alt glas / şi / să mă recunoaşteți ?“.
Alternativa discursului rațional, auster, strict conceptual, e şi ea pusă în discuție, în sensul necesității unei echilibrări cu concretul : – „Ar fi nevoie de gesturi în austeritatea rațiunii , / năluci provocatoare pe pânze / pentru nimenea“, „nume potrivite oricui, neaderente / la spasmul privat“. Ar fi, aşadar, doar o altă manieră de autoînşelare, de trădare a relității eului profund, individualizat. Şi totuşi, aspirația decis mărturisită este a unei asemenea coagulări de sine în vacarmul şi zarva fragmentelor de existență incongruente : „Tânjesc după o economie maximă / de mijloace, care să nu mă omită. / Treizeci de ani : / o bâjbâială, ca-n hipnoză – fiecare / vorbind, înțelegând altceva, / miliarde de proprietari ai insomniei“. Formulare expresivă, dar de maximă ambiguitate : să fie „economia de mijloace“ un alt nume al eliminării individului, o năzuință spre anihilarea, de tipul, din nou bacovienelor „chemări de dispariție“ ? Sau e nevoie ca omisiunea să nu aibă loc , ci subiectul să fie doar servit în procesul închegării de această „economie“ ? – Şi una, şi alta, cum spune dubla deschidere metaforică din versurile imediat următoare : „Un fus umbrit, un fus luminat / torc carnea peste gândire. / Întâmplările continuă în nume“. Sau, mai încolo : „Singurătatea divizîndu-se în litere turbulente“, „Prin aura oboselii trec globuri / de păpădie, într-un şuier de ghilotină / abia disimulat de ore“, „Ieri a trecut pe-aici oțelul : jos / scheaună vreascuri“... Sau : „– Un ochi intolerant se deschide, / nimic nu e omis. / Un ochi binevoitor se închide. / Totul e uitat“... Formulări oximoronice sugerează această răscruce a sensurilor aparent conciliate, rămase însă în tensiune şi ilustrând o viziunea de sceptic-stoic : „vehemența supunerii“ spune ceva despre această încordare vie din miezul „cumințeniei“. În subtextul acestui discurs persistă o stare de inconfort manjior al subiectului, care nu poate nici participa autentic la „zarva“ lumii, nu se poate nici „simplifica“, nu scapă nici „uniformizării“, sau „convenției“ care „omite“ subiectul individual, şi, tot aşa, poezia ce ascunde după „ecranul retoric“ confuzia universală.
Cele două cărți ale lui Virgil Leon produc din abundență asemenea dovezi. Ultimele pagini din 2 acumulează mărcile „silei“, ale marginalizării definitive („neşansa de a mă evita definitiv“, „O fetişcană se hlizeşte când trec“, „intensitatea cu care renunți la tine însuți“, „contabilul circumstanțelor, gângav, tembel“, cu „identitatea frugală“, „rânjetul fără motiv, destinul fără conținut“ etc. etc.). Se vor recunoaşte aici filoane prelungite dinspre autorul Stanțelor în lumea noastră, până la „râsul hidos“, cândva „decadentist“, acum revenit în actualitatea considerată cu o privire acut dezvrăjită : „ -Stai în jeț. / Fii hidos, neutru“... Dinspre numita, în critică, „stenografie a imaginarului“ la Bacovia vine şi notația seacă, amară a subiectului ce se vede „desperecheat“, „contabilul circumstanțelor, gângav, tembel“. Eul poetic reintră în familia anonimilor supuşi, cu o formulă cunoscută, unei „servituți voluntare“. „– Cum mă cheamă ? / Cine / trăncăneşte bazaconii cu fraze / răstălmăcite într-o sintaxă intimidantă ?“ – putem citi spre final. Viața pare din nou repovestită eminescian de o străină gură şi ca în „acele poveşti“ ascultate de obosita ureche bacoviană, într-o lume resimțită şi ea ca „un lapsus“. Recapitulările de ipsostaze şi stări din Epilog confințesc acest univers cu „scenografia zgârcită“, „în hala cenuşie, în instituția mohorâtă“, sub „ploaia murdară“, „odaia săracă“, „tremurul mărunt al trupului sub pătura aspră“, „trădat şi trădând, ispitit şi ispitind“... E un catalog semnificativ de stări cu patent recunoscut în lirica românească, dar reactualizat credibil şi convingător în versurile de acum, în acest supravegheat discurs confesiv-reflexiv, puternic intelectualizat, în care condiția omului concret apare agravată în noile circumstanțe, solidară cu cea a poeziei, periclitată de asemenea, neînțeleasă, cu mesajul ei mereu vulnerabil : „Unde se duce febra te-aşteaptă / cineva cu buzele cusute. / Un zeu obedient scuipă-n sânge / batista boțită. / Sub tălpi, țipă, siluită, o luminiță / pe care-o trecusem în autobiografie“... În poemele lui Virgil Leon, iese totuşi victorioasă acea „neputință cuprinzătoare“ evocată într-o pagină, iar luminița trecută în autobiografia elegiacă a eului-scriptor supraviețuieşte, cu un fel de eroism nezgomotos, strivirii şi siluirii.
ION POP
Ion Pop
VIRGIL LEON – DOVEZILE AGONIEI
De o discreție ieşită din comun, echinoxistul Virgil Leon (n. 1960) pare a-şi fi programat, cumva, marginalizarea. Cele două cărți de versuri tipărite până acum, sub titluri simple (Unu, în 1995, 2, în 1999) nereceptate cum s-ar fi cuvenit, la dreapta lor valoare, de o critică neglijentă, sunt, de fapt, suite de secvențe ale unei ample confesiuni dezabuzate, în care mărturisirea unor stări de spirit şi reflecția asupra lumii şi a poeziei se conjugă, într-un discurs liber, de un patos abia cenzurat, la care îl obligă, în fond, însăşi tematica meditațiilor sale. Căci amplele poeme, par a se adresa deopotrivă subiectului liric şi textului său, – expresie a unei grave angajări în actul scrisului. Numai că acest angajament este astfel doar în măsura în care promite o sinceritate deplină a eului ce se confesează, – în rest, conştiința precarității, şi a subiectului-scriptor, şi a evenimentelor evocate, se asociază cu lipsa de încredere în capacitățile discursului poetic de a le surprinde şi exprima în chip autentic. Scrisul e situat, totuşi, „numai şi numai la sfârşitul săptămânii“, deci într-un moment de fragilă sărbătoare, după ce au fost parcurse „celelalte netrebnice zile“ cu „balans(ul) fioros / deasupra lucrurilor migratoare“. Dar nu e scutit de un accent ironic, fiind definit ca o „călătorie tulburătoare“ şi punere în mişcare a „maşinări(ei) unor fraze duioase“...
