(MNEMOSYNE)

De pe scaunul său, supraveghetorul îi urmărea plictisit pe cei câțiva vizitatori care făceau turul dinaintea pozelor. O familie de asiatici cu doi copii la vârsta adolescenței. Un bărbat în palton. Şi o femeie tânără. Cu toții tăceau. 

Din când în când, bărbatul în palton îşi întorcea capul după femeia tânără. 

Ea stătea în mijlocul sălii şi se rotea încet pe un călcâi. 

Aveau amândoi câte un pliant – ea, într-un colț al genții, mototolit – el, în buzunarul paltonului, împăturit în două – un pliant pe care, cu trei săptămâni în urmă bărbatul i-l citise femeii, exclamând după ultimul fragment „Incredibil! Aici trebuie să mergem!”. Pe prima pagina a pliantului era o imagine cu un turn.

– Entschuldigung. 

Glasul răsună gol în încăpere. Supraveghetorul îngăimă un Ja. 

– Spuneți-mi, aici în poze... este una şi aceeaşi explozie... adică una singură, repetată, criogenizată de milenii, pe care periodic oamenii o văd? De ce nu, o singură explozie conservată în istorie. Cum sunt trupurile în zăpadă. Şi apoi ea e declanşată din nou... 

 

*

 

Paşii se auzeau ritmat în spatele ei. Tot mai întețiți, până ce o ajunseră din urmă şi o mână puternică o înşfăcă de braț. 

– Ce ți-a venit? Acolo înăuntru. Ce te-a apucat să întrebi asta?...

Continuă să meargă, cu o jumătate de pas înaintea lui. Gangul prin care treceau dădea înspre centrul vechi al oraşului, aproape de primărie, spre strada principală, unde se zărea agitație. Afara, ploaia încetase. 

– Aşa mi-a părut atunci. Că explozia aceea… În fine. 

– În fine... Zi-mi, ce facem până diseară? Mă gândeam să dăm raita prin parc, apoi să luăm prânzul la un restaurant din zonă, şi să ne întoarcem la hotel înainte de... Sau preferi la Kunstmuseum acum? 

– Nu ştiu. 

– Zău aşa! Te plimbi cu mine sau singură ? 

O strânse mai tare de braț şi ea se opri. Ieşiseră din gang, iar lumina jilavă a soarelui de primăvară abia ivit dintre nori, după lumina artificială a neoanelor din muzeu şi după ceața groasă din dimineața aceea, o stingherea. Privirea i se zgârcea pe chipul celui de lângă ea. În acea clipă, îi desluşea doar încruntarea şi cearcănele rigide. Dar ochii lui nu – deşi bănuia că, la fel ca în alte dăți, aceştia arătau către picioarele ei, amintindu-i că mergea prea repede, şi apoi o fixau, şi după o scurtă tăcere, tot la fel ca în alte dăți, el avea să-i spună, într-o voce joasă, ceva de genul: „Înțelegi, noi nu suntem ca orice alt cuplu post-modern”. 

Însă, de data asta, în locul cuvintelor lui se întretăiară o sumedenie de glasuri. Mâna puternică deveni moale pe brațul femeii. 

Nu departe de ei, sute de picioare îşi purtau trupul şi gălăgia în marş de-a lungul străzii principale din Hamburg. Oameni cu pancarte. Majoritatea cu instrumente muzicale. În marginea coloanei demonstranților erau unii care înaintau în şir indian, legați unul de altul printr-un cordon. Aveau ochii acoperiți de măşti de dormit pe care erau desenate pleoape închise, exagerat de mari. Mai erau prin mulțime şi câțiva care țineau în jurul şoldurilor, prinsă cu un elastic, o imitație de frunză de smochin. Atât cât să le acopere părțile intime. În rest erau goi. Aşa cum, de altfel, erau şi pancartele ce răsăreau din acel şuvoi: goale, albe, fără nici cel mai mic mesaj sau însemn de pe ele. 

Astfel mărşăluiau pe strada principală, printre trecătorii care-i fotografiau. Aproape toți, în brațe, cu vreo trâmbiță sau tubă. Când şi când se mai isca sunetul spart al unui instrument pe care purtătorul încerca să-l acordeze. 

– O fanfară?...

