DUPĂ MELCI, CU VASILE GOGEA

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2014

Opera lui Vasile Gogea numără câteva – nu foarte multe – titluri, unele reluate în ediții adăugite, altele noi, dar toate extrem de avare cu vorbele. După debutul din volumul colectiv Doisprezece prozatori (1988), a mai publicat Scene din viața lui Anselmus, roman (1990; 2008) – „capodoperă bizară, sumbră, grotescă”, în descrierea lui Ion Bogdan Lefter; Fragmente salvate. 1975-1989. Jurnal şi alte texte (1996); Propoieziții, versuri (1998); Exerciții de tragere cu puşca de soc, publicistică (1998); (Re)citindu-l pe Eminescu. În umbra timpului, eseu (2000); OftalMOFTologia sau ochelarii lui Nenea Iancu, eseu (2002; 2012); Logodnica mecanicului Gavrilov, proză scurtă (2003); Tratat despre înfrînt, meditații (2004); Încă Propoieziții, versuri (2006); Voci în vacarm. Un dialog cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca (2010; 2013); Singur cu Hegel (2013); La scara blogului. Jurnal dedus (2010-2014) (2014). Niciuna dintre cărțile sale nu stă în picioare la modul propriu, după celebra regulă a lui Nicolae Breban. Sunt subțiratice, precum autorul lor, accentuat atipice şi foarte dense, dând senzația de vârfuri de aisberg, ca şi cum luptătorul prins în cauze mari, în văzul lumii, ar fi dublat de un soi de sihastru care îşi petrece mare parte din timp departe de lume, iar atunci când coboară printre oameni nu le mai ştie bine graiul de zi cu zi şi le vorbeşte în jocuri sibilinice de cuvinte, mereu cu un miez la vedere şi altul ascuns printre rânduri. Cărțile sale mai au şi ceva înalt în textura lor, rimând cu septentrionala descendență nobiliară pe care şi-o mărturiseşte discret şi vag-autoironic. Vasile Gogea e om al cetății, preocupat de starea ei de sănătate politică, morală, socială, dar pare cumva din altă lume, căci standardele sale sunt halucinate, evadând de sub aripa ocrotitoare a compromisurilor obişnuite. Gheorghe Crăciun avea dreptate când îl descria ca pe un „personaj camilpetrescian coborât de pe scenă în stradă sau aşezat răbdător în fața mesei de scris, cu unica tristă bucurie de a vedea idei”. Tot astfel, fin valorat crochiul critic semnat de Gh. Grigurcu: „Vasile Gogea cultivă o discreție fin persiflatoare, bizuită pe o comprimare lăuntrică, adică pe o litotă a eului moral. Laconismul îi traduce îndurerata modestie. Restrângerea, economia sînt imperativele scriiturii d-sale”. Pentru Vasile Muscă, el este „cel care caută peste tot rezistențe şi învingerea unor limite, fie ele de orice fel, care îi stau în față […] Ironia este cea care l-a aruncat în opoziție cu lumea în care i-a fost dat să trăiască şi să gândească şi tot ea este cea care l-a forțat, de fiecare dată, să se întoarcă în unitatea şi armonia ei”.

Scriind despre OftalMOFTologia sau ochelarii lui Nenea Iancu la cea de-a doua ediție, îl situam pe Vasile Gogea între iritare şi expresivitate, cu trimitere la cuvintele lui Caragiale însuşi: „Iritabili suntem toți, expresivi sunt numai unii”. V.G. îl reciteşte pe Caragiale învârtejit, cu lansare mitraliată de conexiuni surprinzătoare, în lanț de slăbiciuni prinse necruțător în insectarul lecturii sale critice, dar şi de linkuri subtile spre toate timpurile şi modurile identitare: „Simț enorm şi văz monstruos – obişnuia să spună Ion Luca Caragiale, cel pe care îl vom numi în continuare, cu tandră venerație, Nenea Iancu […] Aşa cum, mai târziu, Mircea Eliade «a văzut» sacrul ascuns, mascat, deghizat în profan, Nenea Iancu a cercetat, când cu umor, când cu sarcasm, eternul uman în oceanul derizoriului omenesc (prea omenesc, ar spune Nietzsche). Dacă Mircea Eliade va găsi în ritualul magic procedura de trecere între sacru şi profan, Nenea Iancu a identificat moftul ca element ultim constitutiv al unei metaforice structuri atomice a derizoriului”. Am reprodus acest citat fiindcă el este o mică probă a deschiderii gândului în mers, spre toate semnele şi semnalele din lume şi din texte, dar şi a felului desfăşurat şi periscopic al privirii sale. Am găsit în dezinvoltura secțiunilor în literatură şi societate – rapide şi cu schepsis, punând punctul pe i, dar lăsând loc de întors prin puncte de suspensie cu tâlc – premisele comentariilor sale de pe blog, neobosit atente la pulsul lumii nu doar literare. Înfulecând lacom, Mitică, întrebat ce face, răspunde: „Mă apăr de moarte, monşer!”. V.G. vede aici „secretul” „eternei contemporaneități a lui Nenea Iancu: «apărându-se de moarte», lumea lui (lumea noastră) rămâne neschimbată. […] Nimic nu clinteşte – din semnificațiile ei – replica lui Mitică: «– Ce-şti copil?». Până la urmă, ăsta pare a fi blestemul nostru: a nu vrea să fii copil, a te apăra (cu orice mijloace) de moarte, deci a nu te schimba. Numai derizoriul este etern (trăncănitul, „trasul palmelor”, înfulecatul)”. În oglinda acestor comentarii la Caragiale pot fi citite versurile din volumul de acum („în loc de ferestre / oglinzi / să înlocuieşti căderea în gol / cu saltul în tine”). Sunt poeme copilărite, cutremurate calm de fiorul trecerii, înregistrând aproape senin şi chiar ironic pânda morții. De aceea, versurile sale crepusculare sunt neaşteptat de luminoase.

