CRONICARUL DE CURSĂ LUNGĂ

Consecințele acestor campanii deloc inocente sunt de observat cu ochiul liber. Pe de-o parte, revistele literare nu sunt absolut deloc punctate în listele academice de lucrări, unde tronează, la loc de onoare, publicațiile academice pe care nu le cite?te absolut nimeni. Pe de alta, marile edituri nu mai publică decât în mod excepțional cărți de cronici, oricât de bine ar fi scrise ?i oricâtă relevanță ar avea pentru istoria recentă a literaturii române, preferându-le „sinteze” indigeste, foste, la origine, teze de doctorat, lipsite de impact asupra literaturii. Critici lipsiți de gust ?i filosofi fără acces la universaliile literaturii se unesc în a denunța „inflația” de cronici ?i cronicari literari, ne?tiind că nu toate recenziile sunt cronici ?i nici toți cei care scriu despre cărți de actualitate nu sunt ?i cronicari literari, chiar dacă o fac cu hărnicie ?i tenacitate.

Se uită, desigur, că fiecare metodă (ca ?i fiecare specie critică) are valoarea celui care o utilizează ?i că G. Călinescu, scriind o jumătate de coloană despre gruparea „Iconar”, este mai interesant ?i spune mai multe despre literatură decât D. Caracostea într-un tom savant despre circulația temelor ?i motivelor. Exercițiul decelării valorilor contemporane este la fel de important ?i de dificil – dacă nu chiar mai dificil – decât cel al exegezei scriitorilor sau temelor consacrate ?i necesită tot atâta rigoare, capacitate de analiză ?i cuno?tințe teoretice.

O fericită excepție, în raport cu embargoul impus de marile edituri asupra cărților de cronici, o reprezintă recentul volum al lui Dan Cristea, Citind cărțile de azi*. Fericită de două ori: mai întâi, pentru că Dan Cristea este, indiscutabil, unul dintre reperele criticii de întâmpinare din ultimul deceniu, ?i apoi pentru că volumul în sine, conținând o selecție din cronicile publicate de autor în ultimii 7 ani, se constituie într-un repertoriu indispensabil pentru orice istoric, prezent ?i viitor, al literaturii române de după 1989. La nivel informativ-documentar ori al  judecății de valoare liminare, dar ?i al tectonicii literaturii actuale (clivajul prozei către genurile biograficului, paradoxala supremație a poeziei, descentralizarea valorilor literare, schimbarea codurilor literare). Chiar fără să î?i grupeze cronicile pe capitole semnificative, Dan Cristea surprinde în cartea sa aceste mi?cări subterane, care dau profilul literaturii noastre de azi.

Sunt, dacă am numărat bine, 104 cronici în Citind cărțile de azi, ceea ce reprezintă aproape întregul bilanț al activității de cronicar literar a lui Dan Cristea, desfă?urată în primul rând în paginile revistei Luceafărul. Au rămas deoparte câteva texte, pe care autorul le-a considerat, probabil, mai puțin rezistente din perspectiva timpului, însă, chiar ?i în absența lor, repertoriul pe care ni-l oferă volumul este demn de toată atenția. Aproape nimic nu i-a scăpat lui Dan Cristea, din ceea ce contează în literatura română din ultimele două decenii (ba chiar ?i câte ceva din ceea ce nu contează), demersul său critic semănând, la acest capitol, cu cele ale lui Pompiliu Constantinescu, în interbelic, ?i Gabriel Dimisianu, după război. Însă modalitatea critică de „luare în posesie” a actualității este alta: Dan Cristea e un critic ascuțit, fără ocoli?uri, ce merge direct la esențe, la ceea ce el consideră că sunt semnele definitorii ale unității semnificante care este opera literară. Fie că-i place, fie că nu-i place cartea despre care scrie, el nu-?i pierde timpul cu ocoluri inutile, cu volute parazitare sau cu precauții. Cu toate că nu a fost neapărat, în prima parte a carierei sale, un cronicar literar consecvent, iar în anii ’80-’90 s-a ocupat mai intens de teoria literară ?i de literatura nonficțională, criticul s-a instalat fără ezitări în avangarda întâmpinării ?i, cu un gust sigur, cite?te literatura care se scrie azi.