Toate atributele devalorizării sunt solicitate în acest discurs oarecum vlăguit şi sceptic, întors către o subiectivitate ostenită, ce cunoaşte, însă, momente de iritare şi de nervozitate provocate tocmai de lipsa de substanță a realului şi, mai ales, de minciuna discursurilor despre el, înfrumusețate, pitoreşti, aşezate sub o falsă lumină. Adresându-se sieşi, subiectul poetic vorbeşte despre o aparentă linişte şi eşuare „în golful unei nepătimiri aride“, anulând din principiu orice tentație retorică, despre traversarea „caldarâmurilor propriilor cuvinte“ încercând să distingă „cu o clipă mai devreme, / respirația / delicată / a morții“ şi calificând „scrierea poemului“ drept „cea mai lentă sinucidere“.
Înscris pe o linie „bacoviană“, fără a recurge, totuşi, la minimalismul Stanțelor, acest discurs structurat în secvențe cu versuri scurte ce permit sublinieri şi reluări semnificative, anaforice, chemate să intensifice tensiunea lăuntrică ținută sub presiune, el vorbeşte despre o funciară singurătate, un sentiment al recluziunii, golului şi absenței, despre un soi de „sfârşit continuu“, cum numise Ion Caraion agonia lui Bacovia („Sfârşind ( ?) / îți strigi numele. Şi / strigătul se loveşte / de zidul unei absențe mute“), într-un spațiu carceral resimțit în interioritatea rănită, unde sângele e metaforizat, în tradiție modernistă, drept „clovnul dinăuntru“, „saltimbancul», chiar – cu sinestezii simbolist-expresioniste – „diabolicul / val roşu de râs / din ființa îndurerată“, într-o atmosferă hibernală ce se transmite şi verbului poetic : „Dintr-o iarnă într-alta pătrunzi, / ca un deținut / din altă în altă celulă, într-o / închisoare pustie : / din iarna unui gest / în iarna altui gest, / din iarna unui cuvânt / în iarna / altui cuvânt“.
Miza expresivă majoră rămâne metafora ce punctează din loc în loc confesiunea ori reflecția nudă, adesea tăioase dincolo de neputința mărturisită, cărora li se caută echivalențe pe măsura gravității stării de spirit. Avem de-a face cu variațiuni pe temele amintite, ce-şi găsesc, de exemplu, expresia sintetică în versurile finale din secțiunea a doua a poemului : „– Oh, lipsă / de concret, de prezență : / întâmplările se petrec altundeva, / lumea e transpunere“. Variațiuni, aşadar, în marginea acestei irealizări a lumii, față de care ființa stăpânită de o „neputință cuprinzătoare“ – excelentă formulă autodefinitorie! – nu găseşte decât false supape în „histrionismul abulic, în / proza lividă a cotidianului“. Acestui histrionism îi aparține şi expresia poetică, corespunzând unui „şir de substituiri“ – «Vin chemările umbrei, chemările grației / Vin reprezentațiile abile, / cu decoruri de mucava“, menite să disimuleze „terasele / fumegânde, soarele orbitor, claritatea / vinei şi rândurile răsturnate / ale zețarului suprem, incoerent / pulsând înspre noi, dar / niciodată prea aproape“.
Se poate prevedea imediat, în contrast cu aceste autoiluzionări literare, în universul el însuşi derealizat, afirmarea unei voințe de autenticitate, de expresie nudă, dezvrăjită, a propriei corporalități eliberate de podoabe şi măşti : „Nu mă pot ignora : sunt ceea ce rămâne după / Ştergerea culorilor, a mirosurilor. / Un vas în două teritorii, nedespărțite, acesta eşti, corpule. / Ieşi din vegetația muzicală, cu paşii tăi neprețuiți, / în care ritmul şi-a lăsat oarbele aşchii“. Este o ipostază ce se asociază firesc cu aspirația unei împrospătări a trăirii şi a expresiei ei : „Poate vom renunța la străzile/ isterizate, poate vom prânzi pe iarba neîncepută“...
Asemenea supoziții şi proiecte par, în ultimă instanță, neverosimile, căci discursul poetic problematizează mereu raportul precar dintre real şi imaginar, dintre trăire şi expresia ei, dintre concretul corporalității şi abstracțiunea rece şi austeră în principiu, a ideii. „M-ai ademenit cu o lume de animale şi plante / ireale, căzute-n genunchi cu supunere, dar / de ce urletul lor cutremură bolțile? /Cum s-a putut / ca în teritorii abstracte / să ia ființă o durere atât de / ascuțită, / cum / s-a putut ca în mijlocul cuvântului / să stea, stingheră, o lacrimă – / ca o stranie mare?“ – se întreabă la un moment dat poetul, pentru a motiva apoi, imediat, recursul la abstracțiune ca o contrapondere la febra organică a eului : „lasă melancolia să invadeze / imprecisele teritorii ale ființei îndurerate. / Poate tocmai fiindcă în trupul tău / e arşiță, / cauți glaciala puritate a ideii“... Sunt, în fond, nişte autointerogații în jurul cărora se construieşte o reflecție despre facerea poemului, o mică poetică de uz personal, ce nu rămâne decât rareori în planul reflecției descărnate, ci balansează spre concretețea sui generis pe care o poate oferi aproximația metaforică sau corelativul obiectiv al stării de spirit. Se vorbeşte, astfel, despre „un nehotărât parfum de fostă şedere, / verdea, milostiva culoare a plictiselii, / spaimele suprapuse ale sufletelor orbecăind în / vidul dintre obiecte, / sobolii subțiri şi reci ai cuvintelor, / galeriile lor vizibile încă în aer“, ori sunt chemați „prietenii“ să umple „golurile dintre lucruri : / ce s-ar întâmpla / dacă, mâine, cineva va ciocăni timid / în uşa de aer dintre doi copaci – / şi nimeni nu îi va răspunde.“ Ba, mai mult, în secvența următoare, se pune sub semnul îndoielii însăşi inocența fenomenului natural („Într-o zi se va vedea / că ploaia nu e numai ploaie /.../ că nici măcar ea / nu e nevinovată . // (Dar toate acestea – / abia când, sus, va fi descoperit / Ochiul.)“. Perspectiva asupra lumii, externe sau lăuntrice, se proiectează, în această situație, ca un complex greu discernabil de fapte şi atitudini, sugerând o complexitate, o ambiguitate, pe care numai o supra-conştiință le-ar putea, eventual, surprinde în esența lor. Numai că o asemenea privire totalizantă şi esențializatoare rămâne doar în planul proiecției ideale, nici eul nu scapă de fapt „histrionismului abulic“, nici „viața“ nu se poate sustrage hazardului („Aceasta a fost şi va fi – / viața : a nimănui, întâmplătoare“), timpul se desfăşoară dezordonat – „Viitorul : o amintire / incoerentă despre prezent. / Neîmplinirea – silueta scârbei“. „Ficțiunea liniştii eterne“ – ni se mai spune – nu salvează de la „elementara prăbuşire în silă“, nici „limbajul nu e un refugiu inocent“, starea de indecizie nu cunoaşte repaos, în timp ce se impune „Rigiditatea, indecența splendorii“. Iar concluzia – ca în secvența a doua a poemului – nu poate fi decît un retoric regret, exprimat în versurile deja citate, cu acea „lipsă de prezență“ într-o lume care e doar „transpunere“.
