Poezie
Florin Caragiu
mediteraneene
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2014
mediteraneene
în celofanul nopții
ca pe un crin înveleşti
despletitele căi ale văzului.
Doamne al valului de pământ mişcat
de suflarea lină a zării!
în glasul Tău se leagănă
perdelele zilelor rătăcite
între stoluri plutitoare în vânt,
dormitând peste ape.
în palma Ta, în nisipul ei mişcător
luptele pier, în Tine se sting
ca o flacără săbii.
ne treci prin noi înşine
ca printr-o poartă. aşa ne lăsăm,
fără teamă, în urmă. aşa ajungem
din urmă viața.
*
pe acoperişul autobuzului stăm –
străzile inundate cu oameni
fug din privire înapoia noastră,
lăsând loc răcorii.
viața lor ne rămâne pe față,
tremurând ca o frunză
sub picături de apă răzlețe.
prin obloane crăpate,
întunericul îşi scoate şuvițele.
lumina din aparatul foto
trece pe roşu şi se izbeşte
de motocicletele negre,
care calcă pe ea cum ar lua
pe roți sânge de înger:
dispar scânteind, fără zgomot.
*
printre noi îşi face loc porumbelul
grăbit să ciugulească nisipul
scurs în fântânile Catalunyei.
înaintăm în aerul sculptat
în care ora îşi schimbă subit unghiul ei
de atac, risipindu-şi culorile.
pe bulevardele largi nu lipseşte ecoul
abia auzit al maghernițelor
de pe întortocheatele străzi de altădată,
cu haosul lor pălmuit de lumină. răsună
în paharul curbat de pe tarabă: degetele
în valuri încremenite de sticlă se-afundă.
noul taie cale spre larg, trăgând cu sine
năvoadele pline, îngropate-n adânc:
în ele se zbate o umbră, cu linia vieții
țâşnită din pântecul cald al uitării.
*
te dai înapoi să poți cuprinde mai mult
cu vederea. o armată de bărci leagănă
marea. masa e plină. orice lucru
în privirea ce se dezleagă de tine
e o strună vibrând între noapte şi zi.
guşti încet, să nu tulburi viața.
un peşte înoată-n văzduh. coada-i
loveşte aerul părăsit. spațiul se lasă
în palma ta, peste a mea odihnită.
*
desfaci bariere cum sfărâmă cleştele
coaja tare a nucii: o acoperi cu palma
să nu sară în aer bucățile sparte.
cu grijă ca miezul să nu se lase strivit
sub dinții de fier. fântâna bunelor doamne
aerul spală şi din migdalul cu ramuri tăiate
frisonul sevei te-mpinge spre marea
odihnită-n nisip. vezi din palatul regilor
împrăştiatele case, străduțele-nguste virând
când nu te aştepți spre chipul întrebător
al unui bătrân: nelămurit, el dă lumii binețe.
*
în Frontignan artiştii cântă,
recită din Voltaire, Valery.
doua femei rupte dintr-un film vechi
ne servesc.
lumea se roteşte
în umbra lui don Quijote –
îmbrăcată în haine de gală,
suferința îşi ridică privirea,
surâzând către viață fără motiv.
să înclinăm paharul,
cedând trecerea anilor.
*
în piața oului tinerii văd răsturnată
lumea, pe căşti negre învârtind
comedia. privindu-i, leandrul rămas
în ochirea ce a şters o grădină
tresare. viața ne plimbă în castelul
de apă. tai pâinea magilor
şi dai peste un bob de fasole – eşti
între noi regina! Saint Pierre, catedrala,
duce pe umeri apusul bântuit
de poezia teraselor largi,
ce ne aştern la picioare oraşul.
*
în piața cu legume şi fructe, poeții
îşi aşază în linişte cărțile. o foame uitată
scurmă carnea celor ce trec.
Saint Paul îi aşteaptă cu fruntea
pe torsul platanilor. la vernisaj,
copilul cu mâna la gură pare
că a vrut să ne spună ceva. s-a oprit
în ultima clipă, neştiind de putem îndura
în suflare aripa schimbării.
