BONOMIE LIVRESCĂ

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2014

Un reprezentant al categoriei „monştrilor livreşti” este fără doar şi poate Virgil Nemoianu. Precoce descoperindu-şi vocația aidoma unor J.-P. Sartre sau M. Eliade, d-sa se dedă unor lecturi fără preget, incluzînd şi enciclopediile (aşa cum autorul francez se delecta în fragedă copilărie cu Larousse-ul în şapte tomuri, de la începutul veacului trecut), convins, în duh clasicist, că cititul rămîne „plăcerea cea mai adîncă şi mai durabilă a omului”. Dar nu devine cîtuşi de puțin un „şoarece de bibliotecă”. Pe marea parcă fără țărmuri a lecturii insațiabile, pluteşte, aidoma unui vas, inteligența d-sale productivă. Are loc o impresionantă aderență între ponderea speculației şi masa culturală ce-o susține. Valurile marine, furtunile par excluse structural, căci Virgil Nemoianu se află la distanță de tipul intelectualilor tumultuoşi precum tînărul Eugen Ionescu sau Cioran. Necăutînd gîlceava, ocolind rupturile dramatice, se arată înclinat spre pacificare, spre relevarea armoniilor, astfel explicîndu-se şi valența d-sale religioasă. Îl animă, mai cu seamă în ultima vreme, o tendință recuperatoare. Vădeşte un pronunțat simț al compensațiilor. Începînd chiar cu conduita salvatoare pe care i-a impus-o, din perioada tinereții, „cultura lecturii”: „Tocmai pentru că în acei ani de început societatea înconjurătoare mărginea distracțiile, interzicea călătoriile, multă lume, poate mai multă ca în ziua de azi, se cufunda în «substitutele» lecturii, în autorii de ieri, de alaltăieri, de «azi» (pe cît posibil) şi se delecta cu discuții pe marginea acestor pagini citite. Discuții mai mult sau mai puțin competente, mai mult sau mai puțin visătoare. Viciul acesta, dacă viciu era, virtutea aceasta, dacă virtute era, mi-a(u) rămas înscris(e) în mine tot restul vieții. Narațiunea ca hrană zilnică. Cantitatea lecturii (fie ea şi dezordonată) pe veşnicie”. Aspirația eseistului merge spre „întreg”, dar nu e aici un fugos avînt egolatru, ci aceeaşi benevolentă căutare a echilibrului. Varietatea lecturilor la care se deda vădeşte o anume „complementaritate”. Totul se compensează în această lume a „viciului nepedepsit”. „Filosoficul şi distractivul nu se pot elimina reciproc. Descoperim anume tainice complementarități între lectura religioasă şi cea a aşa-numitelor romane polițiste. Clişeul textual şi originalitățile avangardiste nu sînt chiar atît de exclusiviste cum par la prima vedere. Texte compuse în limba română au înrudiri subterane cu cele compuse în alte limbi”. La fel progresele spațiului virtual, care în ochii multora dintre noi par a amenința supraviețuirea cărților, nu i se arată atît de primejdioase, întrucît ele n-ar fi altceva decît „odrasla în linie dreaptă a acestor jinduiri de întregime şi întregire a tuturor lecturilor: utopia nobilă a cunoaşterii”.

