Cronica literară
Paul Aretzu

UN PUZZLE AL POEZIEI ACTUALE

Articol publicat în ediția Viața Românească 12 / 2008

Deşi pare a scrie fără o ordine riguroasă, prestabilită, criticul şi istoricul literar Dan Cristea este un atent şi rafinat observator al stării literaturii actuale. Se plasează, mai curând, într-o poziție semicontemplativă, eseistică, textele sale relevând alături de partea exegetică şi voluptatea cititorului subtil. A debutat în 1974 cu volumul Un an de poezie, urmat de Arcadia imaginară, Faptul de a scrie, Versiune şi subversiune – paradoxul autobiografic, Autorul şi ficțiunile eului. Este interesat nu de aspectul descriptiv, definițional al operelor, ci de procesele complexe care le acționează.
Recenta carte, Poezia vie (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008), cuprinde douăzeci de eseuri monografice despre poeți contemporani de formații diferite. Ea continuă preocupările celei anterioare, privind multiplele implicări ale eului care (se) scrie, translatate însă din domeniul textelor autobiografice (jurnale), în cel liric: „M-am bazat îndeobşte pe o lectură lentă, pe o lectură din interior, favorabilă nuanțelor, oscilațiilor şi contradicțiilor, ca şi momentelor forte din textele avute în vedere. S-ar putea depista, în această privință, apropieri de ceea ce s-a numit critica conştiinței, critica simpatetică, critica de identificare, critica imaginarului – printre puținele moduri de lectură care s-au aplecat, cu folos şi rezultate remarcabile, asupra textelor poeziei moderne”. (Cuvânt înainte). ¥intele ar fi două, una de relevare a mărcilor subiectivismului lucid şi a strategiilor disimulatorii ale eului, explorându-se adâncurile scrierilor, şi alta, care se deduce din prima, de selecționare a unor autori pe care se mizează, adică a viabililor, indiferent de variabila istorică.
Vrând-nevrând, lista autorilor este parțială, desigur exponențială, neepuizând însă, nici pe departe, canonul/inventarul referențialităților. Criticul nu-i evaluează axiologic, nici taxonomic, ci dintr-o perspectivă emotivă, percepându-i ca o comunitate poetică, de aplicație a unei teoreme. Selecția porneşte de la motivații afective şi de oportunitate metodologică, nefiind nicidecum exclusivistă.
Dan Cristea nu recurge la comentariul complet, scrupulos, ci la focalizări dinamice, la tratări eseistice, abordând opera nu neapărat din centrul ei, ci de undeva de pe margine, pornind de la pretexte aparent minore, dar folosite ca argumente ale eleganței stilistice. El ocoleşte schematismele, truismele, punând în valoare, prin ingeniozitate, resurse nesesizabile ale inefabilității lirice. Tehnica este a decupării, decelării şi procesării unor semnale, motive, simboluri, idei. Orice aspect susceptibil să proligereze este fixat de lentila unui zoom critic. Sunt speculate indicii aparent fără miză. Este simptomatic faptul că obiectul hermeneuticii sale îl constituie scriitorii grei, dificili. Gellu Naum este o adevărată mină în această privință, producând referințe şi contextualizări ingenioase, alchimice, psihanalitice, gnoseologice. Inversarea cronologiei textelor, într-o antologie, declanşază comentarii prodigioase asupra temporalității. Deşi urmăreşte gama de funcționalități ale eului, implicat în diferite niveluri de oglindire, tematologic sau gramatologic, narcisism, alienare, alteritate, ludicitate, autoreferențialitate, cadre temporale, desubiectivizare, pierdere în labirint, în vis, în neant etc., criticul nu procedează secvențial ci realizează imagini globale ale expresivi­tății/su­biec­tivității autorilor, apelând la trăsăturile lor reprezentative. În cazul lui Ştefan Augustin Doinaş reflectarea reciprocă dintre poetică (de influență valéryană) şi creația lirică este relevantă, urmărindu-se gradul de recunoaştere a unor concepte precum impersonalitatea liricii, ființa plurală a autorului, însuşirea măştilor (multiple) ale adevărului poetic: „Poet al metamorfozelor ființei dedate tentației virtualului nelimitat, Doinaş se dovedeşte, în acelaşi timp, poetul inspirat al spectacolelor grandioase, al genezei şi al apocalipsei, al increatului şi al uzurpării, al clipei şi al eternității, al lucrurilor şi al tâlcurilor acestora, al prezenței şi al absenței, al marilor aglutinări şi al marilor rupturi.” (p. 26-27). I se adaugă latura heideggeriană, cea tragică, etică. Pe nesimțite, textul critic se converteşte într-unul conclusiv, supozițiile devin certitudini. Prin seriozitate, prin atenția distributivă, eseistul este un scrutător, un eu inițiator, ritualist.
