SCRISOAREA LUI KAFKA. CĂTRE TATĂL SĂU

Brusc hotărî să scrie şi ea o scrisoare, chiar să nu o trimită niciodată, important era să o aştearnă pe hârtie. Scrisoarea Irinei către tatăl său. Puterea cuvântului scris. Deşi, dacă stătea bine să se gândească, logosul, forța cuvântului rostit... suntem cu toții o colecție de povestiri, povestirile pe care ni le spunem nouă şi cele pe care le spunem altora, poveştile în care credem şi, deopotrivă, cele pe care alegem să le ignorăm... îşi reaminti cum se văzuseră pentru prima oară: la gară, fotografia care, însuflețindu-se, devenise mobilă, cu un zâmbet abia zărit. O fotografie ce prinsese viață sub chiar ochii ei uimiți şi plini de lacrimi. O clipă inimaginabilă atâta amar de vreme, improbabilă în acel timp al copilăriei înțepenit în cincinale. Apoi schimbarea de regim. Noi vremuri suflau duios pline de promisiuni. Tatăl sosise. Discutaseră despre câte în lună şi în stele... Alexandru cel Mare, pacea de la Utrecht, multe poveşti care începeau cam aşa: mult înaintea mamei voastre, sau mult după mama voastră... femei, de fapt Femeia, eterna femeie cu nesfârşitele ei chipuri, văluri, mereu altele, mereu aceeaşi. El, Ea, Iubirea. O unică poveste repetată la nesfârşit... 

Se aşeză şi începu să scrie:

 

„Dragul meu drag,

Am tot amânat să îți scriu aceste rânduri cu anii, şi s-au adunat atâtea cuvinte nerostite înlăuntrul meu, că ele rup zăgazurile tăcerii prelungite... altele s-au pierdut, sau au părut să se fi pierdut. Golul este prea-plin. Este plin ochi. Am să încerc să îți scriu punctat. Contrapunctat ca în muzică. Mă gândesc la eleganța matematică a unei Fugi. O poveste scurtă contrapunctată cu multe cifre. 

Unu, şaisprezece, douăzeci, trei, doi, treizeci şi trei, patruzeci, trei, doi, zero. 

 Cifre înşiruite ca perlele pe un şirag, mai precis numere. Ne gândim la numere ca la ceva cu totul abstract, cumva cu totul independent de noi, cu care nu avem nici o legătură când, la drept vorbind, numerele sunt doar un alt limbaj al muzicii... muzica timpului. Geometria iubirii. Timpi. Timpuri. Vremi. Vârste. Iată.

 

1. Aveam aproape un an când ai plecat. Nu-l împlinisem încă.

16. Şaisprezece. Era primăvară, de o frumusețe atât de duioasă, de irezistibilă încât amețeam. Erau irumperi subite, ruperi de nori neanunțate de nimic, nici o rafală de vânt, bruşte şi calde, iar eu alergam zănatecă prin ploaie în jurul blocului până mi se oprea respirația şi-mi şiroiau şi gândurile, simțindu-mi oasele lichide, devenind doar o altă picătură ceva mai mare din şuiovul de ape, ce se revărsa din ceruri, apoi oboseam şi mă opream râzând în fața florăriei de pe colț. 

Veneam într-o zi de la liceu, pe jos, era tocmai în celălalt capăt al oraşului, luasem pe drum fructe. Am simțit nevoia de a intra într-o biserică, oricare ar fi fost ea, mă liniştea de pe atunci mirosul de tămâie, îmi dădea o stare de pace. Am intrat, m-am aşezat, am rămas o vreme, iar când am dat să ies punga s-a rupt şi merele s-au rostogolit care încotro, împrăştiindu-se năvalnic, cu zgomot pe podea. Preotul s-a uitat uluit la mine, aproape buimac grăbind pasul. Am adunat încurcată merele şi am plecat cu un sentiment de vină. Mai văd şi acum cu ochii minții umbra prelungită aruncată pe podea de poarta deschisă, merele rumene strălucind pe jos, în semiîntuneric, la lumina lumânărilor, preotul privindu-mă alert, speriat preț de o clipă. Intensitatea. Elanul. Decupajul culorii în îmbrățişarea întunericului, ca un triumf tăcut şi lin al certitudinii iubirii. 