Amândoi se dădură puțin în spate, pe trotuar, făcând loc coloanei. După câteva clipe, bărbatul răspunse:

– Un fel de. Sunt cei care protestează împotriva turnului. Am citit pe internet că au apărut după ce un tip care a asistat timp de o lună la spectacolele turnului a luat-o razna şi s-a sinucis. De atunci, periodic, oamenii ăştia fac prin tot Hamburgul asemenea manifestații. Îşi spun „Fanfara iconoclaştilor” şi vor ca turnul să fie distrus. Sunt aproape ca o sectă… Hm, ăştia cu aparatele foto ar trebui să aibă grijă – scria într-un articol că odată vreo doi din Fanfară l-au snopit în bătaie pe unul care-i poza!... Cred că ți-am mai vorbit despre asta…

Femeia ridică din umeri. Deja absorbită de acea mulțime pestriță şi stranie care se revărsa pe şosea, cam pe vreun kilometru, dinspre zona gării. După câte se părea, se îndrepta spre piațeta din fața primăriei. La o oarece distanță, trupe de polițişti înconjurau treptat coloana demonstranților. 

Semănau cu un fel de cruciați, îşi zise. Dar nu cu cruci – ci cu pancarte albe. Şi nu cu autoflagelați printre ei – ci cu cei câțiva bărbați în pielea goală, învinețită de vremea rece a primăverii din nordul Germaniei. 

„Fanfara iconoclaştilor”. Dădu să-l întrebe pe bărbat de ce se sinucisese acel om după ce vizionase spectacolele turnului, dar renunță. Doar îşi eliberă uşor brațul dintre degetele sale. În jurul lor, se auzeau tot mai des instrumentele – de la sunetul inițial opac către o tonalitate din ce în ce mai limpede. Câteva ferestre de la primărie se deschiseră către piațeta unde, în preajma demonstranților, se crease un halo. 

Acolo, parada încremeni. Toți participanții amuțiră. Drepți, pregătiți. De parc-ar aştepta semnalul de începere a unei lupte, gândi femeia. Şi, în câteva secunde, de undeva din față, semnalul veni şi lupta începu. La unison, tăcerea explodă sub ariile fanfarei. Muzica germina în tot centrul vechi al Hamburgului şi se unduia pe întreaga stradă, printre clădiri şi printre trecători, apoi pe sub picioarelor cântăreților care-şi reluară marşul, şi deasupra țiglelor verde-absint ale primăriei, în aer, în depărtare, unde se înălța o construcție metalică. 

– De fiecare dată, la fel. Dar nu sunt lăsați să se apropie. Poliția îi însoțeşte tot drumul… Ce curios! Turnul arată sordid în timpul zilei, ai zice că e un morman de maşini de la fiare vechi, topite una peste alta! 

Bărbatul era din nou lângă ea, cu brațul paltonului lipit de geanta ei. Nu mai privea fanfara, ci îşi scosese din buzunar pliantul şi se uita la poza de pe prima pagină. Turnul. În nocturnă. Înveşmântat într-un joc de lumini. Brusc, femeia îşi simți iarăşi mâna apucată, cu şi mai multa forță decât mai devreme, şi îl auzi pe cel de lângă ea strigând „La naiba!”. Vru să-i răspundă ceva, revoltată, se smuci, dar înainte să apuce să-şi deschidă gura, observă în partea cealaltă un om care mai că intrase în ei. 

– Vezi pe unde te mişti! Poate c-ar trebui să-ți scoți de pe ochi chestia aia inutilă! 

Era unul dintre cei care purtau măşti pentru somn şi mergeau legați unul de celălalt. Doar că acesta era singur. Printre ultimii din paradă. Pe jumătate prăbuşit lângă ei doi, cu gesturi amețite ca cele ale unui orb. Când bărbatul îi țipă a doua oară, se trase puțin înapoi şi rânji, cu gura căscată fără nici un dinte – dar masca nu şi-o scoase. Atunci, abia dezmeticită, femeia văzu că cele două pleoape mari erau desenate ca şi cum ar fi fost cusute de pomeți.

*

 

Un om cu ochi de mormoloc. Cu ochi de întuneric, dilatați de întuneric. 

Imaginea asta o încărca de ceva ca nişte mici impulsuri de curent electric. Aşa îşi descria ea acele stări, între nelinişte şi frică, ce o acaparau uneori, încă din copilărie. Prima oară, pe când avea patru ani: într-o după amiază de toamnă, în fața unui plop imens, clătinat de vânt. Mai apoi, la şapte ani, în fața autoportretului lui Van Gogh cu urechea bandajată. Şi, mai violent, la nouă ani. 