Cum se vede, avem de-a face cu o țesătură discursivă ce nu e deloc simplă, textul se construieşte într-o mişcare de du-te vino între planul reflexiv şi cel imaginativ, între tensiunea spre concentrarea sapiențial-aforistică a „ideii“ şi ramificațiile ei în realul imaginar/imaginat, unde capacitatea de echivalare şi sugestie plastică a cugetării „po(i)etice“ e mereu demnă de reținut. Firul roşu al acestei texturi lirico-ideatice pare a fi dat de căutarea obsesivă a unei posibile ordini ultime a expresiei de sine şi a lumii, – „nostalgia câtorva imagini clare , distincte – o decantare a elementelor“, vizând „ochiul poemului perfect“, „încarcerarea“ memoriei care – zice textul –, „cu o cruzime adolescentină, / râde deja în alte odăi, / stăpână pe biografiile mele paralele“... Numeroase figuri ale dezordinii, zarva, isteria zoologică „horcăitul oceanului“, „vibrația obositoare în aer, / un scârțâit de peniță fatal“, chiar amintitele „rânduri răsturnate / ale zețarului suprem, incoerent“, duc toate spre o întrebare limpede formulată, ca aceea din finalul secvenței a patra : „Urzeală dibace – puzderia întâmplărilor, – cum / să alegi firele privilegiate, fluxul purificator ?». Totul, pe un fundal deceptiv, de neîncredere şi deziluzie, de scepticism şi sentiment al precarității eului şi a lumii. Seria variantelor aceleiaşi teme continuă până la sfârşit, – „Voința de stabilitate poartă literele fluide, suita / alfabetelor într-o mişcare nevolnică, suspicioasă“, „vacarmul exploziv“, „haotica paginație a glasurilor“, ziua care se stinge în „propoziții abia exprimate“ timpul care „îndrugă verzi şi uscate“, „vestigiile“ ce iau locul „lucrurilor tari“, „țopăiala satirului, un dans dezaxat“, flacăra mistuind „lemnul fragil“ al paginii – „acest catafalc cu un zeu anesteziat“, – şi toate aproximează, când mai limpede, când mai voalat, aceeaşi stare de spirit unificatoare. În cele din urmă, năzuința subiectului-scriptor căutător de ordine şi de armonie le vede sub semn slăbit, dintr-o perspectivă a extenuării ființei, a oboselii de a fi : „Chem o lege îngăduitoare, altă textură a / constrângerii, / să mă pot prăbuşi, / să naufragiez într-un peisaj fără cuvinte de ordine. / Rechem un văzduh ocrotitor peste pagina cărții, / să pot pleca, / să pot să fiu culoarea obosită / în peisajul utopiei celui orb“.
Bacoviana „sfârşeală de nevindecat“ din „jocurile“ existenței se transmite poemului, „dezastrele absenței“ la care subiectul declară că consimte „în fața paginii albe, aproape un giulgiu“ îşi spun cuvântul din nou, nu fără a se marca acea conştiință a amintitelor „biografii paralele“ : „dar eu, dincoace, pe terasa umbrită, dar parcă / prizonierul unor smârcuri viclene, / spun că sunt calm, că limba e-nmiresmată / în timp ce cuvinte sinucigaşe asfixiază poemul“. „Biata sintaxă“, care apare la capătul cărții, incapabilă să asigure o „glorioasă ieşire din scenă“ a „cetitorului“, pune punct lungii meditații asupra condiției precare a poetului însuşi, care-şi programează un fel de abandon în voia „mumurului universal“, nu fără a cere, însă, controlul scrierii de către o conştiință mai exigentă – „urmăreşte cu un calcul lucid şi neutru / ambigua, isterica putere a cuvântului“. Aşa încât detaşarea de agitația existenței apare şi ea ca relativizată, consecință a marii oboseli a celui care scrie : „Să nu construieşti decoruri fastidioase, / să nu gâfâi, să nu transpiri, / lasă-te cântat, murmurat : / de ce să te atragă vârtejuri, / când gândul tuturora e o lumină blândă / lăsând în urmă un nor subțire, / o cale lactee în bibliotecă“.