20. Douăzeci. E vârsta când ne-am văzut pentru prima oară. După Revoluție, nu imediat, dar ai venit în cele din urmă. Te aşteptam cu toții cu sufletul la gară. Zâmbetul tău. Pentru mine era timpul potrivit să se deschidă porțile cerului şi să coboare harul luând chipul unor întâmplări. Asta aveam să înțeleg mult mai târziu, mi-au trebuit mai bine de zece ani să înțeleg cum timpul se pârguise îndeajuns ca să dea în destin precum viermele în fluture. Un an rotund, frumos. 

Tot ce trebuia să fac era să mă înfrupt. Să gust natura naturii şi natura timpului. 

Atalanta cea iute de picior s-a întâlnit în drum cu trei mere de aur. Vezi, nu era povestea lui Paris cu un singur măr şi trei zeițe, iubirea, înțelepciunea, căminul, ci prea multe, trei mere pentru o singură ființă, nymfă a Dunării şi amazoană de Transilvania. Dar acolo era totul stârnit de Eris, Discordia, ori pe mine m-ați botezat Irina, Eirini, pacea. Pacea şi belşugul celor trei mere. Şi a treia între copii, cea mai mică, Terția, Prâsleana şi merele de aur, dacă aş vrea să rămân în perimetrul folcloric. Dar nu asta contează. Ci merele. Cele trei chemări. Multiplicitatea în unicitate. De fapt, Chemarea. Chimera? Cele trei mere din copacul vieții... erosul, linia sângelui şi dharma. Moirele mi-au aruncat cele trei mere în acelaşi an. 

La început a fost iubirea, atât de bruscă şi de neaşteptată, ca aversele de primăvară de care îți vorbeam. Iubirea m-a cucerit fără să apuc sau să vreau măcar să mă apăr. Acel bărbat inteligent frumos, ca mulți alții, cult, ca prea mulți, de un bun gust care mă lăsa rece, chiar dacă îmi plăcea, senzual, şi aşa mai departe, până aici nimic nou, a făcut cel mai neaşteptat gest: a plâns odată în vreme ce îmi povestea de o iubire. Gestul atât de descoperit, m-a luat pe nepregătite. În fața mea se afla un bărbat care avea curajul, puterea să se arate şi slab, asta fără să-i diminueze câtuşi de puțin prestanța masculină, puterea. I-am zărit o clipă sufletul în toată nuditatea strălucitoare. Aspirația. Un avânt, o tendință. Nu chipuri, şi cuvinte, poveşti din copilărie, doar o structură de lumină în toată sinceritatea ei dezgolită, frustră. Care ți se întipăreşte în suflet. Saltul în inimă. 

Peste câteva luni, te-am cunoscut şi pe tine. Venise?i chiar înainte de ziua mea. Împlineam douăzeci de ani. O toamnă bogată în rod. Am luat împreună struguri din piață, am vizitat cimitirul, curtea în care ai trăit în copilărie, o vreme, undeva, la Apărătorii Patriei.

Locații. Semne, gesturi. Pelerinaje. Fratele meu găsise la un preț de nimic o ladă, poate chiar două de Murfatlar care avea chiar douăzeci de ani vechime şi le-am sorbit pe îndelete vorbind despre istorie. Erai linia sângelui, cealaltă parte a mea, de care nu avusesem parte până atunci, nu apucasem să mă bucur.