Motoul – „Mulți proşti / vorbesc despre melc. / Ei cred / că mutul / este tăcut” – e cheia pe muchie de cuțit, ambiguă şi oximoronică a situărilor poetice. Cel care îşi poartă casa în spinare se are pe sine întreg, esențializat, oriunde s-ar duce. În plus, ochii săi antene sunt tunuri pe cât de fragile, pe atât de intransigente țintind spre răul din lume, chiar dacă îşi repetă în surdină „tratatul despre înfrânt”, mulcomind cu şăgălnicie neputințele din veac şi din trup: „O noapte ploioasă i-a trebuit melcului meu din grădină să-i crească şenile. / Apoi, o singură zi cu soare şi cu puternice atacuri aeriene lansate de zeci de albine atrase de Magno Lia, regina curții, a fost de ajuns ca să-i crească şi două țevi de baterie antiaeriană care la fiecare tragere se retrag complet în turelă. / Prevăd că va urma o invazie…” Volumul tot e o copilărire jucăuş-gravă, plină de incuri intertextuale („În uşa salonului 6 un domn cu barbişon şi / monoclu conferenția / scuipând cu mare dexteritate sâmburi de vişini: / Nu e bine să împiedici oamenii / să-şi iasă / din minți!”), de subtexte şi straturi palimpsestice de sens, cu zvonuri melodice din Eminescu (iată, de pildă, Melc-poetul: „În casa melcului poet / un verb se tot conjugă / dar versul marelui profet / nu poate să-l ajungă. / / Doar umbra zborului visat / mai pâlpâie o clipă / în cochilia ce s-a spart / de-a glonțului aripă. / / În mersul său alunecat / poetul melc mai speră / sub cerul greu întunecat / din nevăzuta sferă” sau excelenta Mel(c)opee luceferină: „Ehe, Luceafăr luminos, / de cîte ori am fost frumos. / / Bătut de soare sau de lună, / pierdut în lumea mea nebună / / am fost şi sclav am fost stăpân, / am spus: eu plec! apoi: rămân! / / Pe raza ta cea luminoasă / o am plecat voios la coasă. / / Făceam din umbre o căpiță / pe urmă, Morții – încă-o fiță!...”), Topîrceanu, Bacovia, Barbu, cu altele mai ascunse. Metafora trecerii / petrecerii, a muritudinii, se iveşte din cele mai umile obiecte, fie ele cu tradiție thanatică, precum clepsidra („stau ca un semn de exclamație / înțepenit în gâtul clepsidrei… / E mai mult gol deasupra / decât plin sub mine…”) sau fără, precum ascuțitoarea de creioane. Umbra intră în scenă cu înțelesuri vechi, dar şi cu unele surprinzătoare, proaspete: „Din umbra umbrei ce-a apus / un glas ca tunetul a spus: / Nu-i viu cel care n-a murit, / Nici mort, dacă nu este”; „Vine un ceas al zilei / către seară / când umbra trupului / se-adună / în suflet şi dispare / ca un melc / în cochilie”. Şi, în fine, asumarea condiției mel(c)opeice, ca o ieşire provizorie din scenă, în Retragerea: „Ascuns / sub borurile largi / ale pălăriei / alunec încet / tăcut / şi invizibil / pe după zidurile / umede / ale burgului / spre cimitir / ca un melc / cu ochii / înfundați / în buzunare.”

Vasile Gogea, Propoiezițiile din Salonul 9 (6 fiind ocupat).

Cu un text critic de Gheorghe Grigurcu în loc de postfață,

Editura Charmides, Bistrița, 2014, 54 pagini