*
târziu găsim mormântul poetului
în cimitirul marin. abia i se vede înscris
pe piatră numele. pe lângă el
de mai multe ori am trecut
fără să ne dăm seama. cum zi de zi
îți ating oameni vederea şi nu ştii câte ascund.
cum caligraficul scris cu dese ştersături
umbreşte un glas ce-şi trimite ascuțitele raze
din norul de pescăruşi, din farul aprins
în coasta mării ca o inimă a marginilor,
din teatrul mării, din oraşul cu vine de apă.
nu departe, frescele strâng în năvoade
memoria, vântul. pe urmele noastre, delfinii.
*
memoria străluceşte
peste cuvântul gâtuit.
între sfânta Cecilia
şi centrul de recuperare funcțională
glisează raiul cu stupi.
viața se întoarce spre viață
îi dă sărutarea şi zice:
tot ce vezi cu ochii
e al tău,
Dumnezeu nu dă cu măsură
darul.
*
scapără jarul aprins
în şemineul de piatră.
pe fereastră spre paleta culorilor
întindem privirea, umezind-o
în râul ce şerpuieşte la vale.
răsuflarea ta, asemenea unei mări
liniştite, culisează-n auz.
viața ridică obloanele:
tăcerea se strânge ca pielea
netedă în jurul unui cuvânt
cu răsfrânte nervuri.
închid ochii o clipă
şi simt fugara vibrație a pupilei:
o pasăre ne-a trecut prin față
sau tu ai făcut cu mâna viitorului?
*
călătorim şi ne schimbăm
o dată cu viața ce ne străbate –
ca o rază ce nu lasă-n urmă
nimic – luăm cu noi cedri,
case din piatră uscată,
sculpturi ce hibernează în pânze.
o sperietoare de ciori
deschide brațele larg
în sera de sticlă, în spatele fotoliului alb.
la marginea grădinilor terasate,
deasupra văilor inundate de verde,
ne aşezăm lângă ochiul de apă al stâncii.
pe muşchiul ei moale
ni se apropie mâinile.
*
fâşii de nori se strâng
în jurul nostru şi povestesc
despre izvoarele calde din munți.
te întreb despre lumea ce vine
spre noi în linişte.
răspunzi după mult timp
în care mă caut pe valuri albe.
adulmeci ninsoarea
şi spatele tău se curbează
ca un lemn vechi
lângă magnolia din Canigou.
*
ascultăm valurile.
suntem o tăcută suflare
în respirația densă a mării.
gânduri vin, pleacă.
trec fără să ne vadă,
atente la urmele din nisip,
la țărmul spălat de curentul atlantic,
la cerul eşuat pe lama albă a pânzelor,
la pietrele de consistența mângâierii.
soarele face valuri în nori
şi munții la marginea pleoapelor
împing cochilia visului.
tălpile se afundă în plaja cu scoici.
intră şi ies cu o uşoară greutate,
ca viața în viață din viață.
*
soarele uriaş
pluteşte în încrețiturile aerului,
între palmierii surprinşi
de un colind întârziat,
lângă refugiul bărcilor.
marea poleită fură paşii
oriîncotro privim.
aburul ceaiului de dimineață
trece prin ferestrele mari
în anul ce se iveşte
legănând cuvintele,
lumile,
sângele,
pisica din castelul de sticlă.
*
pe dezgoliții pereți
o pată de culoare
ține în viață memoria
păunilor din colțuri.
linii grațioase de chipuri
zboară cu viteza
rugăciunii tăcute
pe sub porticuri de piatră.
cerul şi marea țin drepte
vârfurile brazilor.
ne oprim lângă ei,
ne privim pe noi înşine
zâmbind din fotografii
ca şi cum am şti deja
mai mult decât ne e dat
în răcoarea colinei.
*
țipătul pescăruşilor mătură
plajele înnorate pe care-aleargă
oameni cu câini minion.
soarele explodează o clipă
cât să ne întindem spre el
cu o fericire nenăscută
ce simte în respirația noastră
că dintre noi lipsesc ființe.
tăcerea-i un alt început de lume,
clipind cu subînțeles şi luându-şi
din noi porția de dragoste.