Apoi l-am cunoscut pe cel de-al treilea bărbat, îndrumătorul, cel care leagă lumina şi întunericul, inima cu conştiința, dreapta cu stânga, şi face să țâşnească totul în sus, maestrul. Ce vezi în fața ta? Un drum. Nu, este o cale. Era cel de-al treilea măr. Mărul dharmei. Firea lucrurilor aşa precum se leagă ele, de la firul de iarbă la marile galaxii. Ceva total. Unic multiplicat până dincolo de vis. Trei mere. Eros, nomos, dharma. Toate trei îmi dezvăluiau universul legii, al kosmosului guvernat de legi, al forței şi prezenței masculine care organizează haosul entropiei în manifestare structurată. Iubirea în doi, comunitatea sângelui şi marea Familie. Şi Unu. Am avut trei mere, tată. Şi n-am ştiut ce să fac cu ele. M-am bucurat nespus să le întâlnesc în calea mea, m-am aplecat o clipă, mi-am zărit chipul reflectat în auriul lor strălucitor. Trei momente separate, sau acelaşi moment repetat in spirală. Douăzeci o dată, douăzeci a doua oară şi douăzeci a treia oară. Apoi, nimic.Atalanta cea iute de picior, frumoasă şi sălbatică, iubindu-şi sau poate doar temându-şi independența, a fugit mai departe. Voia să se ajungă din urmă... pe drum.

Toate acestea, repet, le-am înțeles mult mai târziu. 

Am plecat în lume, am văzut-o atât şi aşa cum m-am priceput. Puțin, mult. Mă gândesc cu infinită tandrețe la erorile nerăbădărilor mele, ce nu puteau da naştere decât la un alt şir de erori, la fel de nerăbdătoare. Am învățat să mă iert, să le accept. Ondulațiile din țesătura evenimentelor, pe care nu pricepeam că o urzeam singură. Voiam „să văd lumea”. Suntem cu toții orbi, pentru că suntem plini de vise, am citit undeva. Hăituiți de vise. Ceva am văzut, negreşit. Proiecții, dorințe, distanțe. 

33. Apoi, toate s-au mai rotunjit o dată. Atunci când s-au născut cei doi fii ai mei, Luca şi Vlad. Era un alt măr, nu din povestea biblică, dar era un singur măr... viața această mare grădină înmiresmată plină de fructe zemoase. Copacul vieții.

Uneori stau şi mă întreb, tată, de ce înțelegem atât de multe doar ulterior? Ştiu, ai să-mi spui că sufletului îi trebuie timp să se desfăşoare, să crească, să experimenteze, şi că la urma urmei timpul ca atare, nu există în spațiul vast al întâmplărilor cu adevărat semnificative Doar spunea şi Sfântul Augustin că timpul, de fapt nici nu există? Tempus est extensio animae... timpul este prelungirea sufletului.

Mai ții minte, m-ai chemat cu câțiva ani în urmă în acea frumoasă stațiune din munți la un centru de sănătate, când după divorț eram epuizată. Tu cu consoarta ta, mult după mama noastră, eu cu pozele copiilor mei la mine. Şi n-am să uit cât mă mişca ideea că pe acelaşi palier cu mine, chiar în camera alăturată, eşti acolo, respiri, dormi, citeşti. Eu dormeam în neştire, mâncam, iar dormeam, mă plimbam, iar dormeam, mergeam la tratament, la masaj, la saună apoi iar, la plimbare prin pădure, apoi din nou, de se minunau toți cum de nu m-am îndestulat cu atâta odihnă. Zece zile. Şi între două prăbuşiri în somn, mi se întâmpla prin pereții subțiri de hotel, să te aud râzând, şi mi se umpleau ochii de lacrimi că tu, tatăl meu, acolo, alături vorbeşti, râzi, te mişti, respiri. Erai vizavi de mine. Şi eu aproape că aş fi putut să te ating, să te zăresc chiar. Am şi venit la voi de câteva ori, să fac acest drum, de cele mai multe ori inimaginabil de greu de la dorul sau voința de a crea ceva, la opera propriu-zisă. Finisată. Concretă. Ai devenit concret. O izbucnire în real.