Pe-atunci, urma să aibă un frate. Când părinții o anunțară vestea, nu se bucură ci fugi în camera ei. La fel făcu şi din lunile în care burta mamei se mărea şi se rotunjea, iar când femeia intra după ea, fetița evita s-o privească. Însă, copilul se născu prematur şi supraviețui la incubator doar şapte zile. În ziua înmormântării, părinții rătăceau prin casă. Ferecați în tăcere. Fetița stătea întinsă printre cuburile de LEGO împrăştiate pe covor. Văzând-o, mama îngenunche alături, dar în acel moment, copila țâşni din loc, izbucni într-un plânset isteric şi în urlete, şi vreo două săptămâni repetă întruna că ea îl ucisese pe fratele ei. Abia cu greu reuşiră s-o liniştească. Încercară să-i explice că nimeni nu o acuza de o asemenea grozăvie, că nu avusese ea nimic de-a face cu moartea frățiorului – doar aşa fusese să fie. Într-un final, criza îi trecu. Cu toate astea, în casă, ocoleau toți trei să vorbească despre copilul mort. 

Cam în aceeaşi perioadă apăreau şi primele desene ale ei cu chipuri cu globii oculari umflați, fără irişi şi fără pupile. Figuri cu ochi de mormoloc – trademark-ul ei cum aveau să ajungă. Descoperise desenul la patru ani. Apoi la unsprezece ani, apoi la cincisprezece ani, apoi la douăzeci şi cinci. Căci niciodată nu se hotăra să i se dedice întru totul. Întotdeauna renunța. Asta pentru vreun an sau doi după care revenea asupra lui, dar parcă mereu cu o forță îndoită cu apă, tot mai palidă. Iar acest lucru o făcea încă o dată să renunțe. 

Şi să se lase din nou pradă acelor stări. Mici impulsuri, electroşocuri slabe, undeva între gât şi stomac, ce se strecurau pe sub piele lent, subtil, ca dintr-odată să răbufnească. Cea mai recentă se datora omului cu masca de dormit, cu pleoapele acelea mari, cusute. 

Un om cu ochii încă necoagulați. Pentru care nici lumea încă nu e coagulată.

Înainte de a-l vedea pe cel din paradă cu înfățişarea lui stranie, stările acelea nu mai interveniseră de ceva vreme. Mai precis: de trei luni. De când cu acel bărbat. 

Îl întâlnise în terminalul aeroportului din München. În după-amiaza aceea, din cauza averselor de ploaie şi a furtunii, multe zboruri erau amânate sau anulate. Ea stătea singură într-o casetă pentru fumători, cu rucsacul alături, în aşteptarea unei legături pentru Praga. Număra inerțial chiştoacele din scrumieră. ?ase țigări fumate şi încă una în pachet. Tocmai se hotăra s-o aprindă şi pe ultima când în casetă intră un bărbat de vreo treizeci şi de ani cu un palton cafeniu. Avea ochi curioşi, inteligenți. 

– Aici e cuşca în care oamenii se ascund să urle? 

Ea făcu semn către țigară. 

– E şi fumatul un soi de urlat. 

– Aşa… Mă gândeam că locul ăsta se pretează defulărilor. În mijlocul tuturor, dar discret, civilizat. 

– Bun venit la zoo!

Bărbatul zâmbi. Se aşeză pe scaunul de lângă ea şi îi luă două fumuri din țigară. 

Câteva ore mai târziu, gemeau împreună într-o camera din hotelul aeroportului. Apoi: o plimbare scurtă prin Praga, câteva convorbiri prin telefon, alte câteva nopți în oraşul ei, în apartamentul ei. După partida de sex, ea îi destăinuia unele lucruri despre ea, dar bărbatul niciodată nu povestea nimic despre el însuşi. La început îi punea insistent întrebări – de unde vine, cu ce se ocupă, dacă părinții lui trăiesc – însă de fiecare dată el se opunea furios. Aşa încât, se mulțumi cu tăcerea lui. Şi cu mereu aceeaşi poveste despre expediția eşuată a lui Robert Falcon Scott, în ghețurile Antarcticii, pe locul al doilea în cucerirea Polului Sud după rivalul său, Amundsen. 

Asta era tot. Totuşi, de când îl cunoscuse, simțea o senzație ciudată, dar nu neplăcută, că s-ar afla în interiorul unei capsule. Ca într-un cocon depănat împrejurul ei, care o ajuta să se concentreze mai bine pe cele din exterior, dar şi să devină puțin mai apatică față de propriile-i stări. Şi, îşi dădea seama, poate chiar şi față de vreun sentiment pentru acel bărbat. 

În trei luni de zile – doar un singur desen cu fața de mormoloc. Pe acesta, după un lung moment de ezitare când îşi făcea bagajele, îl aruncă între haine, în troler-ul cu care urma să plece în Hamburg, împreună cu bărbatul despre care ştia doar că era pasionat până la obsesie de o expediție la poli şi, mai nou, de acel turn de lumină. „Albumul viu”. 