Se spune că un cronicar literar ideal ar trebui să fie criticul generației sale, dar fără a-i ignora pe scriitorii celorlalte. Dacă aserțiunea este adevărată sau nu, nu e locul să discutăm aici, însă e cert că Dan Cristea întrune?te fără rest acest criteriu. Afirmat în literatură la începutul anilor ’70, în acel „limb” temporal în care Laurențiu Ulici a văzut (eronat) o generație literară – alta decât cea ?aizecistă sau cea optzecistă –, el are o sensibilitate particulară pentru scriitorii care au debutat în acei ani. De la Gabriel Chifu la Iolanda Malamen ?i de la Livius Ciocârlie la Nicolae Prelipceanu, de la gruparea Echinox (Ion Pop, Adrian Popescu, Ion Vartic, Dinu Flămând, Ion Mircea, Ion Mure?an) ?i până la pre-optzecism (Radu Mare?, Radu ?uculescu), se întinde un teritoriu literar pe care se produc fenomene cu care criticul se simte afin. Fără, însă, a manifesta acel partizanat generaționist care, la alți critici, se transformă în adevărată monomanie. Dan Cristea cite?te cu plăcere ?i scriitori ?aizeci?ti (Nichita Stănescu, Fănu? Neagu, Ana Blandiana, Dumitru Radu Popescu, Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu, Lucian Raicu), optzeci?ti (Traian T. Co?ovei, Mircea Cărtărescu, Alexandru Vlad, Ioan Gro?an, Marta Petreu, Eugen Suciu, Aurel Pantea, Alexandru Mu?ina, Dumitru Chioaru, Constantin Stan, Adrian Alui Gheorghe), sau nouăzeci?ti (Ioan Es. Pop, Horia Gârbea, Marian Drăghici). Este, de asemenea, unul dintre puținii critici reputați care citesc constant literatura recentă, reprezentată în cartea sa de nume ca Robert ?erban, Marius Chivu, Doina Ru?ti, Alexandru Matei, Svetlana Cârstean, Stoian G. Bogdan, Elena Vlădăreanu, Daniel Cristea-Enache, Teodor Dună. În acela?i timp, este un cronicar care nu îi evită, profilactic, nici pe scriitorii marginali, care se bucură rareori de atenția unei lecturi de acest calibru (Gelu Negrea, Marin Iancu).

Ce mi se pare remarcabil în critica lui Dan Cristea, înainte de toate, este faptul că, de?i scrie cu aceea?i deschidere ?i cu umoare egală despre toți scriitorii, criticul nu scrie despre toți la fel. Dacă, însă, afinitățile sunt discrete ?i trebuie să fii atent la semne exterioare – frecvența cu care scrie despre un autor sau somptuozitatea unei analize – pentru a-i identifica preferințele, respingerile sunt nete. Criticul nu practică, prin urmare, nici acea curtoazie onctuoasă ?i obsecvioasă, care îneacă relieful valoric în mâzga encomionului, nici publicitatea agresivă a propriului grup de influență sau a propriei generații. Trebuie să cite?ti toată cartea, ca să descoperi afecțiunea delicată a criticului pentru poezia Ilenei Mălăncioiu sau a lui Adrian Popescu, pentru literatura Martei Petreu, ?i o suprinzătoare (pentru unii) aplecare asupra unor scriitori ?aizeci?ti, ca Nichita Stănescu, Fănu? Neagu sau Dumitru Radu Popescu. Doar o anumită experiență a lecturii critice te poate ajuta să descoperi jubilația ascunsă a „degustării” unor cărți care îi plac, în timp ce, cum spuneam, refuzurile sunt explicite. Dan Cristea nu-?i drapează, precum ?erban Cioculescu odinioară, actele de respingere în complicate strategii filologice sau istorico-literare. Se poate să fii sau nu de acord cu diagnosticele sale, însă transparența lor etică e evidentă ?i, de aceea, poziția de principiu a criticului e inatacabilă.

Îmi place, la Dan Cristea, ?i că e un foarte bun critic de poezie, unul dintre cei mai buni pe care îi avem azi. Cronicarul ar putea, în fond, să se lase luat de valul general, care proclamă necesitatea asasinării poeziei române?ti de azi (una excelentă, după cum poate constata oricine), spre a ne putea racorda la pulsul literaturilor occidentale, dominate de proză ?i de textele nonficționale, literaturi în care poezia este o afacere obscură, a unor autori, cel mult, bizari. În loc să facă asta, Dan Cristea cite?te poezia de azi cu interes ?i pasiune, cu o competență analitică evidentă – observațiile din Recitind „11 elegii” sunt printre cele mai profunde care s-au făcut despre această operă dificilă a lui Nichita Stănescu – ?i, evident, cu un gust personal.