Procentul important de programatism al poemului, atenuat în mare măsură de numeroase metafore sugestive, dar şi de formularea cumva barochizant-manieristă a stratului „aforistic“ al discursului, este contracarat şi de micile poeme de dragoste, de intens şi delicat lirism, care preced secvențele mari al textului, în chip de introduceri, mijloace de confruntare dintre planul confesiv, liric, al discursului şi cel de „po(i)etică. Problematica de bază rămâne, însă, aceeaşi, a relației ambigue dintre real şi fictiv, dintre concretețea lumii şi răsfrângerea ei simbolică : „Ea crede că umbra e numai / molatecă absență, / sprânceană de vid / şi nu întuneric, întuneric sfios. // Ea nu ştie că umbra subțire / poate ucide aidoma suliței. // Ea se îndepărtează de straiele / reci ale poemului, / schelăria grațioasă a trupului / vesteşte un edificiu calm. // Şi eu / mângâind dâra albăstruie / lăsată de alice / în aerul de amiază al vânătorii. // Pasărea căzând în somn / peste vânătorii din vis, nemaitrezindu-se, / sunt eu“. Sub semnul iubirii, se poate uita, măcar o clipă, moartea ce „răsfoieşte cărțile“, subiectul îndrăgostit se poate lăsa în voia reveriei în care corporalul şi livrescul comunică osmotic : „continuu să visez / biblioteca fabuloasă / de carne / dulce / foşnitoare / a trupului tău“. Registrul eteric al imaginarului din aceste câteva poeme angajează şi reprezentarea eului ce se confesează, sugerând acelaşi sentiment al fragilității ființei ca întreaga carte : „Într-o zi mă voi desprinde / cum puful păpădiei, / când sufli, râzând, vara, spre el – /.../ Tu te voi urca, şi atunci, dintr-un autobuz / într-altul, puțin tristă, / Câteva nopți la rând / vei visa o păpădie miraculoasă, / spre care ai râs, / într-o vară, / spre care-ai suflat, râzând“...
Față de acest prim volum, al doilea ar vrea să sugereze o continuitate, o neutră numărătoare a aceloraşi ipostaze şi stări de spirit. Şi chiar este aşa ceva, numai că într-un registru radicalizat al atitudinilor. Structurat din nou în şapte secvențe, poemul nu mai înscrie, măcar cu titlu de contrast, proiecția confesiv-lirică a subiectului îndrăgostit, ci se menține, dincolo de convenționalele granițe textuale, în zona aceluiaşi limbaj, de data aceasta exclusiv al notației vituperante la adresa unei realități înregistrate în silă (cuvântul revine pe parcurs) şi, simetric, al unei constante, chinuitoare autoflagelări. Poetul face acum un fel de contabilitate de o tăioasă răceală a faptului de viață cotidian, evocat nu atât în concretul său material, ci în translații metaforic-sapiențiale, care judecă lumea din jur şi pe sine însuşi în raporturile dificile cu ea. Reflecția asupra spațiului ficțional-imaginar desfăşurată în prima carte e pusă acum din nou în ecuație cu concretul brutal al realului, într-o inițială situație unde medierea mai pare posibilă („Fie ca orgoliul să-şi stâmpere ostentația, / simțurile să negocieze un răstimp / un răstimp al pierzaniei / în ierburi euforice“), fără să fie, de fapt, altceva decât expresia slăbiciunii şi inerției ființei : „Fie ca numele să îşi contemple spectrul, / aducându-ți aminte că făptura nu-i decât / o boare îngăduită pe şesuri de sulf“. Figurări ale cumințeniei şi supunerii (un „vânt brutal, devastator“ care „scheaună pe gazon / dinaintea paravanului stropit cu sângele păsării“, apoi, imediat, „pendulul (care) echilibrează mişcările diforme“, „umbra deasupra umbrei“, „amiaza (care-şi) desprinde scheletul din peisaj“ – sugerează aceeaşi derealizare, aceeaşi uitare a vieții („uit că sunt viu“), sintaxa însăşi a poemului e figurată ca „maşinărie infernală“, „borțoasă (şi) descântându-şi măruntaiele“, întoarsă spre sine, într-un prezent devenit deja amintire şi cu un trecut ce nu mai poate fi definit decât ca „viermuială de vorbe“. De aici, şi sentimentul deposedării de sine a eului („Iar eu – doar / mie nu îmi aparțin“), derivat al bacovianului „tot ce-au voit din mine-au făcut“ : „Pot fi înlocuit cu oricine, / ca pe tabla de şah“... Dar şi supoziția interogativă a posibilității unui alt discurs, al insumisiunii față de imaginar, al recuperării unei independențe ferme : „Idee desfrânată, înfige-te în mineralul / auster : coboară şi aminteşte-ți, / urcă şi uită“ ; dar, mai ales : „Pot să vă chem cu alt glas / şi / să mă recunoaşteți ?“.
Alternativa discursului rațional, auster, strict conceptual, e şi ea pusă în discuție, în sensul necesității unei echilibrări cu concretul : – „Ar fi nevoie de gesturi în austeritatea rațiunii , / năluci provocatoare pe pânze / pentru nimenea“, „nume potrivite oricui, neaderente / la spasmul privat“. Ar fi, aşadar, doar o altă manieră de autoînşelare, de trădare a relității eului profund, individualizat. Şi totuşi, aspirația decis mărturisită este a unei asemenea coagulări de sine în vacarmul şi zarva fragmentelor de existență incongruente : „Tânjesc după o economie maximă / de mijloace, care să nu mă omită. / Treizeci de ani : / o bâjbâială, ca-n hipnoză – fiecare / vorbind, înțelegând altceva, / miliarde de proprietari ai insomniei“. Formulare expresivă, dar de maximă ambiguitate : să fie „economia de mijloace“ un alt nume al eliminării individului, o năzuință spre anihilarea, de tipul, din nou bacovienelor „chemări de dispariție“ ? Sau e nevoie ca omisiunea să nu aibă loc , ci subiectul să fie doar servit în procesul închegării de această „economie“ ? – Şi una, şi alta, cum spune dubla deschidere metaforică din versurile imediat următoare : „Un fus umbrit, un fus luminat / torc carnea peste gândire. / Întâmplările continuă în nume“. Sau, mai încolo : „Singurătatea divizîndu-se în litere turbulente“, „Prin aura oboselii trec globuri / de păpădie, într-un şuier de ghilotină / abia disimulat de ore“, „Ieri a trecut pe-aici oțelul : jos / scheaună vreascuri“... Sau : „– Un ochi intolerant se deschide, / nimic nu e omis. / Un ochi binevoitor se închide. / Totul e uitat“... Formulări oximoronice sugerează această răscruce a sensurilor aparent conciliate, rămase însă în tensiune şi ilustrând o viziunea de sceptic-stoic : „vehemența supunerii“ spune ceva despre această încordare vie din miezul „cumințeniei“. În subtextul acestui discurs persistă o stare de inconfort manjior al subiectului, care nu poate nici participa autentic la „zarva“ lumii, nu se poate nici „simplifica“, nu scapă nici „uniformizării“, sau „convenției“ care „omite“ subiectul individual, şi, tot aşa, poezia ce ascunde după „ecranul retoric“ confuzia universală.