 

*

 

Când ceața serii inundă oraşul, poți zări primele felinare clipind. Apoi, din loc în loc, apartamentele şi farurile maşinilor de pe şosea. Umbra fiecăreia dintre aceste lumini aparține turnului. 

Aşa începea prezentarea din pliant. Mai jos – o poză de la începutul secolului XX cu un perimetru comercial. Vechile depozite de despachetare a mărfurilor venite pe vapoare. Zăcând în rugină. Până ce într-o zi, arhitecți cu planuri şi viziuni sub braț împânziră zona şi zidurile părăsite se preschimbară într-o groapă. Iar groapa într-o fundație. 

Acolo se înălța turnul de lumină. 320 de metri, cât un bloc de aproximativ o sută de etaje. Conceptul şi numele şi le primise de la Nicolas Schoffer, un artist avangardist maghiar, cel care imaginase o astfel de construcție ca centru al unui oraş al viitorului. Să-l armonizeze. La începutul secolului XXI, câtorva arhitecți şi urbanişti această idee le surâse. Deviară de la ea doar puțin, îmbogățind-o, transformând-o într-un proiect mai amplu. Şi mai misterios. 

Un album viu. Un compendiu al memoriei. Un turn ce proiecta imagini prăfuite de istorie, peste care ea trecuse cu arme şi cu tancuri. În urma ultimului veac sângeros, acele imagini strângeau în ele ceea ce ar fi putut să se întâmple dacă n-ar fi existat crimele. Un simbol al vieții şi al păcii, continua pliantul. Umbrele desțelenite din ungherul de uitare şi animate ca într-un scenariu de tip what if. Istoria topită în artă. 

În timpul zilei, construcția se înşira pe schelele metalice, printre cabluri şi reflectoare puse unul peste altul. Odată cu seara, curentul electric urca prin acele cabluri, până sus, de unde aprindea spectacolul. 

Pământul morților topit în lumină. 

Mulți se întrebau cum de acele imagini erau aduse la viață şi de unde proveneau ele. Se zvonea că era la mijloc o substanță care era galvanizată, o substanță anume, distilată din pământul colectat de pe câmpurile unde avuseseră loc bătălii în timpul Războaielor Mondiale, şi din cenuşa fostelor lagăre şi închisori. Legenda asta era confirmată chiar şi de mulți arhitecți. 

Lucru care-i incita şi mai mult pe oameni să-şi petreacă nopți întregi, fascinați de acele imagini, odată mute şi măturate sub preşul istoriei, care acum pulsau. La fel îi întărâta şi pe cei care se ridicară cu timpul împotriva turnului. Unii dintre ei pentru a deconspira ce stătea în miezul acelei invenții. Alții pentru a face să dispară acel fenomen care, pentru ei, era rodul morții şi aducea moartea. Aceştia aminteau de cei câțiva care vizualizaseră spectacolele turnului până la capăt şi apoi suferiseră de o criză de memorie, negând istoria aşa cum era ea şi trăind într-un soi de autism în care însăşi viața lor le apărea distorsionat, într-o lume alternativă. 

Dar, cu toții – şi adepți şi opozanți – posedați de aceeaşi promisiune. 

Morții învie sub plăsmuirea turnului. 

Toate luminile şi umbrele îi aparțin. 

Ultimul fragment al pliantului: La finalul fiecărui spectacol, există o imagine care le conține pe toate celelalte. Dar e aproape imposibil de captat, căci ea e difuzată într-o fracțiune de secunda. Cei care o vor vedea, vor găsi frumusețea. 

*

 

– Beauty is truth and truth beauty. That is all…

– …you know on this Earth and all you need to know. 

Recitară în tandem cei doi soți şi ridicară paharele. Prosit!

Prima seară în Hamburg. Ajunseseră de câteva ore la hotel, cazați într-o cameră cu vedere către fluviul Elba. 

Acum se aflau în restaurantul hotelului, ultimii rămaşi alături de barman şi de un cuplu cu care făcuseră cunoştință atunci. Doi soți, ambii lucrând în domeniul culturii, profesori asociați la o universitate. 