Venise în urmă cu câțiva ani, o prietenă din copilărie în vizită pe la mine. Lucra pe atunci în Irlanda, nu-şi văzuse nici iubitul de câtva timp. De bucurie am luat-o spontan de mână. Prietenul ei o ținea şi el tandru de cealaltă mână. Of, dar mai lăsați-mă a zis ea râzând, mai mult în glumă, că mă faceți să mă simt ca un copil. Hai, vino, să vezi cum e, mi-a spus şi până să apuc să recționez, a schimbat locul cu mine. Atunci, acolo pe loc, mi-a venit să mă prăbuşesc brusc. Un sentiment copleşitor, impetuos. Ca un cutremur al celulelor. Nu mă mai țineau picioarele. Era pentru prima oară, când eram luată de ambele mâini, la dreapta de un bărbat, la stânga de o femeie. Ca doi părinți. Nu, e Doamne iartă-mă, un reproş, voiam doar să-ți spun cât era de inedită, de plăcută şi de nouă senzația. O clipă ce nu semăna cu absolut nimic trăit până atunci, inundată într-o stare de alb. Avea un echilibru perfect.Tu erai deja plecat din țară, când eu am început să merg. Vă rog, mai țineți-mă puțin, le-am şoptit, gâtuită de emoție, să mai mergem puțin aşa, măcar până la colțul străzii următoare. Am mers aproape până la intrarea la firma unde lucram şi puțin îmi păsa că poate m-au văzut colegii. Fiii mei aveau atunci aproape şase ani, când eu am redevenit propriul meu copil. Întreaga scenă nu cred să fi durat mai mult de trei, poate patru minute cu totul. Mi-au trebuit zile întregi să permit aceastei trăiri să devină a mea, să mă bucur de ea, să o las să devină o amintire, care mi se impregnează în oase, adânc. Căci port în trup toate întâmplările vieții mele, şi chiar şi pe cele pe care mi-am dorit să le fi putut trăi, şi apoi sunt cele pe care nu le-am trăit deloc, şi cele pe care le-am rescris. Cartea vieții. Atunci, în acea după amiază însorită de vară târzie, te-am gravat şi pe tine în memoria structurii mele fizice, e drept printr-un substitut, dar am trăit o restitutio ad integrum cum îşi numise undeva Eliade starea față de una din iubirile lui. Un desen de lumină în oase şi cartilagii, nervi şi piele. Te-am adăugat ca pe o stare pe care n-am trăit-o la vremea ei, şi restituirea a părut completă. O amintire rotundă ca o roată de căruță. Sau un măr.

Ne dă Dumnezeu un dar, tată, harul cuvântării, darul de a ne încărca cuvintele cu forță, pentru a le putea împărtăşi şi altora, a-i atinge prin ele, ca o mângâiere, o binecuvântare, o reamintire, şi noi ce facem din acest dar, tată, dacă el nu devine de la sine putere un har şi pentru ceilalți, ca să se împlinească prin ceea ce este: harul mustului care tânjind cu ardoare devine într-o bună zi vin, vinul acela celest, de care vorbesc scripturile. Il cibo divino. Vinul şi pâinea lui Dumnezeu. Cea mai mare forță a cuvintelor este aceea de a stârni tăcerea în sufletul celuilalt, acea linişte limpede în care se nasc certitudinile, cunoaşterea ce reflectă splendoararea strălucitoare a logosului divin, a cărui rază reaminteşte vibrația creației. Sursa din care izbucnesc toate în a fi.

40. A venit apoi un alt timp, pârguit şi el, să se suprapună peste primul, cel neîmplinit. Când am împlinit patruzeci. Cifra m-a speriat. La drept vorbind, nu mă simțeam mai mult de treizeci şi trei. Şi nici acum. Patruzeci – numărul încercărilor, şi al umilinței, al trecerii pragului. În Biblie potopul lui Noe a ținut patruzeci de zile şi patruzeci de nopți, evreii au rătăcit patruzeci de ani în deşert, Isus a petrecut patruzeci de zile în deşert, la ortodocşi se spun rugăciuni patruzeci de zile spiritelor după moarte, Isus le apare discipolilor la patruzeci de zile după punerea în mormânt. Profetul Mohamed avea patruzeci de ani, când a primit revelațiile de la arhanghelul Gabriel, spune tradiția. Ca să studiezi Cabala una din cerințe este că trebuie să ai patruzeci de ani împliniți. Patruzeci este o o poartă. Este douăzeci a doua oară.

Chiar înainte să-i împlinesc am fost invitată în provincie. 

De fapt, lucrurile s-au petrecut aşa. 

