Comentarii critice
Nicolae Suciu

MIT ŞI SIMBOL ÎN PROZA SCURTĂ A LUI VARUJAN VOSGANIAN

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2014

Noul volum de proză al lui Varujan Vosganian, Jocul celor o sută de frunze, apărut anul acesta, la editura Polirom, pare a se încadra, prin năzuința autorului de a descoperi arhetipuri esențiale, alături de Cartea Şoaptelor, într-un continuum artistic. Această descoperire a arhetipurilor, naratorul o face, aşa cum o cere Stagiritul, prin participarea personajelor la o realitate necesară, universală, mai caracteristică decât cea contingentă, printr-o înfățişare a realității «aşa cum trebuie să fie» (1), care presupune, desigur, scoaterea din stereotip.
De altfel prin tematica lor, cele şase proze care alcătuiesc volumul de față, concretizează ideea şi a lui Varujan Vosganian, de a căuta umanul dincolo de simplele lucruri ale acestei lumi, undeva într-o altă dimensiune a acestei vieți, cea a jocului secund al artei.
La prima vedere, dintre cele şase proze din volumul Jocul celor o sută de frunze, cu toate că poartă acelaşi stindard-temă şi par simple fresce ale societății româneşti actuale, singurele care s-ar evidenția prin inserția mitului şi a simbolului ar fi La Judecata de Apoi a statuilor şi Dincolo de dincolo de lume în care punctul de sosire este ceremonialul prohodului din Vinerea Mare. La o privire mai atentă însă, se observă că şi în celelalte proze, protagoniştii reuşesc prin comunicare să se înalțe sufleteşte sub semnul mitului. (2)
Aşa cum Petrache, solitarul, fără excursul zilnic pe drumul inițierii, înspre cetate unde îl aşteaptă statuia cavalerului medieval, n-ar putea scăpa de  rutina oraşului, tot aşa şi protagoniştii celorlalte proze nu s-ar putea autodepăşi fără realitatea miturilor. În fiecare din cele şase proze se petrec minuni. Fiecare stă sub zodia cel puțin a unui mit.
În La Judecata de Apoi a statuilor şi în Dincolo de lumea de dincolo, protagoniştii văd în celebrarea prohodului din Vinerea Mare una dintre cele mai decisive trepte în urcuşul spre arhetip. Dacă înviază până şi statuile, atunci cum să nu trăiască chiar şi cel mai păcătos om cu speranța în Înviere? 
În Jacob, fiul lui Zevedei, una dintre cele mai complexe proze ale volumului, se intersectează o serie de virtuți ale vieții creştine: smerenia, iertarea, adevărata iubire – glosate, mai apoi, toate în cele opt fericiri din final.
Dacă a treia fericire: „Fericiți cei care urcă şi coboară în timp, ca pe un stâlp de lumină“, este un veritabil ecou pentru La Judecata de Apoi a statuilor, a patra fericire: «Fericiți cei care, pe măsură ce se lecuiesc, se vatămă şi, pe măsură ce se vatămă, se lecuiesc» deschide cartea destinelor din Legătura de leuştean. Remuşcarea îl macină atât de mult pe Pavel Avădanei, încât simte că n-ar mai putea trăi fără s-o întâlnească pe fata pe care a bătut-o, fără să fi fost vinovată, pe parcursul uneia dintre mineriade. Rada e capabilă să-şi calce pe orice fel de mândrie şi să-l invite pe fostul călău acasă la ea şi să-l ospăteze. Aşadar Rada este unul din personajele cărții, care dobândeşte dăruind.
Un loc aparte îl ocupă Când lumea era întreagă, ale cărei lumi stau sub zodia milosteniei. Ar putea fi un fel de ecou al celei de-a doua fericiri din Jacob, fiul lui Zevedei: «Fericiți cei care se fac auziți, vorbind cu buzele strânse». Aşa cum Jacob, fiul lui Zevedei ar putea folosi oricărui cititor drept un glosar al fericirilor, tot aşa Când lumea era întreagă ar putea fi un bun îndreptar al intențiilor, gândurilor şi faptelor omului de pretutindeni. Ascultându-i pe protagonişti boscorodind, flecărind de multe ori a pagubă, de altfel ca eroii lui Ion Creangă sau ai lui Marin Preda, cititorul riscă să încline a crede că altruismul nici n-ar exista cu adevărat în relațiile interumane, din moment ce trecătorii- «clienți» îi miluiesc pe cei necăjiți numai ca să se simtă ei «mai liberi», adică dau numai ca să primească. Cuvintele Ologlui pot fi o luare aminte la falsa sinceritate a lumii, uneori, în ceea ce priveşte actul milosteniei: «Îți dau firfiricile din milă de ei, nu de tine (…) Asta pentru ăia care te văd, că cei mai mulți, când se uită la tine, sunt mai chiori decât boşorogul ăsta de Fane(…)Aşa că bucură-te, nu-i nimănui milă de tine». Răspunsul Chiorului este pe măsură: „La urma urmei, nici nu ştii cine e mai vrednic de milă. Ăla care dă sau ăl’ de cerşeşte…?»
