post-restant
Marian Drăghici

GEORGE NINA ELIAN: Lumina ca singurătate

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2014

 Se întâmplă ca în mulțimea volumelor de versuri primite de peste tot, să descoperi uneori, când şi de unde te aştepți mai puțin, poezie adevărată. Lumina ca singurătate, semnat de George Nina Elian (Editura Hoffmann, Slatina, 2013) oferă o atare surpriză, în totul, prin înfățişare grafică şi conținut. O plachetuță şi cât bun-gust, câtă, la urma urmei, splendoare delirică, viață dăruită-cheltuită-iremediabil pierdută întru în-ființarea poetică a celor 70 de pagini, inegal, fireşte, amprentate de respirația, de tactul şi măsura unui talent autentic, viu, evident exersat – parcă până la epuizare. Nu poezie de început de drum aflăm în Lumina ca singurătate, nici o probă discursivă de maturitate şi-atât, ci un solilocviu spiritualizat al, deopotrivă, pierderii de sine şi despărțirii de lume, un „la început a fost sfârşitul”, tânguire de mierlă trakleană rătăcită prin zăvoaiele, nu vieneze, ci vag-ireal-paradoxal-olteneşti. Referința la un areal identificat nu din textul poetic derivă, acesta  refractar circumscrierilor localiste, ci, pur şi simplu, din nota prozaic-seacă de pe coperta a IV-a, totdeuna binevenită: „George Nina ELIAN (pe numele adevărat Costel Drejoi) s-a născut în data de 13 noimebrie 1964, la Slatina.”  Aferim! Iar mai la vale, pe aceeaşi copertă, sub şirul unor isprăvi literare de stimă, aceste versuri care, sigur, l-au costat pe Costel (sic!) ani de ardere şi forjare în athanoarele interiorității sale poetice, se vede treaba, teribil încercate: 
 
„lumina creştea, eram tot mai singur:/ puternic şi singur/ – o forță/ sieşi străină”. 
 
Să recunoaştem, nu oricărui „funcționar al literaturii” îi este dat să se exprime astfel. Iată o altă secvență calm-coşmaresc-vizionară a cărei pregnanță cu totul ieşită din comun nu se poate uita cu una, cu două: 
„fulgii de zăpadă, ploaia, cuvintele însele/ nu mai cad pe pământ,/ ci undeva alături,/ într-o groapă care nici măcar nu se vede/ (atât de întinsă şi de atotcuprinzătoare este)”. 
 
Spre acest tip de rostire tinde, în cele mai faste pasaje ale sale, discursul poetului slătinean, neoexpresionist, reducționist, hieratic, marcat antisentimental, totuşi ultrasensibil, infuzat de emoție în stare pură, ca zbor de lacrimi în timp cristalizate: lacrimi (grele) de adevăr poetic, lacrimi cu surâs autoironic inclus. Revin obsesiv, cum altfel, temele poetului/poeziei într-un timp suspendat, metafizic, nostalgia începuturilor, copilăria ca vârstă intact-edenică, dragostea, moartea. inadaptarea, implorația/rugăciunea, singurătatea: mai ales singurătatea; acestea, placate pe marea temă a condiției scrisului, a celui care scrie „la greu”, tratată particular în versuri sec-memorabile, atestă în George Nina Elian un poet deplin format, neîndoios profesionist, conducător de expresie lirică pe un traseu în care golurile, scăderile, burțile, nu lipsesc, dar plinurile, izbânzile, re-compensează şi fac regula: 
 
„nu, nu mai ai vise// şi, deodată, ochiul se-nchide/ precum o groapă/ ce singură trage peste sine pământul”
 
„seară de somn, seară mov, seara/ somnului tiranic, neîngăduitor, când totul/ dispare în tot/ fără putere, fără urmă”
 
„şi iarăşi eşti curat cum doar atât de scurta/ suflare/ a duşilor e”
 
 „somnul mă povestea visului//şi nu mai eram decât o peliculă de lichid/ oarecare/ scurgându-se înapoi în pământ// şi nu întâlneam în cale nimic,/ nici măcar o fărâmă firavă de pom/ sau de plantă,//doar un ochi neverosimil de minuscul/ mă absorbea/ aşa cum pe cel aflat în agonie/ îl absoarbe/ rugăciunea din urmă”
 
„noaptea cădea peste noi/ grea/ ca sufletul unui sinucigaş”   
       
„nu mai am lacrimi, Doamne,/ nu mai pot plânge/ niciun mort // semn că de mult am ieşit/ de sub raza/ stelei de iarbă a copilăriei// fulgii de zăpadă, ploaia, cuvintele însele/ nu mai cad pe pământ,/ ci undeva alături,/ într-o groapă care nici măcar nu se vede/ (atât de întinsă şi de atotcuprinzătoare este) –// singurătate suprapusă peste albul peretelui// culoare a nimănui,/ mormânt orb/ vocabulă mută” 
 
„lumină de dimineață:/ din ce în ce mai rece,/ mai subțire,/ mai diafană// asemenea unei lamele de gheață/ de pe tăițul căreia/ se prelinge încet, evaporându-se// sângele,/ viața...”
 
„sunt atât de liniştit/ încât sângele/ îşi pierde culoarea// (lumina se contopeşte/ cu sticla ferestrei// şi toate ale lumii/ coboară domol/ înapoi în cer)”
 
„nimeni nu mai răspunde la nicio întrebare/ de-acum/ cerul sub care învățaseşi aşteptarea/ doar sporeşte tăcerea dinaintea sfârşitului// de-acum /te vei scurge în alb/ fără niciun gest,// ascultând vântul/ sau ce ți-a mai rămas din cuvinte”
 
„luna plină plutind (aidoma chipului/ unui înecat pe suprafața/ întunecat-văluritoare a apei// ca şi cum ar valsa/ pe melodia/ unui cântec de leagăn// închinat celor pe care/ nu-i mai aşteaptă/ nimeni acasă// închinat celor pe care/ nu-i mai aşteaptă nimeni/ nicăieri”
 
„copilăria mea/ nu s-a stins// încă se mai joacă/ hălăduind pe dealuri// cum deasupra drumurilor,/ vara,/ apa morților/ pâlpâind”
 
„ca în străfundul miezului/ pietrei/ mă adunasem în noapte// (cu genunchii la gură,/ ca-n pântecul mamei)// şi adormisem aşa:/ imaginându-mi/ că/ mă nasc”
 
„mai singur decât punctul/ în adâncul/ paginii albe// eu –/ carnea vie/ a/ fricii”
 
„iată-mă:/ un chip/ dezgândurat şi alb// ca amnezia.”
 
Traklean-bacovian, curat cultivat/iluminat, cu priză organică la transcendență,  acest liric slătinean zis George Nina Elian: în ce are mai bun, excelent poet!