 

Povestea vulturului

M-am dus cu nişte prieteni în provincie pentru un sfârşit de săptămână. Şi, chiar înainte să mă întorc, unul din ei a început să vorbească despre vulturi. Cum că aceştia atunci când împlinesc patruzeci de ani au două posibilități: să nu mai zboare niciodată. Să renunțe la zbor. Simplu, aproape brutal. Sau să rămână în cuib, şi să-şi smulgă penele, una câte una şi să aştepte până – şi dacă – îi cresc pene noi. Îl ascultam cu uimire crescândă. De unde era să ştie omul acela că vulturul era animalul meu favorit, că mă fascina idea că vulturul zboară independent, maiestuos, singur, la atât de mari înălțimi. Cuvintele altora se țes în întâmplările noastre din firul lor straniu. Aveam cam patru săptămâni să trec acest prag de vârstă. Păstrătorii cheilor îmi dădeau de veste. Era timpul. M-am întors atunci tulburată din provincie, şi la nici două zile întorcându-mă de la serviciu, am avut un accident, mi-am rănit şi în acelaşi timp mi-am rupt degetul de la picior. Marte şi Saturn. Tocmai plănuiam să plec în Egipt. Nu imediat, dar simțeam o puternică chemare să mai merg o dată, să văd piramidele de lângă Cairo, se zvonea că țâşnesc fascicole de lumină din ele şi toată povestea nu-mi dădea pace. Portalul. Chiar în ziua în care aranjasem detaliile privitoare la drum – cu cine, unde, din ce, cum – m-a țintuit locului accidentul. Atât de categoric şi de elocvent. Nu. Doctorul m-a obligat să-mi iau concediu de boală. O lună. Totul părea lipsit de noimă şi totuşi plin de tâlc. Aveam să aflu mai târziu, că accesul la piramide fusese interzis şi erau păzite de soldați, deci drumul nu şi-ar fi găsit rostul. 

Cum rana era adâncă, piciorul nu putea fi pus în ghips. Obligată de împrejurări am rămas acasă, să mă odihnesc, împotriva voinței mele. Voința noastră umană... Un concediu forțat. Dar m-am plecat în fața evenimentelor. Semnul atât de limpede îmi dădea de înțeles să caut altundeva. Gata, te-ai deplasat destul prin lume. Trebuie să începi călătoria spre interior. Dacă vrei să vezi „lumea”.Am ascultat multă muzică. Rahmaninov, Insula morților, splendidul poem simfonic, în care luntrea care transportă sufletele celor morți pe insula eternă dă şi ritmul muzicii. Şi învolburarea fascinantă a vâslelor este aceeaşi cu ritmul inspirației-expirației, ca în banda lui Moebius, unde extremele se preschimbă una în cealaltă. Insula morților – un omagiu adus vieții. Am încercat să aplic acest ritm al vâslelor, al expirației –inspirației acelor zile. Am citit Cartea morților tibetană şi un studiu arheologic despre perioadele glaciare ciclice ale pământului. Am respectat în felul meu liniştea marilor treceri, le-am făcut drum prin mine, lăsându-le să curgă ca un râu, făcându-mă smerită albie a legității destrămării. La sfârşitul celor patru săptâmâni am fost chemată la un simpozion despre poveşti, genealogia basmului, ținut într-o mică localitate din țară. În sfârşit, mă mişcam. La întoarcere mergeam agale spre gară. Şi poate o să ți se pară straniu, tată, dar era ceva, o prezență deasupra capului meu, ceva insistent în albul lăptos al cerului. Ceva, care îmi cerea fără drept de apel să mă uit în sus, să îi acord întreaga mea atenție. Acolo, în acea clipă, rotundă că un măr. Am ridicat privirea şi am scrutat lent, cu multă atenție cerul potolit de septembrie. Chiar deasupra capului meu în înalt, o pasăre zbura în cerc, cu cercuri tot mai largi, mai largi apoi a coborât tot mai jos. Doar atunci am văzut că era un vultur. A zburat o vreme chiar deasupra capului meu, apoi s-a înălțat lent şi s-a pierdut abia simțit printre nori. Atunci mi-au dat lacrimile. De uimire. De recunoştiință. Că lucrurile se întrupă preț de o clipă, spre a fi văzute, şi prin vedere, cuprinse cu înțelegerea. Lumea începe să-ți cuvânte, într-un fel pe care să-l înțelegi. Îmi recrescuseră aripile. Puteam în sfârşit să zbor din nou. 