Cele două cărți ale lui Virgil Leon produc din abundență asemenea dovezi. Ultimele pagini din 2 acumulează mărcile „silei“, ale marginalizării definitive („neşansa de a mă evita definitiv“, „O fetişcană se hlizeşte când trec“, „intensitatea cu care renunți la tine însuți“, „contabilul circumstanțelor, gângav, tembel“, cu „identitatea frugală“, „rânjetul fără motiv, destinul fără conținut“ etc. etc.). Se vor recunoaşte aici filoane prelungite dinspre autorul Stanțelor în lumea noastră, până la „râsul hidos“, cândva „decadentist“, acum revenit în actualitatea considerată cu o privire acut dezvrăjită : „ -Stai în jeț. / Fii hidos, neutru“... Dinspre numita, în critică, „stenografie a imaginarului“ la Bacovia vine şi notația seacă, amară a subiectului ce se vede „desperecheat“, „contabilul circumstanțelor, gângav, tembel“. Eul poetic reintră în familia anonimilor supuşi, cu o formulă cunoscută, unei „servituți voluntare“. „– Cum mă cheamă ? / Cine / trăncăneşte bazaconii cu fraze / răstălmăcite într-o sintaxă intimidantă ?“ – putem citi spre final. Viața pare din nou repovestită eminescian de o străină gură şi ca în „acele poveşti“ ascultate de obosita ureche bacoviană, într-o lume resimțită şi ea ca „un lapsus“. Recapitulările de ipsostaze şi stări din Epilog confințesc acest univers cu „scenografia zgârcită“, „în hala cenuşie, în instituția mohorâtă“, sub „ploaia murdară“, „odaia săracă“, „tremurul mărunt al trupului sub pătura aspră“, „trădat şi trădând, ispitit şi ispitind“... E un catalog semnificativ de stări cu patent recunoscut în lirica românească, dar reactualizat credibil şi convingător în versurile de acum, în acest supravegheat discurs confesiv-reflexiv, puternic intelectualizat, în care condiția omului concret apare agravată în noile circumstanțe, solidară cu cea a poeziei, periclitată de asemenea, neînțeleasă, cu mesajul ei mereu vulnerabil : „Unde se duce febra te-aşteaptă / cineva cu buzele cusute. / Un zeu obedient scuipă-n sânge / batista boțită. / Sub tălpi, țipă, siluită, o luminiță / pe care-o trecusem în autobiografie“... În poemele lui Virgil Leon, iese totuşi victorioasă acea „neputință cuprinzătoare“ evocată într-o pagină, iar luminița trecută în autobiografia elegiacă a eului-scriptor supraviețuieşte, cu un fel de eroism nezgomotos, strivirii şi siluirii.
ION POP
Ion Pop
VIRGIL LEON – DOVEZILE AGONIEI
De o discreție ieşită din comun, echinoxistul Virgil Leon (n. 1960) pare a-şi fi programat, cumva, marginalizarea. Cele două cărți de versuri tipărite până acum, sub titluri simple (Unu, în 1995, 2, în 1999) nereceptate cum s-ar fi cuvenit, la dreapta lor valoare, de o critică neglijentă, sunt, de fapt, suite de secvențe ale unei ample confesiuni dezabuzate, în care mărturisirea unor stări de spirit şi reflecția asupra lumii şi a poeziei se conjugă, într-un discurs liber, de un patos abia cenzurat, la care îl obligă, în fond, însăşi tematica meditațiilor sale. Căci amplele poeme, par a se adresa deopotrivă subiectului liric şi textului său, – expresie a unei grave angajări în actul scrisului. Numai că acest angajament este astfel doar în măsura în care promite o sinceritate deplină a eului ce se confesează, – în rest, conştiința precarității, şi a subiectului-scriptor, şi a evenimentelor evocate, se asociază cu lipsa de încredere în capacitățile discursului poetic de a le surprinde şi exprima în chip autentic. Scrisul e situat, totuşi, „numai şi numai la sfârşitul săptămânii“, deci într-un moment de fragilă sărbătoare, după ce au fost parcurse „celelalte netrebnice zile“ cu „balans(ul) fioros / deasupra lucrurilor migratoare“. Dar nu e scutit de un accent ironic, fiind definit ca o „călătorie tulburătoare“ şi punere în mişcare a „maşinări(ei) unor fraze duioase“...
Toate atributele devalorizării sunt solicitate în acest discurs oarecum vlăguit şi sceptic, întors către o subiectivitate ostenită, ce cunoaşte, însă, momente de iritare şi de nervozitate provocate tocmai de lipsa de substanță a realului şi, mai ales, de minciuna discursurilor despre el, înfrumusețate, pitoreşti, aşezate sub o falsă lumină. Adresându-se sieşi, subiectul poetic vorbeşte despre o aparentă linişte şi eşuare „în golful unei nepătimiri aride“, anulând din principiu orice tentație retorică, despre traversarea „caldarâmurilor propriilor cuvinte“ încercând să distingă „cu o clipă mai devreme, / respirația / delicată / a morții“ şi calificând „scrierea poemului“ drept „cea mai lentă sinucidere“.
Înscris pe o linie „bacoviană“, fără a recurge, totuşi, la minimalismul Stanțelor, acest discurs structurat în secvențe cu versuri scurte ce permit sublinieri şi reluări semnificative, anaforice, chemate să intensifice tensiunea lăuntrică ținută sub presiune, el vorbeşte despre o funciară singurătate, un sentiment al recluziunii, golului şi absenței, despre un soi de „sfârşit continuu“, cum numise Ion Caraion agonia lui Bacovia („Sfârşind ( ?) / îți strigi numele. Şi / strigătul se loveşte / de zidul unei absențe mute“), într-un spațiu carceral resimțit în interioritatea rănită, unde sângele e metaforizat, în tradiție modernistă, drept „clovnul dinăuntru“, „saltimbancul», chiar – cu sinestezii simbolist-expresioniste – „diabolicul / val roşu de râs / din ființa îndurerată“, într-o atmosferă hibernală ce se transmite şi verbului poetic : „Dintr-o iarnă într-alta pătrunzi, / ca un deținut / din altă în altă celulă, într-o / închisoare pustie : / din iarna unui gest / în iarna altui gest, / din iarna unui cuvânt / în iarna / altui cuvânt“.