Ce-ar putea face cititorul în fața unor astfel de replici, decât pe de o parte, să vadă în milostenie un act pur exterior, aşa cum reiese din spusele Ologului: «Ei ne dau bani sau te miri ce, am primit odată un bec de lanternă, iar noi le dăm, la schimb linişte(…)Eu cred că tot obleții ăia necăjiți cred la alți necăjiți ca noi (…)», iar pe de altă parte, să constate că însăşi lumea cerşetorilor se scindează la rândul ei, în mai multe categorii. Este vorba despre cerşetorii pe care propriul lor handicap îi mână în stradă, în mod iremediabil, la cerşit. La rândul ei, această categorie a cerşetorilor handicapați, cuprinde două subcategorii diferite: una a celor care cerşesc oficial, adică cei care funcționează, chipurile, cu acte în regulă, fiind salariații unei firme şi având permisiunea de a munci numai pe un anumit spațiu, al lor. Cealaltă subcategorie e a acelor handicapați, cei de izbelişte, care cerşesc ilegal, adică fără să aibă spatele asigurat de vreun patron căruia trebuie să-i predea monetarul. Coltuc, din Dicolo de lumea de dincolo, cel născut fără mâini şi picioare, este un astfel de cerşetor. Când află că pe Coltuc îl aduce soră-sa la cerşit, domnul inginer- «patron» îi răspunde:» Iar tu spune-i soră-tii să te care de-aici. Ăsta e locul meu. Aicea numai eu n-am din ce trăi. Eu şi oamenii mei…N-ai din ce să n-ai din ce trăi unde vezi cu ochii. Ai înțeles, bâzdâganie?» şi-l deposedează de bruma de bani adunată. 
De fapt, în Când lumea era întreagă, înseşi lumile cerşetorilor se confundă cu cele ale  trecătorilor- «clienți». Pe bună dreptate, cititorul, bulversat asemenea personajului Efrim din Jacob, fiul lui Zevedei, care are senzația că cea mai mare parte a vieții lui «se petrece într-o criptă», iar când iese din acea criptă, în loc de cer, vede, ca în teatrul absurdului (3), o altă criptă, şi-apoi alta: «Ca nişte matrioşti, criptă peste criptă», constată că lumea cerşetorilor propriu-zişi nu-i altceva decât o matrioşcă inclusă într-o altă matrioşcă, adică tot o lume a cerşetorilor, iar aceasta, la rândul ei, aparținând altei matrioşti imense care este însăşi societatea – o lume de cerşetori de diferite grade-  şi aşa mai departe. Aşadar totul ar depinde de perspectiva din care este văzută societatea. Replici ale perspectivismului din Când lumea era întreagă pot fi reflecțiile lui Coltuc, cel care nepierzându-şi «miracolul privirii», vede în trecătorii de pe strada Viitorului, «oameni-păsări», «oameni-animale», «oameni-flori», aflate parcă într-un permanent dialog cu replica lui Bunelu din Dincolo de lumea de dincolo: «Depinde cum o iei. Adică de unde te uiți» şi cea a lui Tili din Jocul celor o sută de frunze: «Depinde din ce parte te uiți». 
De acolo, din lumea de jos, de pe trotuar, orgoliul, fanfaronada, ipocrizia, îngâmfarea, prostia prind un alt contur. Ele pot fi mai bine observate, cântărite şi evaluate. Cu cât este mai promiscuă lumea cerşetorilor, cu atât ea este mai capabilă să înțeleagă, să fotografieze ceea ce nu se vede cu ochiul liber: sufletul. Grăitoare e viziunea lor asupra societății. Iată o radiografie a societății actuale dedusă din replica Ologului: «Aicea e altfel de negoț, mai cu curu-n sus: cu cât mai mulți cerşetori în vitrine şi pe trotuare, cu atât mai multă sărăcie pe rafturi şi ticăloşie pe tejghea. E destul să ne numeri pe noi, betegii şi pomanagiii, nu-ți mai trebuie metru de croitorie ca să măsori cu cât s-a înrăit lumea (…) Pe lumea asta, chiar şi fără cerşetori, cerşetoria merge abitir înainte…», pe care Orbul o completează: «Fiecare lume are cerşetorii pe care şi-i merită.»