Pe masă: o sticlă de Bourbon, pe jumătate golită, patru pahare, o Tequila Sunrise şi un Mint Julep, scrumiera plină. După toast, soția lăsă pe masă paharul de whiskey şi continuă volubilă: 

– Keats! Nimic mai potrivit pentru turnul de lumină! Chiar, poate că asta i-a inspirat şi pe cei care l-au construit… Extraordinară treabă! Până acum noi am fost de trei ori la spectacole, dar, ştiți, de fiecare dată e altfel, o experiență unică. Îmi închipui ce muncă o fi stând în spate… 

Soțul, care – din ce observară cei doi – avea obiceiul de-a traduce expresii din engleză în calupuri în limba lor, se grăbi să completeze: 

– O adevărată furtună de creiere! Şi, ce să mai, merită! Trebuie neapărat să mergeți, nu e de povestit. Nici n-ai avea cum să povesteşti aşa ceva – asta le spun mereu şi profesorilor din grupul nostru de studiu de la universitate. La fața locului trebuie, oameni buni, doar aşa s-ar putea naşte un studiu coerent despre acest fenomen al artei contemporane!

În partea cealaltă a mesei, femeia îşi aprinse o țigară. Din când în când, mai vânzolea cu paiul fulgii de gheață din paharul de Mint Julep. Alături, cu o mână pe spătarul scaunului ei, bărbatul îşi muşca buza inferioară şi îi privea fix pe cei doi: amândoi în tricouri imprimate cu imaginea turnului, amândoi cu fețe rotunde, îmbujorate. 

Cât timp vorbi soțul, soția dădu din cap zâmbitoare, cu ochii în gol. 

– Da, aşa e. Şi în primul rând pentru o astfel de lucrare ar trebui făcută o comparație cu albumul Mnemosyne al lui Aby Warburg, aflat aici în Hamburg. Arta cum era ea văzută la începutul secolului XX şi ce înseamnă ea acum… 

– Ah, ți-am mai zis că nu e chiar aşa… 

– Dar. 

– Mă scuzați… 

Se întoarseră amândoi către bărbat. El luă țigara dintre degetele femeii şi îşi drese vocea. 

– Vorbeați de un studiu, cam ce anume? 

Pe dată, soțul se învioră. 

– Da, da. Ce bine-mi pare că mă întrebați asta. O să vă zic în mare. De fapt, doream  o abordare aparte. Eu mă gândeam, vedeți, la ceva freudian. Freud nu e chiar atât de depăşit, cum se crede. Teoriile lui despre sexualitate… Vedeți, turnul ține chiar de aşa ceva. Nu se poate ca forma lui să nu vă fi dus cu gândul la... 

– Nu. La ce? 

– Ei bine, e o formă falică, s-o recunoaştem! Turnul e ca unul dintre acele falusuri pe care diverse triburi le considerau că dau viață, că însămânțează trecutul şi strămoşii şi aşa îi continuă. Doar că aici nu e vorba de sămânță ci de imagini şi istorie. Un fel de băț de memorie, hehe! 

Încântat de ideea sa, soțul dădu pe gât şi ce mai rămăsese în paharul de whiskey. Soția lui la fel. De cealaltă parte, femeia îşi acoperi zâmbetul cu dosul mâinii şi îşi coborî privirile către partenerul ei. El stătea impasibil. În mână cu țigara din care nu trasase nici un fum şi care se consuma singură, până la filtru, cu un ciorchine de scrum. Îl atenționă, dar degeaba. 

– Cum vi se pare? 

– Hm! Să zicem doar că văd altfel lucrurile.

– Pesemne că sunteți tipul idealist, nu-i aşa? 

– Poate. Dar să lăsăm asta deoparte. Eu cred că turnul e o încercare de-a recupera ceva chiar dincolo de memorie… Ceva ce nu cunoaştem. Şi care-i dincolo de imaginile lumii ăsteia ce-a trecut de la galaxia Gutenberg la galaxia Zuckerberg! 

Apoi tăcu. Numaidecât, cei doi soți se uitară unul la celălalt uimiți, şi exclamară: 

– Oh! Ce bine ați spus! De la Gutenberg la Zuckerberg! Ha, asta s-ar potrivi minunat în studiul nostru! Ne bucurăm că v-am întâlnit, Prosit!

Peste câteva minute, înaintau pe coridorul hotelului, râzând. 

– Freud! Măreața abordare… 

– Şi cât de convinşi erau! 

Uşa camerei se închise în urma lor, iar ei se opriră obosiți față în față, el cu mâinile pe umerii ei. 

– Nu ştiam că nici ție nu-ți place Freud. 

– Mnu. 

– Bun. Înseamnă că mai avem de descoperit lucruri pe care le urâm împreună. Nu ne vom plictisi. 

Femeia se strâmbă şi dădu să se îndepărteze, dar el o cuprinse de mijloc, „Lasă, glumeam”, şi o ținu lângă obrajii lui. 

[to be continued…]