Miza expresivă majoră rămâne metafora ce punctează din loc în loc confesiunea ori reflecția nudă, adesea tăioase dincolo de neputința mărturisită, cărora li se caută echivalențe pe măsura gravității stării de spirit. Avem de-a face cu variațiuni pe temele amintite, ce-şi găsesc, de exemplu, expresia sintetică în versurile finale din secțiunea a doua a poemului : „– Oh, lipsă / de concret, de prezență : / întâmplările se petrec altundeva, / lumea e transpunere“. Variațiuni, aşadar, în marginea acestei irealizări a lumii, față de care ființa stăpânită de o „neputință cuprinzătoare“ – excelentă formulă autodefinitorie! – nu găseşte decât false supape în „histrionismul abulic, în / proza lividă a cotidianului“. Acestui histrionism îi aparține şi expresia poetică, corespunzând unui „şir de substituiri“ – «Vin chemările umbrei, chemările grației / Vin reprezentațiile abile, / cu decoruri de mucava“, menite să disimuleze „terasele / fumegânde, soarele orbitor, claritatea / vinei şi rândurile răsturnate / ale zețarului suprem, incoerent / pulsând înspre noi, dar / niciodată prea aproape“.
Se poate prevedea imediat, în contrast cu aceste autoiluzionări literare, în universul el însuşi derealizat, afirmarea unei voințe de autenticitate, de expresie nudă, dezvrăjită, a propriei corporalități eliberate de podoabe şi măşti : „Nu mă pot ignora : sunt ceea ce rămâne după / Ştergerea culorilor, a mirosurilor. / Un vas în două teritorii, nedespărțite, acesta eşti, corpule. / Ieşi din vegetația muzicală, cu paşii tăi neprețuiți, / în care ritmul şi-a lăsat oarbele aşchii“. Este o ipostază ce se asociază firesc cu aspirația unei împrospătări a trăirii şi a expresiei ei : „Poate vom renunța la străzile/ isterizate, poate vom prânzi pe iarba neîncepută“...
Asemenea supoziții şi proiecte par, în ultimă instanță, neverosimile, căci discursul poetic problematizează mereu raportul precar dintre real şi imaginar, dintre trăire şi expresia ei, dintre concretul corporalității şi abstracțiunea rece şi austeră în principiu, a ideii. „M-ai ademenit cu o lume de animale şi plante / ireale, căzute-n genunchi cu supunere, dar / de ce urletul lor cutremură bolțile? /Cum s-a putut / ca în teritorii abstracte / să ia ființă o durere atât de / ascuțită, / cum / s-a putut ca în mijlocul cuvântului / să stea, stingheră, o lacrimă – / ca o stranie mare?“ – se întreabă la un moment dat poetul, pentru a motiva apoi, imediat, recursul la abstracțiune ca o contrapondere la febra organică a eului : „lasă melancolia să invadeze / imprecisele teritorii ale ființei îndurerate. / Poate tocmai fiindcă în trupul tău / e arşiță, / cauți glaciala puritate a ideii“... Sunt, în fond, nişte autointerogații în jurul cărora se construieşte o reflecție despre facerea poemului, o mică poetică de uz personal, ce nu rămâne decât rareori în planul reflecției descărnate, ci balansează spre concretețea sui generis pe care o poate oferi aproximația metaforică sau corelativul obiectiv al stării de spirit. Se vorbeşte, astfel, despre „un nehotărât parfum de fostă şedere, / verdea, milostiva culoare a plictiselii, / spaimele suprapuse ale sufletelor orbecăind în / vidul dintre obiecte, / sobolii subțiri şi reci ai cuvintelor, / galeriile lor vizibile încă în aer“, ori sunt chemați „prietenii“ să umple „golurile dintre lucruri : / ce s-ar întâmpla / dacă, mâine, cineva va ciocăni timid / în uşa de aer dintre doi copaci – / şi nimeni nu îi va răspunde.“ Ba, mai mult, în secvența următoare, se pune sub semnul îndoielii însăşi inocența fenomenului natural („Într-o zi se va vedea / că ploaia nu e numai ploaie /.../ că nici măcar ea / nu e nevinovată . // (Dar toate acestea – / abia când, sus, va fi descoperit / Ochiul.)“. Perspectiva asupra lumii, externe sau lăuntrice, se proiectează, în această situație, ca un complex greu discernabil de fapte şi atitudini, sugerând o complexitate, o ambiguitate, pe care numai o supra-conştiință le-ar putea, eventual, surprinde în esența lor. Numai că o asemenea privire totalizantă şi esențializatoare rămâne doar în planul proiecției ideale, nici eul nu scapă de fapt „histrionismului abulic“, nici „viața“ nu se poate sustrage hazardului („Aceasta a fost şi va fi – / viața : a nimănui, întâmplătoare“), timpul se desfăşoară dezordonat – „Viitorul : o amintire / incoerentă despre prezent. / Neîmplinirea – silueta scârbei“. „Ficțiunea liniştii eterne“ – ni se mai spune – nu salvează de la „elementara prăbuşire în silă“, nici „limbajul nu e un refugiu inocent“, starea de indecizie nu cunoaşte repaos, în timp ce se impune „Rigiditatea, indecența splendorii“. Iar concluzia – ca în secvența a doua a poemului – nu poate fi decît un retoric regret, exprimat în versurile deja citate, cu acea „lipsă de prezență“ într-o lume care e doar „transpunere“.