Un loc aparte îl ocupă proza Dincolo de lumea de dincolo al cărei ecou îl găsim în a şaptea fericire: «Fericiți cei care pot privi în sufletul lor, fără a şti de care parte a privirii sunt» din Jacob, fiul lui Zevedei.
Tot aşa, aparent, cititorul crede că această proză este doar o frescă obiectivă a societății lumpenproletarietului, o frescă a lumii de jos. Îl îndreptățeşte limbajul frust, uşor argotic, asemănător cu cel al borfaşilor din Groapa lui Eugen Barbu. Că este şi o frescă a societății, a mediului, este cu totul adevărat. O demonstrează pe de o parte toposul cu totul diferit, personajele prefigurate de căutătorul prin tomberoane din Jacob, fiul lui Zevedei, viziunea asupra vieții, etc. 
Ceea ce aduce nou această proză este însă interceptarea a două realități distincte. Una aparține lumii concrete, exterioare, iar cealaltă se înfiripă pe marginea jocului de-a prohodul, pe parcursul acțiunii. În prima se înfățişează o banală movilă de gunoi, ridicată pe o fostă groapă creată la rândul ei, de ultima bombă care «a explodat acum vreo douăzeci de ani». În jurul acestei movile s-au aciuat oameni fără căpătâi, căutători prin tomberoane, aurolaci, foşti puşcăriaşi, borfaşi, într-un cuvânt, oameni fără Dumnezeu. Aspectul impunător al mormanului de gunoaie trădează gradul de civilizație al societății oraşului, aşa cum se poate înțelege din cuvintele Bunelului:«Da’ acuma-i degeaba, oamenii s-au obişnuit să le care şi gunoaiele se adună mai rău ca înainte.» Tot din cuvintele Bunelului deducem în ce fel de stare prosperă se află movila:» «Au trecut de dimineață haitele de câini, nu mai rămâne nimic după ei. De când s-a-nchis abatoru’, nu mai ai loc de cotarle…» 
Movila este «un fel de al doilea oraş» subliniază naratorul, iar cel mai în vârstă dintre protagonişti, Bunelu, observă discrepanțele dintre lumea oraşului şi cea unde se află ei:«Ba chiar, ăsta ar fi oraşul de-adevăratelea. Celălalt e prefăcut, oamenii îşi ascund păcatele prin dulapuri, lustruiesc ferestrele, să sclipească şi să nu se vadă înăuntru. Aicea nimica nu se ascunde şi nu se înfrumusețează. Nicio prefăcătorie, adevărul gol-goluț. Aicea e viața, celălalt e ca la muzeu’ cu statui de ceară.» – cuvinte care prefigurează întâmplările ieşite din comun ce se vor derula pe parcursul acțiunii. 
Ei bine, înaintea unei cine pe potrivă, din ce au găsit prin gunoaie, aceşti pripăşiți dintre care unii nici măcar nu-şi cunosc părinții sau chiar numele de botez, iar alții n-au habar de rugăciunile elementare şi nici să-şi facă măcar semnul crucii. Cu toate acestea, ei îşi amintesc totuşi câte ceva despre importanța zilei de duminică şi de Isus care duminica «moare pentru noi pe altar.» 
Acest moment al acțiunii, cel de dinaintea prânzului, reprezintă punctul de fuziune al celor două realități. După cină, Calu vede lumini dubioase deasupra oraşului. Chisăliță compară luminile cu lumânările, iar Isaia, nume de prooroc biblic, îşi aminteşte că e Vinerea Mare, după care începe jocul de-a prohodul. Acest joc înfiripat aiurea, fără tipic şi fără un statut anume, cu urcuşul pe movilă, cu opririle necesare, rememorează atmosfera aceea a morții, a îngropării şi a învierii lui Isus. Trăirea la cote maxime, de către aceşti pripăşiți, a prohodirii Domnului, cu adevărata smerenie, dezbrăcați de haina putredă a prejudecăților, a mândriei şi a răutății, conduce la înălțarea lor sprituală.
