SINGURĂTATE ÎN DOI

Cea care face aceste amare observații este Hanna Gonen, protagonista romanului Soțul meu, Michael, al scriitorului israelian Amos Oz. Ea are abia treizeci de ani, dar, cu toate astea, mariajul ei cu Michael pare a-i fi adus pe amândoi în pragul epuizării şi a-i fi îmbătrânit înainte de vreme. Şi totuşi, cei doi s-au căsătorit nesiliți de nimeni, foarte tineri, în 1949, pe când ea abia îşi începuse studiile universitare, iar premisele care se deschideau în fața lui Michael, geolog pasionat de meseria sa, păreau a le promite celor doi, chiar dacă nu neapărat întregul Pământ al Făgăduinței, cel puțin o căsnicie liniştită şi lipsită de griji prea mari. Numai că, imediat după nuntă, lucrurile încep să nu mai meargă, şi nici după naşterea primului lor copil, Yair, nici după participarea lui Michael la războiul din 1956, situația nu se va schimba fundamental. Însă cei doi nu se vor despărți, neştiind să trăiască unul fără celălalt, dar nereuşind nici să trăiască cu bucurie unul alături de celălalt.          

Din punctul de vedere al subiectului, cartea lui Amos Oz nu e deloc spectaculoasă, iar aceasta va deveni una dintre caracteristicile scrisului acestui autor, fascinat mai mult de ceea ce se petrece în sufletele personajelor sale decât de ceea ce le-ar putea, eventual, afecta existența exterioară. Cu toate acestea, Soțul meu, Michael prinde cititorul pe dată, prin atmosfera de neuitat, prin lirismul profund, prin excelenta tehnică utilizată de romancier pentru a surprinde trăirile intime ale protagoniştilor şi a le urmări lenta dezintegrare şi progresiva înstrăinare. Cititorul urmăreşte istoria unei iubiri, de la primele întâlniri ale celor doi tineri şi până la perioada în care vor ajunge să-şi mai spună doar strictul necesar, nemaiştiind (nemaiputând?), după mai bine de zece ani, să comunice – sau, uneori, nemaigăsind subiecte comune de discuție. Hanna se cufundă în deprimări din care simte că nu mai poate ieşi, în vreme ce Michael se izolează în studiile sale geologice, neuitând, însă, să schimbe şi scutecele copilului... Nici chiar Yair nu reuşeşte să o însenineze pe Hanna, căci în el femeia descoperă parcă, la scară mai mică, toate trăsăturile soțului, dar chiar mai accentuate, după cum consideră ea, dezamăgită să-l vadă pe fiul ei mai preocupat de obiectele banale decât de oameni sau de cuvinte. În aceste condiții, Hanna simte că doar boala poate să-i mai ofere o (iluzorie) libertate, aşa că se cufundă în stările sale maladive cu o plăcere de nedescris, dorind, fie şi inconştient, să rupă legăturile pe care le mai are cu lumea exterioară sau, dacă nu, măcar să le slăbească cât mai mult. Sau, alteori, se refugiază în lumea viselor şi a unor stranii fantezii, nutrite din toate neîmplinirile sale şi puse în relație cu epoca fericită a copilăriei ei, marcată de prietenia sa cu doi copii arabi.                   

„O nouă ipostază a Doamnei Bovary?” s-au întrebat unii critici, pentru ca alții să-l apropie pe Amos Oz, imediat după publicarea acestei cărți, în 1968, de unele accente ale existențialismului francez ori de anumite orientări experimentale ori psihologice din spațiul cultural nord-american. (De menționat este că romanul a apărut nu de mult în limba română, la Editura Humanitas Fiction, într-o ediție excelent tradusă direct din ebraică, la fel ca şi alte creații ale lui Amos Oz care i-au trecut prin mână, de către Ioana Petridean.) Fără să se suprapună peste bovarismul Emmei lui Flaubert, cu toate că acesta este un model de lectură pe care orice cititor îl are în minte, cel puțin în anumite pagini, Hanna Gonen rămâne un personaj greu de uitat; tocmai prin ezitările ei, prin aparenta neajutorare care, însă, amenință să-i distrugă mai întâi pe cei care-i sunt aproape, prin uluitoarea ei capacitate de a se abandona rememorărilor sau de a-şi trăi realmente iamginația chiar şi atunci când prezența sa e reclamată cu necesitate de un soț sau de un fiu aflați, la rândul lor, în căutarea cuiva care să-i asculte ori poate chiar să-i înțeleagă.          