Cum se vede, avem de-a face cu o țesătură discursivă ce nu e deloc simplă, textul se construieşte într-o mişcare de du-te vino între planul reflexiv şi cel imaginativ, între tensiunea spre concentrarea sapiențial-aforistică a „ideii“ şi ramificațiile ei în realul imaginar/imaginat, unde capacitatea de echivalare şi sugestie plastică a cugetării „po(i)etice“ e mereu demnă de reținut. Firul roşu al acestei texturi lirico-ideatice pare a fi dat de căutarea obsesivă a unei posibile ordini ultime a expresiei de sine şi a lumii, – „nostalgia câtorva imagini clare , distincte – o decantare a elementelor“, vizând „ochiul poemului perfect“, „încarcerarea“ memoriei care – zice textul –, „cu o cruzime adolescentină, / râde deja în alte odăi, / stăpână pe biografiile mele paralele“... Numeroase figuri ale dezordinii, zarva, isteria zoologică „horcăitul oceanului“, „vibrația obositoare în aer, / un scârțâit de peniță fatal“, chiar amintitele „rânduri răsturnate / ale zețarului suprem, incoerent“, duc toate spre o întrebare limpede formulată, ca aceea din finalul secvenței a patra : „Urzeală dibace – puzderia întâmplărilor, – cum / să alegi firele privilegiate, fluxul purificator ?». Totul, pe un fundal deceptiv, de neîncredere şi deziluzie, de scepticism şi sentiment al precarității eului şi a lumii. Seria variantelor aceleiaşi teme continuă până la sfârşit, – „Voința de stabilitate poartă literele fluide, suita / alfabetelor într-o mişcare nevolnică, suspicioasă“, „vacarmul exploziv“, „haotica paginație a glasurilor“, ziua care se stinge în „propoziții abia exprimate“ timpul care „îndrugă verzi şi uscate“, „vestigiile“ ce iau locul „lucrurilor tari“, „țopăiala satirului, un dans dezaxat“, flacăra mistuind „lemnul fragil“ al paginii – „acest catafalc cu un zeu anesteziat“, – şi toate aproximează, când mai limpede, când mai voalat, aceeaşi stare de spirit unificatoare. În cele din urmă, năzuința subiectului-scriptor căutător de ordine şi de armonie le vede sub semn slăbit, dintr-o perspectivă a extenuării ființei, a oboselii de a fi : „Chem o lege îngăduitoare, altă textură a / constrângerii, / să mă pot prăbuşi, / să naufragiez într-un peisaj fără cuvinte de ordine. / Rechem un văzduh ocrotitor peste pagina cărții, / să pot pleca, / să pot să fiu culoarea obosită / în peisajul utopiei celui orb“.
Bacoviana „sfârşeală de nevindecat“ din „jocurile“ existenței se transmite poemului, „dezastrele absenței“ la care subiectul declară că consimte „în fața paginii albe, aproape un giulgiu“ îşi spun cuvântul din nou, nu fără a se marca acea conştiință a amintitelor „biografii paralele“ : „dar eu, dincoace, pe terasa umbrită, dar parcă / prizonierul unor smârcuri viclene, / spun că sunt calm, că limba e-nmiresmată / în timp ce cuvinte sinucigaşe asfixiază poemul“. „Biata sintaxă“, care apare la capătul cărții, incapabilă să asigure o „glorioasă ieşire din scenă“ a „cetitorului“, pune punct lungii meditații asupra condiției precare a poetului însuşi, care-şi programează un fel de abandon în voia „mumurului universal“, nu fără a cere, însă, controlul scrierii de către o conştiință mai exigentă – „urmăreşte cu un calcul lucid şi neutru / ambigua, isterica putere a cuvântului“. Aşa încât detaşarea de agitația existenței apare şi ea ca relativizată, consecință a marii oboseli a celui care scrie : „Să nu construieşti decoruri fastidioase, / să nu gâfâi, să nu transpiri, / lasă-te cântat, murmurat : / de ce să te atragă vârtejuri, / când gândul tuturora e o lumină blândă / lăsând în urmă un nor subțire, / o cale lactee în bibliotecă“.
Procentul important de programatism al poemului, atenuat în mare măsură de numeroase metafore sugestive, dar şi de formularea cumva barochizant-manieristă a stratului „aforistic“ al discursului, este contracarat şi de micile poeme de dragoste, de intens şi delicat lirism, care preced secvențele mari al textului, în chip de introduceri, mijloace de confruntare dintre planul confesiv, liric, al discursului şi cel de „po(i)etică. Problematica de bază rămâne, însă, aceeaşi, a relației ambigue dintre real şi fictiv, dintre concretețea lumii şi răsfrângerea ei simbolică : „Ea crede că umbra e numai / molatecă absență, / sprânceană de vid / şi nu întuneric, întuneric sfios. // Ea nu ştie că umbra subțire / poate ucide aidoma suliței. // Ea se îndepărtează de straiele / reci ale poemului, / schelăria grațioasă a trupului / vesteşte un edificiu calm. // Şi eu / mângâind dâra albăstruie / lăsată de alice / în aerul de amiază al vânătorii. // Pasărea căzând în somn / peste vânătorii din vis, nemaitrezindu-se, / sunt eu“. Sub semnul iubirii, se poate uita, măcar o clipă, moartea ce „răsfoieşte cărțile“, subiectul îndrăgostit se poate lăsa în voia reveriei în care corporalul şi livrescul comunică osmotic : „continuu să visez / biblioteca fabuloasă / de carne / dulce / foşnitoare / a trupului tău“. Registrul eteric al imaginarului din aceste câteva poeme angajează şi reprezentarea eului ce se confesează, sugerând acelaşi sentiment al fragilității ființei ca întreaga carte : „Într-o zi mă voi desprinde / cum puful păpădiei, / când sufli, râzând, vara, spre el – /.../ Tu te voi urca, şi atunci, dintr-un autobuz / într-altul, puțin tristă, / Câteva nopți la rând / vei visa o păpădie miraculoasă, / spre care ai râs, / într-o vară, / spre care-ai suflat, râzând“...
Față de acest prim volum, al doilea ar vrea să sugereze o continuitate, o neutră numărătoare a aceloraşi ipostaze şi stări de spirit. Şi chiar este aşa ceva, numai că într-un registru radicalizat al atitudinilor. Structurat din nou în şapte secvențe, poemul nu mai înscrie, măcar cu titlu de contrast, proiecția confesiv-lirică a subiectului îndrăgostit, ci se menține, dincolo de convenționalele granițe textuale, în zona aceluiaşi limbaj, de data aceasta exclusiv al notației vituperante la adresa unei realități înregistrate în silă (cuvântul revine pe parcurs) şi, simetric, al unei constante, chinuitoare autoflagelări. Poetul face acum un fel de contabilitate de o tăioasă răceală a faptului de viață cotidian, evocat nu atât în concretul său material, ci în translații metaforic-sapiențiale, care judecă lumea din jur şi pe sine însuşi în raporturile dificile cu ea. Reflecția asupra spațiului ficțional-imaginar desfăşurată în prima carte e pusă acum din nou în ecuație cu concretul brutal al realului, într-o inițială situație unde medierea mai pare posibilă („Fie ca orgoliul să-şi stâmpere ostentația, / simțurile să negocieze un răstimp / un răstimp al pierzaniei / în ierburi euforice“), fără să fie, de fapt, altceva decât expresia slăbiciunii şi inerției ființei : „Fie ca numele să îşi contemple spectrul, / aducându-ți aminte că făptura nu-i decât / o boare îngăduită pe şesuri de sulf“. Figurări ale cumințeniei şi supunerii (un „vânt brutal, devastator“ care „scheaună pe gazon / dinaintea paravanului stropit cu sângele păsării“, apoi, imediat, „pendulul (care) echilibrează mişcările diforme“, „umbra deasupra umbrei“, „amiaza (care-şi) desprinde scheletul din peisaj“ – sugerează aceeaşi derealizare, aceeaşi uitare a vieții („uit că sunt viu“), sintaxa însăşi a poemului e figurată ca „maşinărie infernală“, „borțoasă (şi) descântându-şi măruntaiele“, întoarsă spre sine, într-un prezent devenit deja amintire şi cu un trecut ce nu mai poate fi definit decât ca „viermuială de vorbe“. De aici, şi sentimentul deposedării de sine a eului („Iar eu – doar / mie nu îmi aparțin“), derivat al bacovianului „tot ce-au voit din mine-au făcut“ : „Pot fi înlocuit cu oricine, / ca pe tabla de şah“... Dar şi supoziția interogativă a posibilității unui alt discurs, al insumisiunii față de imaginar, al recuperării unei independențe ferme : „Idee desfrânată, înfige-te în mineralul / auster : coboară şi aminteşte-ți, / urcă şi uită“ ; dar, mai ales : „Pot să vă chem cu alt glas / şi / să mă recunoaşteți ?“.