Prin urmare, odată cu înfiriparea jocului, personajele par a intra într-un alt ritm de viață şi totodată într-un alt timp. Conştiinciozitatea cu care pregătesc obiectele de cult, şi cu care respectă parcursul prohodului, face ca aceşti indivizi decăzuți, să păşească într-o realitate secundă, proprie jocului, în care se revelă mistere. Întreg parcursul jocului improvizat instantaneu, le deschide sufleteşte, un alt timp care dispune, la rândul lui, de un alt spațiu. Un univers fictiv, bineînțeles, cu legi diferite de cele specifice realității cotidiene. În ciuda decăderii lor morale, a  atmosferei famate, şi cu toată neputință lui Calu, a lui Puțică şi a lui Mierlă de a renunța definitiv la jumătatea lor animalică, revelarea sacrului, imposibil de înțeles prin recursul la logica rațiunii, pare a se face, dacă nu prin transformarea unor obiecte banale în obiecte de cult: epitaful, prapurii, lumânările, racla cu timpul mort, cupola bisericii, măcar prin sinceritatea trăirii smereniei şi a iertării.  Motivul sicriului în care «timpul murise», pe lângă că ar putea semnifica trupul mort, prohodit, al Mântuitorului, ar putea da senzația unei hierofanii, reprezentând unul din lucrurile- cheie ale unicului ritual, lucru pe care numai ei, cei umili, îl pot vedea (şi atunci acel lucru dobândeşte virtuți care depăşesc firescul), aşa cum precizează Bunelu:» Nu e nimic ce amărâții ăia din oraş să aibă şi noi să n-avem. Nu e nimic pe lumea asta care să nu fie şi în lumea de apoi. Adică asta de-aicea (…) Depinde cum o iei. Adică de unde te uiți. De-o pildă, pentru noi, oraşul e lumea de dincolo. S-ar zice atunci că noi suntem ăia viii, câtă vreme vedem şi lucruri care nu sunt.»
Ei ştiu că participanții la prohodul Domnului trebuie să moară în spirit, împreună cu Isus, şi să învie a treia zi în spirit, tot împreună cu Isus: «S-ar zice atunci că noi suntem ăia viii, câtă vreme vedem şi lucruri care nu sunt.», silogism care ar pune în penumbră reversul: câtă vreme oamenii din oraş, ducând o viață îndestulată, luxoasă, muiată în ură şi în căpătuială, nu văd «lucruri care nu sunt», înseamnă că ei nu sunt «ăia viii», ceea ce ar lăsa să se înțeleagă că nici celebrarea de către aceştia, a prohodirii Domnului nu ar putea fi trăită cu adevărat; că prohodirea însăşi nu ar depinde numai de bunăstarea materială şi de existența obiectelor de cult originale. Prohodirea nu ar depinde aşadar, numai de exteriorul vieții omului. Ea depinde de focul trăirii.
Gesturile, faptele, vechile metehne subumane sunt abandonate, în semn de lepădare de grija cea lumească. Calu, un fel de centaur care, «dacă-l priveai dintr-o parte era om, dacă-l priveai din cealaltă, era cal», nu mai «nechează sălbatic» ca mai-nainte, nu mai «fornăie», nu mai «rânjeşte», nu mai «răscoleşte cu copita». Omul-pasăre nu-şi mai înalță «ciripitul aprobator» şi nu-şi mai «agită aripile». Isaia «gâlgâi ultima duşcă, aruncă sticla cu dispreț, laolată cu cele lumeşti», dobândind «glas nou, lipsit de urmele seci ale tutunului şi de alunecările cleioase ale țuicii», ca dovadă că momentul crucial, cel al schimbării, era aproape: «cortegiul tresări»; «îşi îndreptă spinările şi-şi netezi vesmintele»;  «Calu se schimbase, nu mai avea coama zbârlită şi botul alungit din orice parte l-ai fi privit. Nu mai căutau unii la alții cu duşmănie…» De asemenea, Puțică «agitară prapurii», apoi «îi păstrară drepți şi neclintiți» 
Că lucrurile banale căpătaseră o schimbare, că  urma să se petreacă cu adevărat un miracol, o spune convingerea care reiese din cuvintele lui Isaia: «Noi suntem ăia necăjiți. Dumnezeu ne înțelege din prima…» şi mai puțin naivitatea lui Chisăliță de a înțelege pasaje din Tatăl nostru: «– Ce-i aia ispită? şopti Chisăliță către Iadeş. / – Nu ştiu…Da nu cred că-i de bine când te duce…/ - Pe mine ultima oară m-au  săltat astă-iarnă…/»  
Smerenia pare că-i uneşte pe toți într-un glas: «Isaia făcu semn cu palmele spre pământ», iar, la rugăciunea lui, ceilalți «îngenuncheară». Surprinzătoare este evoluția lui Calu, umanizarea lui: «Calu redeveni centaur şi se lăsă în coate şi genunchi». Acum vom asista la adevărata afirmare a stării de prosternare sinceră, prin care omul este capabil să schimbe natura:»Cerurile zvâcniră, coborî o boare de vânt. În dreptul clopotniței, nişte table ruginite se loviră una de alta, ca nişte chepenguri săltate.», iar  banalele «lucruri», obiecte izolate, ireale, efemere, devin «embleme sau vehicule ale principiilor metafizice» (4): «Sub arcadele catedralei celei mari, puteai vedea cum lumea se mistuie, cum măruntaiele ei dau viață şi moarte în acelaşi timp.» 