Evident, cei doi soți trăiesc cu totul diferit înaintarea în vârstă şi inevitabilele crize ale oricărei căsnicii. Dar, în vreme ce Hanna rămâne posesivă (chiar titlul cărții sugerează acest lucru!) şi incapabilă să trăiască realitatea, alegând refugiul într-o lume a viselor, Michael, pragmaticul şi lucidul cercetător geolog, are uneori – deloc arareori! – tendința de a rezolva problemele mariajului său ca şi cum şi acestea ar fi nişte ipoteze referitoare la straturile scoarței terestre care ar trebui demonstrate sau contrazise... Astfel, în vreme ce Hanna meditează la posibile (ori mai degrabă imposibile...) – călătorii în ținuturi îndepărtate, la o altă existență, în care ea însăşi să fie altcineva (?i anume frumoasa şi impetuoasa Yvonne Azulai cea adorată de toți), ori la aventurile personajelor din Moby Dick sau la experiențele de pe Nautilus, soțul ei îşi clădeşte o bună parte a tezei de doctorat pe o ipoteză nesigură şi a cărei rezolvare diferită, de către un cercetător străin, îi va demonta mare parte din argumentație. Iluziile, aşadar, le sunt distruse amândurora, iar speranțele în viitorul luminos pe care credeau că-l vor avea împreună se spulberă pe rând, iar în mare parte acest lucru se petrece şi pentru că cei doi nu reuşesc să aibă răbdarea şi tactul de a-şi spune ceea ce simt ori îşi doresc cu adevărat. În mariajul lor pare a nu se întâmpla nimic, cu excepția trecerii timpului, care îi consumă nemilos, ei constatând, ulterior, doar efectele, şi fiindu-le, uneori, greu să se mai recunoască atunci când se privesc în oglindă.           

Scrisă la persoana întâi, ca o lungă relatare confesivă a Hannei însăşi cu privire la căsnicia sa, romanul a suscitat de la un început un uriaş interes şi, desigur, a provocat controverse aprinse în rândul criticilor. Astfel că Soțul meu, Michael a fost interpretat, dincolo de linia subiectului, şi din perspectiva relațiilor dintre israelieni şi arabi, dar şi din aceea a încercărilor statului Israel, de curând constituit, de a se impune pe scena internațională (lupta Hannei pentru afirmarea de sine părând / devenind, din acest punct de vedere, expresia sforțărilor unei noi țări de a spune tuturor, în cel mai scurt timp, ceva esențial despre sine). Amos Oz vorbea chiar el, după ani de zile, despre destinul aparte al acestei cărți şi despre contextul în care a scris-o, dar şi despre lupta surdă pe care a dus-o cu Hanna, nu întotdeauna scriind ceea ce voia el, ci, de cele mai multe ori, alegând s-o asculte pe ea, chiar şi fără să-i dea dreptate: „Am spus că scriam ceea ce-mi dicta Hanna. Adevărul este că lucrurile nu se petreceau chiar aşa. Adevărul este că m-am luptat cu ea din toate puterile. Nu doar o dată m-am auzit spunându-i:  «Nu merge. Nu ți se potriveşte. Eu nu scriu aşa ceva. » La rândul ei, Hanna mă mustra:  «Nu-mi spui tu mie ce mi se potriveşte şi ce nu. Tu taci şi scrii. »” (Cuvânt înainte al autorului. După patruzeci de ani, 2008)

