Poezie
Darie Lăzărescu
Poeme
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2014
O iarbă călcată pe nervi
Fiecare cuvânt
pe care nu izbuteşti să-l rosteşti
înseamnă soarta cuiva –
a frunzei în cădere liberă
a paharului plin scăpat pe jos
a prietenului atât de uşor uitat –
soarta atâtor necuvântătoare
alcătuite doar din sunete şi litere
pentru ca tu nerecunoscătorule
să le auzi să le vezi
se întâmplă să cadă în iarbă
şi iarba se colorează în nebuneşti
culori complementare/ țipă călcată pe nervi/
şi vin limacşii şi spală toate aceste păcate/
vin nişte greieri lăcuste cosaşi –
vine la urmă şi cățelul pământului
îl împătureşte cu grijă
şi-l cară undeva în adânc
lângă sufletul altor cuvinte
adormite întru Domnul
Într-o poză
apar şi eu cu pleoapa căzută
cu gura strânsă a dispreț/ cred că aşa m-am născut –
pe o ploaie sepia într-o seară de cenuşă
când se terminase petrolul în lampă –
spunea mama că aşa erau vremurile/ nici n-apucai
să te luminezi bine la față/ să duci mâna la tâmplă
semn că ai început să-ți gândeşti moartea –
că repede se şi întuneca/ se făcea beznă
până şi în ochii câinelui credincios
mirosea a ceasuri stricate/ a sindromul Tourette
mi-amintesc cum cădeam cădeam
înjuram frunza şi iarba/ înjuram pe cei duşi
înjuram pe toți neisprăviții care ar fi vrut să se nască
pe aceeaşi ploaie sepia
în aceeaşi seară de cenuşă
De senectute
Dimineața ieşeau pe balconul minuscul
şi începeau să numere frunzele muşcatelor –
una două trei –
uite asta a răsărit ieri/ ce drăguță
şi tu n-ai observat-o/ îmbătrâneşti/
cea dinspre mine e cam palidă
se stinge ca una din fetele acelea
de la spitalul fără drum de întoarcere
o frunză pe moarte ce mare lucru
dar tu nu ți-ai dat seama
îmbătrâneşti-
şi el o privea cum se curbase violent
peste glastră/ cum scormonea pământul
ca pe o viață eşuată
îl răsfoia ca pe o carte cu final incandescent –
o şuviță de păr gălbui
o venă contorsionată la tâmplă
ca o scânteie electrică/
pe sub balcon treceau toți oamenii
toți câinii suburbiei
toate maşinăriile poleite cu aur
înmuiate în purpura regilor Franței –
cel mai uşor – a răspuns – e să ai vise de om sărac –
închide bine balconul
se face curent
Ora închiderii
Aşa o vedeam noi –
o femeie fanată
bând singură în crâşma
unde pururi şezum şi plânsăm –
o femeie fumând şi făcând
calcule absurde:
cam cât s-a consumat din aerul
de deasupra oceanelor/
câte din doamnele şi domnițele
din veacul ce trecu
aveau oase pneumatice şi
ce efect au razele gama
asupra amorului de weekend –
şi tot aşa până când cineva
îi şoptea blând la ureche
că e ora închiderii şi
că da- în Grecia antică
moartea venea pe furiş în cetate
ca o mare oboseală
Pe strada Regală
chiriaşii aruncă în noi cu fulgere globulare –
balcoanele rococo se cutremură de uralele
într-o limbă de sorginte indică/
circulă zvonul că iar s-a aprins
felinarul roşu la tanti Elvira-
fumăm în pumni bem sastisiți
un şvarț cu miros de hrubă veche
înjurăm guvernul ne ținem
încă bine de coloanele cu gorgone
cineva ne spune hei trecutul e mort
ura şi la gară – dintr-o fotografie de epocă
ne priveşte o doamnă brună cu voaletă
şi aluniță plasată sfios
deasupra sexului ei orbitor –
o cât ne-a iubit/ ne-a iubit pur şi simplu
şi absolut pe gratis în cealaltă viață
pentru că vorbeam fluent franțuzeşte
pentru că purtam dezinvolt la rever
o garoafă ca o hemoragie misterioasă
şi când puțin ne păsa dacă am fi murit în duel
cu ultimul vinil his master voice
Femeile ies din copilărie
ca din jurnalul ştiințelor şi al călătoriilor-
pe pagina-ntâi un băştinaş din papua noua guinee
devorat de crocodili/ ceva mai încolo
fotografia sepia a celui care descoperise
telegraful/ o expediție eşuată la polul nord
zeppeline în flăcări/ catastrofe
răsfoiesc febril-
nici urmă de Alice în wunderland- nimic
despre capra cu trei iezi/ despre Hansel şi Gretel-
doar amprentele unei crime bine mascată
de povestea scufiței roşii
o doamne ce frig mai era în lumea cea nouă
cu bigudiuri şi zulufi arămii/ câte urale nocturne
lângă prostituata ucisă în gang/
lângă târfa cu sex de copil –
dar cât de frumos mai cânta cerşetorul
el condor passa şi zaraza
zorile-s trandafirii
Tropar de primăvară
Trecut mult
după miezul nopții
mă tot gândesc
la fotografia ta
cu o fetiță în roşu
traversând în fugă
o piață pustie
tăind până la sânge ploaia
căzută pe neaşteptate
alerga când brusc s-a oprit
ca şi cum clipa vieții ei
ar fi sucombat
la jumătatea drumului
dintre cuvântul gândit
şi cuvântul scris
Kaddish
Ascult Kaddish
pentru a nu ştiu câta oară/
peste drum se repară
cu zgomot o casă un gard –
poate dura probabil mai mult
decât o viață de om
o drujbă taie un copac
un copil striveşte
o gâză albastră/
chiar sub ferestrele mele
nimfetele fumează
țigări cu marijuana-
e recreația mare copii-
ceva mă sfâşie
cu o gheară de diamant
rigolele miros a
ultimul discurs politic/
mă sfâşie o gheară
de diamant-
ascult Kaddish
şi deoadată
începe să plouă
cu altfel de lacrimi
Angst
Pe acoperiş se prelinge lumina
ca o vulpe siberiană/ îşi spală blana
face salturi mortale/ se strecoară
printre hornuri străvechi-
urme moi în praful aşternut
acum un secol/ lucşi orbitori
pe malacovul bunicii/ fluturi de cobalt
în pântecul lăzii de zestre
prudent o deschid –
jurnalul locotenentului francez începe să toarcă
citesc lăcrimând: pe-atunci dragostea purta monoclu
uniformă albastră şi cizme perfect lustruite
Dau pagina de parcă aş dezgropa pe cineva
din clipă-n clipă m-aştept să văd osemintele brune
brusc ceva parcă se rupe în mine- ăsta nu mai e somn
mă trezesc ca ăia bătrâni/ îmi aprind un rest de țigară-
ceva s-a prăbuşit fără zgomot- bate un vânt străin
ca pe vremea primei nopți de dragoste
pun semne de carte cîteva ilustrate poştale
expediate de pe fruntul de est-
dragă lenuțo nu fi zgârcită cu scrisul
trimite-mi şi mie nişte timbre cu regele Carol
Cernăuțiul e splendid roagă-te pentru mine
cu drag al tău locotenent aviator Degeaba Artur
mai grăbit decât ultimul Buendia răsfoiesc manuscriptul
autorul necunoscut tot amână răspunsul-
poate într-o altă viață