Convoiul înțelege că «această biserică nu avea uşi şi fereste, iar deasupra, pe brâul ei, nu erau pictate viețile sfinților, ci, de-a valma, din frânturi, viețile noastre.»; «Cutia lungă a pendulului se făcu, parcă, mai grea. Pelerinii se înmulțiseră, porțile cele mari, împărăteşti se deschiseră, popoarele care până atunci colcăiseră când lumea adormea, se alăturau convoiului ce se îndrepta către întâia oprire (…) Parcă începuseră să bată clopotele, deşi nu ştiau care dintre ei ar fi putut urca până în vârful macaralei ca să tragă de funie, de vreme ce nu lipsea, ba chiar se înmulțiseră (…)Cerurile zvâcniră (…) Cerul coborî pe pământ»
Urcuşul convoiului urmând-o pe Magdalena, pe povârnişul movilei de gunoi, până la un banal stâlp «al cărui vârf se înălța pe povârniş», smulgerea lui, prăbuşirea şi, mai apoi reluarea urcuşului, simbol al calvarului, reprezintă o reiterare atât materială cât şi spirituală, a Drumului Crucii. Convoiul o urmează fidel, Magdalena îngenunche sub povara celor trei brațe ale lemnului, care «erau ale ei», în timp ce al patrulea era «al luminii», apoi se ridică, se prăbuşeşte şi iar porneşte spre vârf, în timp ce «aproape trăgându-se, lemnul o purta pe ea, femeia de lemn era mai vie decât femeia de carne.» Momentul este de-a dreptul cutremurător din moment ce Calu «îşi întoarse spre ceilalți partea omenească». Prin reala suferință care nu poate fi împărțită cu altul, cu cel apropiat: «Oricât de mult m-ai iubi, nu poți să mori în locul meu…», femeia se identifică cu stâlpul de lemn devenit cruce izbăvitoare: «Magdalena îl cuprinse, plângând, cu ochii la cer, şi rămase aşa, până ce lacrimile îi secătuiră. Părea că murise, doar lemnul trăia, acoperit de broboanele plânsului ei.»
Dacă în Când lumea era întreagă neajunsurile umane sunt văzute pe viu pe străzile oraşului, acolo unde trecătorii, fie venind dinspre Universitate spre Piața Unirii, fie dinspre Piața Unirii spre Universitate, cred mai mult în aparențele vieții, în Dincolo de lumea de dincolo aceste neajunsuri care copleşesc oraşul, sunt deduse din dialogul pripăşiților. Dacă în Când lumea era întreagă smerenia celor cu handicap aduce după sine înălțarea sinceră, însuşi cerşitul, fiind o ispăşire în sine, a păcatelor, aduce smerenia necesară a iertării şi înălțării, în Dincolo de lumea de dincolo, jocul celor fără căpătâi izvorăşte din inconştient, ca o concretizare a unui vis, în măsura în care cei săraci cu duhul nu conştientizează că activitatea lor este o simplă improvizație, un joc de copii şi nici că cei din urmă ar putea fi cei dintâi: 
Motivul visului din următorul pasaj, sugerează starea de înălțare sufletească la care au ajuns cei aciuați în jurul movilei de gunoi: «Cum visele sunt atât de uşoare, încât nici măcar moartea nu le poate atinge, ele se ridicau ca nişte aburi, adunându-se într-un vis mult mai mare ce acoperea tot, ca un fel de carapace translucidă care creştea, pe măsură ce ei respirau şi se adânceau în somn.»