În ciuda sărăciei evenimentelor narative ca atare, romanul se citeşte cu un extraordinar interes şi din acest motiv: autorul nu-şi idealizează protagoniştii, nu alege o perspectivă pe care să o favorizeze, aşa că, dacă e greu să accepți bovarismul Hannei (fatalmente, acesta e cuvântul potrivit în multe situații!...), nici detaşarea lui Michael şi pragmatismul său ce depăşesc etalonul obişnuit nu sunt cu mult mai acceptabile / dezirabile. Romanul rămâne o excelentă carte psihologică, iar arta lui Amos Oz se afirmă încă de pe acum şi ea va fi demonstrată, ulterior, de alte creații, precum Cutia neagră, Să nu pronunți: noapte sau Odihnă desăvârşită drept un extraordinar maestru al dozării episoadelor, al rememorării melancolice şi al stabilirii unei relații nu lipsite de tensiuni (dar mereu bine fundamentate) între realitatea prezentului şi importanța trecutului pentru personajele sale. Iar dacă pentru Hanna soluția e repetarea la infinit a cuvintelor, frazelor sau acțiunilor din trecut în fața provocărilor prezentului, cea a lui Michael constă în retragerea într-o rutină zilnică ce-i dă sentimentul stabilității şi al apartenenței, chiar dacă, adesea, aceasta nu face decât să-l transforme într-un mecanism menit să funcționeze precis şi să nu trebuiască să simtă prea mult(e).               

Aparent, un simplu roman cu temă/ tentă locală, Soțul meu, Michael e orice altceva, dar nu un roman provincial preocupat exclusiv de existența în cine ştie ce kibbutz ori de confruntările armate din Orientul Mijlociu, aşa cum se întâmplă uneori în paginile laureatului Nobel israelian S.Y. Agnon. Căci, dacă la suprafață avem de-a face cu perspectiva feminină şi cu conflictele domestice ale unui cuplu tânăr, în profunzime, cu ajutorul extraordinarelor detalii de atmosferă, cartea aceasta îşi cucereşte pe de-a-ntregul dimensiunea universală. În plus, tonul elegiac, dar niciodată lacrimogen, notele de mare poezie, comparabile cu accentele cele mai subtile din creația lui Cesare Pavese ori a Sylviei Plath, precum şi capacitatea autorului de a înregistra cu naturalețe fluxul gândurilor personajelor (mai cu seamă ale Hannei) fac din cartea aceasta una dintre creațiile reprezentative ale lui Amos Oz şi-i deschid calea spre marile reuşite romaneşti care vor urma.           

În acest context, Hanna rămâne, în ciuda încăpățânatelor sale evaziuni în universul oniric – sau tocmai din cauza lor – o femeie imatură şi care are mari dificultăți în a se maturiza, dar care, neştiind / neputând să-şi dea seama cine este ea însăşi cu adevărat, se azvârle într-o căsnicie în care, apoi, se simte nefericită. Cum oare s-o poată înțelege Michael, atât de lipsitul de imaginație şi de romantism Michael, când nici chiar ea nu se înțelege de atâtea şi atâtea ori pe sine...

Soțul meu, Michael trăieşte, însă, nu doar prin personaje, ci deopotrivă prin modul în care Amos Oz ştie să descrie universul Ierusalimului şi să pună în acord, cu o rară subtilitate, stările sufleteşti ale protagoniştilor (mai cu seamă ale Hannei) cu anotimpurile care trec peste oraş, dându-i, de fiecare dată, altă înfățişare. Toamna şi primăvara, mai ales, sunt definitorii pentru nostalgiile Hannei şi, în egală măsură, pentru dezintegrarea lentă a unei căsnicii, în care fiecare dintre soți ajunge să se simtă străin şi neînchipuit de singur, nemaigăsind alinare în nimic: „În jurul orei cinci, şi-a făcut apariția şi soarele. S-a înălțat pe cer învăluit într-o mantie de ceață deasă. Pământul era acoperit de ierburi pitice. Era ca şi cum celălalt Ierusalim s-ar fi trezit la viață şi mi s-ar fi dezvăluit într-un vis nostalgic. Ierusalimul mă ajungea din urmă. Farurile unei maşini străluceau pe o şosea pe care n-o puteam vedea. Copaci singuratici, mari şi foarte bătrâni îşi înfigeau rădăcinile adânc în pământ. Pâlcuri de ceață pluteau pe deasupra văilor pustii. Peisajul era înghețat şi nesfârşit. O țară străină era scăldată într-o lumină rece.”

 

Amos Oz, Soțul meu, Michael,

Traducere şi note de Ioana Petridean, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2013