Ziua care a urmat am împlinit a doua oară douăzeci de ani. Douăzeci ori doi. Patruzeci. Un fel de muzică vibrantă a numerelor, o armonie mută a lucrurilor. O tăcere sonoră. Suna ca o coardă. 

0. Iată, la doi ori douăzeci, m-am ajuns din urmă, şi Moirele râzând au rotit încă o dată roata vieții, jucăuş ca nişte zâne. Toate erau din nou prezente, neschimbate, şi totuşi altfel. De parcă totul ar avea o a doua oară! Nu ştiu cum să-ți spun, de parcă ele chiar ar fi pentru a doua oară. Chiar şi atunci când ele nu au avut neapărat o primă oară. Am regăsit roadele pământului. Prâsleana şi merele de aur. Uite, m-am întors de curând de la mare. Se închiriau camere în stațiune la tot pasul, şi un panou pus chiar în dreptul unei porți mi-a atras de departe atenția datorită culorilor oarecum neopotrivite cu care erau scris anunțul. Scria: Avem camere libere iar dedesubt un număr de telefon. Dar pentru că primele două litere erau scrise cu un verde foarte deschis, restul cu negru, ce se zărea de la depărtare era: Avem mere libere. Mere libere, tată. În acel moment, am simțit pentru a doua oară cum nevăzutul se întrupează pulsând în juru-mi şi mă învăluie într-o îmbrățişare tandră, fermă, limpede. Totală. Cuprinsă cu totul. Degustând fructul libertății divine, zborul vulturului dinlăuntru. Al fiecărei clipe. Doi ori douăzeci este de fapt zero. Starea zero, din sistemul binal, zero şi unu. Toate numerele sunt reductibile, si reflectă fiecare altfel perfecțiunea, orice moment este chiar Momentul. Când orice se poate întâmpla. Şi toate chiar se şi petrec. Clipa eternei creații, a neîncetatului început. Punctul zero.

Atalanta s-a oprit alene din fugă pentru că şi-a dat seama că nu are unde să se grăbescă. S-a aplecat cu grație şi a ridicat merele, pe toate trei. Toate. Care ele au devenit una cu ea. Iubirea, legea sângelui şi ordinea lumii. Şi atunci totul s-a oprit ca într-o fotografie. Simt bogăția imensă a unui singur minut, frumusețea copleşitoare a unei unice secunde. Sunt o milionară de clipe, tată. Am enorm de multe secunde unice, aceleaşi şi totuşi mereu altele, în care mă cufund fără încetare ca într-un botez cu apă vie şi tot şi toate se întâmplă deodată, tată.

Pentru că timpul este un fluviu fără maluri.

Însă cel mai important lucru pe care l-am înțeles doar nu demult, este că prin neîncetata ta prezență prin absență, de când mă ştiu tu, tată, mi-ai creat un fel de tipar al Tatălui divin. Care este şi nu este, şi chiar nefiind, nu este niciodată lipsă. El ESTE nefiind. L-am găsit în negăsire. Mereu prezent. Mi-ai croit albia acestei înțelegeri în profuzime, făcându-mă să înțeleg că ceea ce caut este Tatăl, Marele Arhitect al celor văzute şi nevăzute. Şi deşi mi-ai lipsit toată copilăria, cu insistență şi dor, mi-ai umplut de înțelegere toată viața de adult, cu infinită recunoştiință. A trebuit să nu am parte de tine, ca să te pot avea cu adevărat. Şi doar pierzându-te, te-am putut regăsi.

Te iubesc, tată. 

Te iubesc, Tată. 

Vă iubesc. 

Sunt iubire.” 

 

Apoi, după ce încheie scrisoarea, Irina deschise fereastra şi inspiră cu nesaț aerul proaspăt al dimineții, privind oraşul care se trezea alene la viață.