În sfârşit, ultima proză din volum, Jocul celor o sută de frunze, care ar putea fi considerată ecoul celei de-a şasea fericiri din Jacob, fiul lui Zevedei: «Fericiți cei a căror lacrimă nu-i împiedică să vadă lacrima din ochiul celuilalt», în ciuda vitregiei sorții protagoniştilor, este şi ea guvernată de constelațiile mitului. Şi în această proză, naratorul surprinde prăpastia dintre lumea cotidiană şi lumea jocului patronată de Magul frunzelor. Surprinde prăpastia dintre vitregia trecutului, cu moartea lui Luca, şi lumina jocului celor o sută de frunze. Şi viața acestor eroi este dominată de lumini şi umbre. Luminile țin de frumusețea copilăriei şi a ritualului jocului, iar umbrele de vitregia sorții. Omul se înalță spiritual în măsura în care imită prin joc arhetipul.
Pe vremea când aşezau frunze lărgind lumea sau când desenau portretul Magului frunzelor, cei trei prieteni, Maca, Tili şi Jenică, nu ştiau că va veni o vreme când vor fi mai multe cuvinte decât frunze şi că omenirea va ajunge o «uriaşă groapă comună». Nu ştiau că pe această lume, cel mai mare ucigaş e cuvântul, iar într-o altă lume, nevinovatele nume «o iau înaintea lucrurilor.»
Dialogul pe tema lumilor paralele,  dintre  bătrânul Coropciuc şi Tili, pare a fi o transpunere în proză a reflecțiilor poetului Necuvintelor din eseul Aripa şi roata, despre raportul dintre aripă şi roată, dintre necuvânt şi cuvânt: «În exercitarea poeziei e ceva care se poate învăța şi ceva care nu se poate învăța. Aripa o ai sau nu o ai. Poți să zbori sau să nu zbori cu ea (…) Aripa nu poate fi învățată, însă roata poate fi învățată»(5) Aşa cum lumea meşteşugită a cuvântului n-ar fi fost posibilă fără lumea necuvântului, tot aşa lumea aceasta exterioară, a lucrurilor şi a cuvintelor, n-ar fi fost posibilă fără lumea ascunsă a numelor. 
Aşa cum «literatura nu devine posibilă decât în măsura în care devine imposibilă» (6) – tot aşa proza scurtă a d-lui Varujan Vosganian devine posibilă în măsura în care devine imposibilă, adică în măsura în care naratorul rămâne, ca în Cartea Şoaptelor, un neînfricat căutător de arhetipuri esențiale. 
 
 
 
BIBLIOGRAFIEŞI NOTE:
 
Aristotel, Poetica, 1460b 32-34.
Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, ed. Univers, 1978 p 18: «…trăind miturile ieşim din timpul profan, cronologic, şi pătrundem într-un  timp calitativ diferit, un timp sacru, deopotrivă primordial şi recuperabil la infinit.»
Vezi proliferarea oglinzilor în Balconul lui Jean Genet sau a burților de peşte din Iona lui Marin Sorescu» reflectate în Galeria de stampe a artistului plastic M.C. Escher  în eseul lui Nicolae Suciu, «Iona lui Sorescu şi arta abstractă» din Între coperțile şcolii, vol III, Calitate şi modernitate în învățământul de azi, Editura Fundației Alfa, 2013, p 149. «În Expoziție de stampe – o alegorie a teoremei incompletitudinii a lui Göedel – aşa cum o numeşte P. Magnin, bărbatul care priveşte un tablou în care se află un oraş în care se află un muzeu în care se află expoziția propriu-zisă, în care se află tabloul pe care bărbatul îl priveşte, adică tabloul în care se vede el însuşi reprezentat în aşa fel, încât cel care lecturează tabloul lui Escher, nu va mai putea sesiza cine anume pe cine implică: bărbatul care priveşte tabloul în care este şi el reprezentat sau tabloul care îl conține pe bărbat şi-l reprezintă cum priveşte tabloul?» 
Stănescu, Nichita, Fiziologia poeziei, ed. Eminescu, 1990, p.70.
Mircea Eliade, Eseuri, Mitul eternei reîntoarceri, Mituri vise şi mistere, ed. Ştiințifică, 1991, p13: «Un obiect sau o acțiune dobândesc o valoare şi devin în acelaşi timp reale numai pentru că participă într-un fel sau altul la o realitate care le transcende.»
Todorov, Tzvetan, Introducere în literatura fantastică, ed. Univers, 1973, p. 201.