Un alt, la fel de „nobil”, demers al lui Virgil Nemoianu e cel al reabilitării cantității. Categorie pe care o resimte nedreptățită în raport cu cea, mereu scoasă în prima linie, a calității, cu care ar fi mai curînd concrescentă decît separată prin raporturi antitetice. Ilustrîndu-şi opinia, Virgil Nemoianu se referă la Cercul literar de la Sibiu pe ai cărui reprezentanți, în mare majoritate, a avut prilejul de a-i cunoaşte îndeaproape, comentat prea adesea exclusiv prin intermediul doar a cîtorva nume, ceea ce consideră că ar fi un fapt injust. A unei „elite” formate din Doinaş, Negoițescu, eventual R. Stanca, Regman, Balotă, mai recent I. D. Sîrbu. Dar Cercul era în realitate mai larg, incluzînd încă o seamă de cărturari cu o foarte onorabilă ținută, din păcate neglijați, precum Eugen Todoran, Victor Iancu, Radu Enescu, Titus Mocanu, Ovidiu Cotruş, Dominic Stanca, Eta Boeriu, Florian Potra etc.: „Fără de aceştia «Cercul Literar» ar fi rămas incomplet, un soi de ciot: grosimea, textualitatea, vin de la impulsurile şi de la rezonanțele oamenilor pomeniți, prieteni buni şi loiali, capabili de inițiative şi de reacții creatoare”. În această conjunctură intervine şi opțiunea pentru cantitate a unui număr de cerchişti, care, în anii dificili ai ideologizării cu de-a sila şi ai cenzurii dure, doreau ca printr-un scris abundent „să copleşească (…) abundența adversităților înconjurătoare, să scrie, să creeze, să dea publicului, audienței, prietenilor, pînă la urmă să-şi dea lor înşişi operele frumosului care să se constituie într-un soi de stăvilitor dig împotriva răului amenințător din jurul lor”. Dar şi într-o atare privință există o scară. Mai mulți dintre autorii în chestiune nu şi-au putut da adevărata măsură, fie din pricina existenței prescurtate, fie din cea a unor inhibiții produse de „răul absolut”, cărora nu le-au putut face față în mod satisfăcător: Radu Stanca, Ovidiu Cotruş, Ioanichie Olteanu, Eugen Todoran. Din rîndul celor „în adevăr prolifici” sînt menționați Cornel Regman, I. D. Sîrbu, Ştefan Aug. Doinaş şi Nicolae Balotă, „a cărui operă depăşeşte cantitativ pe cea a tuturor colegilor şi prietenilor săi”. O situație aparte o are I. Negoițescu, insuficient scos în relief în calitate de poet (“poezia lui este excelentă!”), ca şi de comentator politic de mare acuitate şi temeritate. Şi un adaos insolit: „Nu aş exclude nici paginile scrise pentru securişti, dar mai ales paginile capturate de aceştia, cum ar fi remarcabila schiță de poetică, inedită pînă acum şi rătăcită pe undeva în labirinticele beciuri ale asupritorilor. Abia astfel ar ieşi la lumină sinteza între clasicitate şi modernitate care reprezintă cea mai monumentală înfăptuire a marelui critic”. Îi dăm integrală dreptate lui Virgil Nemoianu. Cei ce se grăbesc azi a-i osîndi postum pe aceşti nefericiți creatori pentru că ar fi slujit odioasa Securitate, au aerul a uita enormele suferințe pe care le-au cunoscut, necurmata lor zbatere pentru a supraviețui nu doar moral ci şi fizic, de-a lungul unor lungi perioade de viață. Blamarea lor actuală nu duce oare, trist-paradoxal, la coincidențe cu însuşi țelul regimului care făcea uz de teroare? „Noaptea adîncă, fioroasă a bolşevismului a acoperit întreaga țară, în ceață cuvintele se ştergeau, fețele erau nedesluşite, ascunse. O bună parte din membrii Cercului Literar au cunoscut lungi ani de tortură şi carceră, urmați de supravegheri şi contacte ale puterii asupritoare (securitatea şi aparatul comunist), supravegheri şi contacte pe care diverşi incompetenți rău voitori le analizează azi ca fiind colaborări. Să lăsăm acest penibil mod de gîndire, nu merită el prea multă atenție. Mai curînd să ne punem întrebarea: la ce soluție s-au gîndit aceşti tineri patrioți şi creatori, cum şi-au orientat ei ambițiile şi potențialul în circumstanțele vitrege date?”.