Alternativa discursului rațional, auster, strict conceptual, e şi ea pusă în discuție, în sensul necesității unei echilibrări cu concretul : – „Ar fi nevoie de gesturi în austeritatea rațiunii , / năluci provocatoare pe pânze / pentru nimenea“, „nume potrivite oricui, neaderente / la spasmul privat“. Ar fi, aşadar, doar o altă manieră de autoînşelare, de trădare a relității eului profund, individualizat. Şi totuşi, aspirația decis mărturisită este a unei asemenea coagulări de sine în vacarmul şi zarva fragmentelor de existență incongruente : „Tânjesc după o economie maximă / de mijloace, care să nu mă omită. / Treizeci de ani : / o bâjbâială, ca-n hipnoză – fiecare / vorbind, înțelegând altceva, / miliarde de proprietari ai insomniei“. Formulare expresivă, dar de maximă ambiguitate : să fie „economia de mijloace“ un alt nume al eliminării individului, o năzuință spre anihilarea, de tipul, din nou bacovienelor „chemări de dispariție“ ? Sau e nevoie ca omisiunea să nu aibă loc , ci subiectul să fie doar servit în procesul închegării de această „economie“ ? – Şi una, şi alta, cum spune dubla deschidere metaforică din versurile imediat următoare : „Un fus umbrit, un fus luminat / torc carnea peste gândire. / Întâmplările continuă în nume“. Sau, mai încolo : „Singurătatea divizîndu-se în litere turbulente“, „Prin aura oboselii trec globuri / de păpădie, într-un şuier de ghilotină / abia disimulat de ore“, „Ieri a trecut pe-aici oțelul : jos / scheaună vreascuri“... Sau : „– Un ochi intolerant se deschide, / nimic nu e omis. / Un ochi binevoitor se închide. / Totul e uitat“... Formulări oximoronice sugerează această răscruce a sensurilor aparent conciliate, rămase însă în tensiune şi ilustrând o viziunea de sceptic-stoic : „vehemența supunerii“ spune ceva despre această încordare vie din miezul „cumințeniei“. În subtextul acestui discurs persistă o stare de inconfort manjior al subiectului, care nu poate nici participa autentic la „zarva“ lumii, nu se poate nici „simplifica“, nu scapă nici „uniformizării“, sau „convenției“ care „omite“ subiectul individual, şi, tot aşa, poezia ce ascunde după „ecranul retoric“ confuzia universală.
Cele două cărți ale lui Virgil Leon produc din abundență asemenea dovezi. Ultimele pagini din 2 acumulează mărcile „silei“, ale marginalizării definitive („neşansa de a mă evita definitiv“, „O fetişcană se hlizeşte când trec“, „intensitatea cu care renunți la tine însuți“, „contabilul circumstanțelor, gângav, tembel“, cu „identitatea frugală“, „rânjetul fără motiv, destinul fără conținut“ etc. etc.). Se vor recunoaşte aici filoane prelungite dinspre autorul Stanțelor în lumea noastră, până la „râsul hidos“, cândva „decadentist“, acum revenit în actualitatea considerată cu o privire acut dezvrăjită : „ -Stai în jeț. / Fii hidos, neutru“... Dinspre numita, în critică, „stenografie a imaginarului“ la Bacovia vine şi notația seacă, amară a subiectului ce se vede „desperecheat“, „contabilul circumstanțelor, gângav, tembel“. Eul poetic reintră în familia anonimilor supuşi, cu o formulă cunoscută, unei „servituți voluntare“. „– Cum mă cheamă ? / Cine / trăncăneşte bazaconii cu fraze / răstălmăcite într-o sintaxă intimidantă ?“ – putem citi spre final. Viața pare din nou repovestită eminescian de o străină gură şi ca în „acele poveşti“ ascultate de obosita ureche bacoviană, într-o lume resimțită şi ea ca „un lapsus“. Recapitulările de ipsostaze şi stări din Epilog confințesc acest univers cu „scenografia zgârcită“, „în hala cenuşie, în instituția mohorâtă“, sub „ploaia murdară“, „odaia săracă“, „tremurul mărunt al trupului sub pătura aspră“, „trădat şi trădând, ispitit şi ispitind“... E un catalog semnificativ de stări cu patent recunoscut în lirica românească, dar reactualizat credibil şi convingător în versurile de acum, în acest supravegheat discurs confesiv-reflexiv, puternic intelectualizat, în care condiția omului concret apare agravată în noile circumstanțe, solidară cu cea a poeziei, periclitată de asemenea, neînțeleasă, cu mesajul ei mereu vulnerabil : „Unde se duce febra te-aşteaptă / cineva cu buzele cusute. / Un zeu obedient scuipă-n sânge / batista boțită. / Sub tălpi, țipă, siluită, o luminiță / pe care-o trecusem în autobiografie“... În poemele lui Virgil Leon, iese totuşi victorioasă acea „neputință cuprinzătoare“ evocată într-o pagină, iar luminița trecută în autobiografia elegiacă a eului-scriptor supraviețuieşte, cu un fel de eroism nezgomotos, strivirii şi siluirii.
ION POP