În consecuția acestor virtuți, a? mai semnala o calitate importantă a volumului Citind cărțile de azi: este primul „bilanț” de amploare al deceniului de promovare, cu mijloace atât critice, cât mai ales publicitare, a „noii literaturi”. Chiar dacă volumul e o colecție de cronici, nu o istorie sau o panoramă a literaturii contemporane, este pentru prima dată când un critic important îi pune pe noii scriitori, afirmați în ultimul deceniu ?i jumătate, într-o „ramă” critică în care stau Marin Preda, Dumitru Radu Popescu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Ion Pop, Ion Mure?an, Alexandru Mu?ina, Traian T. Co?ovei ?.a. Confruntarea „noii literaturi” cu canonul contemporan nu mai este, în paginile cărții lui Dan Cristea, o bătălie pentru iluzoria putere literară, ci una pentru un anume tip de literatură. Unii dintre reprezentanții noii generații – Teodor Dună, Doina Ru?ti, Marius Chivu – trec, în opinia autorului, testul lecturii critice, alții – Elena Vlădăreanu, Alexandru Matei, ba chiar ?i Daniel Cristea-Enache – nu. Iară?i, putem accepta sau nu judecățile de valoare ale lui Dan Cristea, dar ideea că literatura este un continuum, în care generațiile sunt validate prin puterea de creație ?i de înnoire a codurilor literare, iar nu prin campanii de presă, trebuie să o acceptăm. Abilul decodor al strategiilor textului, care este Dan Cristea, merge cu analiza dincolo de „da/nu”-ul criticii normative. Tinerii scriitori sunt supu?i unei lecturi în lumina timpului, adică a canonului istoric, spre a-i distinge, dintre ei, încă de pe acum, pe adevărații scriitori de cei care doar se folosesc de haloul ?i de publicitatea generaționistă. Aproape toți cei respin?i de Dan Cristea fac parte din această ultimă categorie ?i e de salutat că, într-o critică românească destul de complezentă față de mediocrități, un cronicar de anvergura sa ?i-a asumat misiunea deloc comodă de a face acest necesar triaj.

În general, îmi place foarte mult ?i că Dan Cristea este un critic care nu are rețineri în a spune, din când în când, ?i nu. Mulți critici buni î?i subminează singuri credibilitatea, evitând să î?i manifeste reținerile față de cărți vizibil supraevaluate sau față de reputații scriitorice?ti nemeritate. Aici nu e vorba de gust ori de umori, nici de dorința de a te pune, cu orice preț de-a curmezi?ul consensului general, ci de o anumită profilaxie necesară a actului critic, care, la noi, adesea lipse?te. Această capacitate a lui Dan Cristea de a spune, cu toată franchețea (dar ?i cu o impenetrabilă eleganță), că „împăratul” de circumstanță al criticii sau al editurilor este gol, salvează întregul demers conținut în Citind cărțile de azi. Volumul nu este o în?iruire cronologică de amabilități critice, ci un examen serios, aplicat ?i insistent, al cărților literaturii române actuale.

În fine, apreciez cum se cuvine ?i inteligența cu care Dan Cristea practică exercițiul criticii de întâmpinare, citindu-i nu numai pe scriitorii recenți – ca să parafrazez un titlu celebru –, ci literatura în întregul ei. „Cărțile de azi” nu sunt numai cele scrise de autorii sub 25 de ani, ci toate cărțile care alcătuiesc „biblioteca Babel” a pieței literare: o piață pe care se întâlnesc ?i concurează scriitori de toate vârstele ?i de toate orientările estetice. A avea propriul gust ?i propriile ierarhii (?i am văzut că Dan Cristea le are) nu înseamnă a te închide în ele, ci a evalua, cu ni?te „papile” formate la ?coala acestor preferințe, întreaga literatură. Ceea ce criticul face, neostentativ, însă pilduitor, în Citind cărțile de azi. Fără să fie ostentativă, dimensiunea inevitabil istorică a literaturii este implicită ?i chiar determinantă, în configurarea structurilor valorice de adâncime ale criticii lui Dan Cristea.

Mă bucur că o mare editură a ie?it din cli?eul mediocru al refuzului de a publica volume de cronici. Citind cărțile de azi este, de fapt, o sinteză de istorie literară recentă sui generis ?i un reper bibliografic obligatoriu pentru oricine este interesat de actualitatea literară românească. Bine scrisă, frumoasă ?i precisă în acela?i timp, este cartea care va conta în biografia literară a multora dintre scriitorii exponențiali ai ultimelor două decenii.

 

* Dan Cristea – Citind cărțile de azi, Editura Cartea Românească, Bucure?ti, 2014.