În cazul lui Leonid Dimov este definită caracteristica onirică insolită: deturnarea descrierii şi a narațiunii, încât să producă o lume ireală, încărcată cu metamorfoze uimitoare, într-un regim al vegherii, „onirismul treziei şi al omului lucid” (p. 36). Se inventariază instrumentarul oniric, preferința pentru spații construite în detrimentul celor naturale, ocurența simbolurilor religioase în contexte urbane, panismul care constă în abundență, nostalgia izolării, încurajarea aspectului eterogen, folosirea decupajelor şi a combinărilor de limbă. Iar dintre mijloacele retorice, „colosalul şi minusculul, hiperbola şi litota”, precum şi „figura labirintului, simbol complex şi polisemic, loc germinal unde se întâlnesc problematicul şi derutantul, sexualitatea şi misterul ființei.” (p. 41). De altfel, componentele universului dimovian, umor, ironie, senzualități inocente, levitații, metamorfoze, dualități, ispitiri, se pot citi în cod psihanalitic.
Dan Cristea nu abstractizează prea mult, deşi ipoteza de lucru i-o permitea, ci rămâne la humusul textului, la interpretarea evenimentelor dinăuntru, la munca mai determinată de scoliast.
În cazul lui Petre Stoica, mărcile auctorialității sunt multitudinea de euri (ludic, fantezist, parodic, autoironic, persiflant, al tăcerilor, al senectuții), argument al identității şi autenticității, al prezenței şi al aproprierii realității, perceperea afectivă a obiectelor, a ființelor admise în preajmă dintr-o complicitate existențială, preferința pentru simplitate, pentru cunoaşterea senzorială, respingerea indefinibilului.
Criticul, care are obsesia construcției, ordonează, reface sistemul – aflat în dezordine estetică, în risipire, caută semnalmente care să redea cursivitate critică discursurilor lirice haotice, repune natura eului literar pe traseele coerenței. Alteori, disecă până la cel mai neînsemnat semnificat, proiectând totul în semantism critic. Nu divaghează, urmează, fără abateri, traseul demonstrației. Poezia lui M. Ivănescu este numită una a contratimpului, a unui livresc dramatizat, a filtrului ironiei şi autoironiei, a introspecției şi a recluziunii, a limbajului gestual, a atmosferei (proustiene) a rătăcirii în alcool, a erosului contemplat. Criticul se foloseşte adesea de metoda eşantionului, recunoscând pe texte minimale mărci ale autorului, pe care le extrapolează. Lucid, el apelează la demonstrații logice, sumative, la deducție şi inducție, uneori la forma narativă a discursului.
Dan Cristea ştie să devină cu uşurință familiarul autorilor, folosindu-se de diferite procedee ale dialogului analitic, sintetizând concludent: „s-ar putea afirma că poezia Ilenei Mălăncioiu este, în egală măsură, atât o poezie a biograficului transfigurat, cât şi o poezie a visului, a coşmarului şi a ipotezei reverice prin care se prelungesc şi se aprofundează senzațiile dintâi.” (p. 126). Paradigmele eului şi ale identității sunt căutate şi la Virgil Mazilescu: „Poemul este el, poetul” (p. 158). Poezia lui Nicolae Prelipceanu, de austeritate formală, se remarcă prin ironie, inteligență, luciditate, ton elegiac, situații paradoxale, contemplativitate exploratorie. La Ion Pop, poezia se constituie ca „un univers bine gândit şi solid construit în jurul câtorva simboluri” (p. 176). Solitar, autoanalitic, scriitorul adoptă un ton elegiac „în care intră deopotrivă starea melancolică şi cântărirea lucidă a demersului, nostalgia şi privirea realistă, uimirea şi revenirea la un normal abordabil.” (p. 178).