În continuare, Virgil Nemoianu evocă, în acelaşi spirit generos, un şir de figuri ale intelighenției noastre. Tendința recuperatoare are în obiectiv, în acest caz, „calitatea” pe care eseistul se străduieşte a o stabili precumpănitor, inclusiv prin „reciclarea” unor factori ce pot fi îndeobşte taxați drept insuficiențe sau erori. Punctul de plecare al unor asemenea evaluări: cu puține excepții, o recepție a „meritului” care ar face inutilă stăruința pe eventualele scăderi. Generalitatea luminoasă sorteşte umbrei detaliile critice. Deşi cu mare uşurință Ioanichie Olteanu, altminteri un personaj întrutotul stimabil al obştii literare, ar putea fi luat drept un autor lovit de sterilitate, Virgil Nemoianu îi găseşte însuşiri şi scuze. Însuşirile: „Baladescul său nu e numai ironic, cum se spune adesea. Nu, ironic (uşor ironic) e baladescul lui Radu Stanca. Ioanichie Olteanu merge mai departe, el de fapt este un deconstructor al baladescului. O admite el însuşi: prin introducerea unei lucidități raționaliste ajunge să submineze sublimitățile nobile ale baladei culte, aşa cum a statuat-o Doinaş. (…) prin versurile de tinerețe ale lui I. Olteanu un mod literar dat dobîndeşte o anume multi-dimensionalitate, o grosime textuală suplimentară”. Şi scuzele: „Ei bine, imediat, dar imediat după 1945, Ioanichie, cum era în genere numit, trece brusc la o poezie atît de flagrant propagandistică şi politică încît cititorul nedumerit se întreabă dacă nu cumva e vorba aici de caricatură sarcastică”. Plus, o finală acoladă generalizatoare: „categoric va trebui să afirmăm că un Ioanichie Olteanu este şi el un retractil, un ins al Thebaidei, un căutător al defensivei, un auto-exilat în propria țară. Om de stînga (…): poate că da! Însă cu siguranță nu apărător al tiraniei în care se găsea scufundată, ci unul care-şi căuta mijloace proprii de apărare”. Omul C. Noica are parte însă de-o imagine exclusiv pozitivă, în temeiul unei amintiri tinereşti: „l-am văzut cu ochii mei pe Noica martor (palid cadaveric şi în zdrențe de puşcăriaş) la procesul Negoițescu unde s-a comportat admirabil, acoperindu-l şi de fapt apărîndu-l pe acuzat”. Nu fără o corectură a consemnărilor, totuşi realiste, ale lui N. Steinhardt, din Jurnalul fericirii. E vorba, orice s-ar zice, de două ipostaze ale importantului filosof, una a defensivei digne, alta a cooperării cu oficialitatea totalitară. O cooperare cam peste ceea ce ar fi fost necesar pentru supraviețuirea creatoare, cînd, avînd alura unui agent de influență, mergea pînă la a convinge „lumea bună” din țară şi străinătate să accepte premierea cu Nobelul a lui…. Ceauşescu. Privind lucrurile la o apreciabilă distanță în timp şi spațiu, eseistul stabilit în Statele Unite îl scaldă şi pe Adrian Marino în unda aceleiaşi blîndeți absolutorii. O dispoziție a depărtării capătă funcționalitatea unui dar: „Imaginea urîtă a lui Marino există totuşi încă din anii ceauşismului, multă lume credea chiar că Marino e un mare turnător. (Şi eu însumi repetam pe-atunci mecanic acest lucru, mărturisesc). Dacă însă aşa ar fi stat lucrurile atunci ce eficiență ar fi putut avea acțiunea lui? (…) Marino (…) de fapt nu s-a făcut vinovat de fapte dezonorante”. Ceea ce e de discutat iarăşi. Căci se află în chestiune bizarele carențe de caracter ale ciclopicului teoretician al ideilor literare, care au dus nu doar la o feroce diatribă împotriva lui G. Călinescu, cel care l-a aşezat pe drumul carierei critice şi universitare, ci şi de execrarea mai tuturor valorilor literaturii autohtone. E chiar „onorabil” ca un cercetător de mare ambiție al literaturii şi nu al altui domeniu să disprețuiască în asemenea hal scriitorul român? Scriitorul român pur şi simplu? „Ştiam bine, chiar foarte bine, că inamicul public numărul unu nu era, pentru mine, decît «scriitorul român». (…) Un fel de mărunt Al. Capone sau Dillinger de periferie balcanică sordidă”. Şi a arunca peste bord, cu o temeritate suverană, însăşi literatura? „Din toate aceste cauze, şi înainte şi după 1989, nu mă mai interesa «literatura». N-o mai citeam. Ficțiunea, poezia, nu-mi spuneau nimic”. Nu e ca şi cum un medic ar declara că nu-i poate suferi pe bolnavi, iar un preot că îi detestă pe credincioşi?

Ceva mai puțin îngăduitor se arată Virgil Nemoianu față de Mihai Botez, disidentul cel cu, după toate aparențele, o traiectorie contradictorie, deşi, din nou, în final cu o pedală a moderației: „În comportări (…) Mihai a dat impresia unei nonşalanțe snobe, afişa un aer uşor misterios, vanitos şi impredictibil. Lucrul nu l-a avantajat într-un cerc de oameni şi aşa înclinat spre veşnice bănuieli. Poate că şi asta a dus la o imagine falsă. Ştiu că vorbesc din nou speculativ, arbitrar, subiectiv”. Iar o caracterizare brevilocventă a lui Nicolae Balotă cuprinde şi fărîmele unei decepții care nu mai poate da înapoi: „Fondul de bază al lui Balotă rămîne un comportament curtenitor care putea să descindă spre compromis, dar care era chiar şi atunci mereu contrabalansat de o doză de viclenie compensatorie şi neutralizantă”. Causticitatea rafinată, atîta cîtă e aici, pune în valoare bonomia lui Virgil Nemoianu, precum o cămaşă neagră un elegant costum de culoare deschisă.

Virgil Nemoianu: Note de lectură, Ed. Scrisul Românesc, 2013, 132 p