Cu toate că Dan Cristea pare a şti dinainte ce caută, prezența operei este foarte reală, pregnantă. Critica lui combină un apriorism teoretic, metodic, principial, cu datele culese din experiența directă, particulară. Despre Adrian Popescu: „Celestul, purul, suavul, sacrul – toate acestea sunt, de la început, atributele de căpetenie ale poeziei lui Adrian Popescu, şi, dacă unele cuvinte n-ar fi fost interzise în 1971, anul de debut în volum al poetului, probabil că s-ar fi vorbit, încă de pe atunci, despre un lirism al fervorii şi entuziasmului mistic, scris evident de un homo religiosus.”. (p. 182). Poetul este, de asemenea, un experimentator al călătoriei spirituale.
La Ion Mircea, remarcă diafanitatea, spiritualitatea, evanescența, straturile de identități depuse într-o istorie a memoriei, alchimii genetice, atracția pentru regnuri fabuloase, imaginarea unei cosmicități osmotice, de lumi amniotice. Dinu Flămând urmează modelul echinoxist, poezia sa constituindu-se ca un senzor sensibil al vremurilor şi al stărilor, configurând mai ales o formă a inaderenței la lume, sceptică. Lirica lui Gabriel Chifu marchează semne ale expansiunii/multiplicării sau ale comprimării/reducției po(i)etice, dar şi ale binarităților contradictorii care dramatizează ființarea, în cadrul unui scenariu textualist. Traian T. Coşovei este un sentimental ale cărui surse se află într-un trecut care nu vrea să moară, în lumea marginală ori în imaginarul livresc. Cealaltă față a sa este autoironică, subminând-o pe prima. Pe traseul spre o poetică puristă, Ion Stratan foloseşte stilul eliptic, ironia, reprobarea realului, textualismul cu tehnicile sale, parodia, ludicul, estomparea autorului, reinventarea poeziei, metapoezia. Poemele Marianei Marin ilustrează felurimi confesive: monologul interior, jurnalul, anamnezele. Bogdan Ghiu ține un jurnal al scrisului, urmărind obsedant „atât facerea literaturii în sine, cât şi metamorfozele celui care o elaborează ca scriitor.” (p. 258).
Documentată, plină de inteligență şi rafinament stilistic, cartea este remarcabilă mai ales pentru exercițiul propus, implicarea/explicarea subiectivității multiple care funcționează în operă. La Marta Petreu se manifestă eul profund, care exprimă feminitatea autentică, simbolică şi pulsională, celestă şi infernală, adoratoare şi blasfemiatoare, care-şi instituie propria religie, arogându-şi chiar masculinitatea. Poezia lui Marian Drăghici, însoțită de comentarii autoreferențiale relevante, urmează „un parcurs inițiatic care îl apropie pe poet de sentimentul religios” (p. 284), asimilând totodată datele unei dramatice biografii, combinate cu viziunea „unei lumi haotice, fragmentare şi fisurate în ea însăşi.” (p. 286). Ioan Es. Pop amestecă geografia derizoriului, a damnării, a recluziunii, cu cea existențială, profundă, etern tragică.
În final, cartea apare ca una ingenioasă, complexă, a extinderii monologurilor/dialogurilor subiective din textele autorilor, la critic şi la cititori, complinind astfel joncțiunea miraculoasă, mereu înnoită, dintre scris şi citit, desigur, prin înmulțirea eurilor. Este, totodată, o panoramă selectivă a poeziei actuale, depăşind monotonia unor lucrări de rutină, riguroase, propunând, dintr-o poziție afectiv-stilistică, o viziune perenă.

Paul ARETZU