O EXPOZIȚIE DE PEISAJE: SICILIA

Să ştiți că orice transfer cu acte, chiar şi temporar cu all inclusive, pe alte meleaguri de pe harta fizică a acestui Pământ (nu ştiu pe alte planete cum e!), presupune destule dereticări şi aerisiri ale camerei în care ținem în adormire conştiința de a percepe. Strict din motivații rațional-umane, iar nu din cine ştie ce farafastâcuri de imagine sau de strategii piariste, nu putem înghesui impresiile, senzațiile şi trăirile într-un vălmăşag barbar, fără noimă şi lipsit de instrucție. Călătoria nu e o simplă vâjâială de colo-colo a unei existențe jucăuşe şi dinamice, nu e une bagatelle pour un massacre necesară spre a umple până la refuz pliante colorate, în care personajele sunt surprinse în cele mai nefireşti ipostaze ale firescului.

Călătoria, doamnelor şi domnilor, este o stare de spirit, căci nu relieful geografic se schimbă, ci configurația de dinlăuntru, pliurile celui care călătoreşte. Nu atât construcțiile de afară, palatele, grădinile, catedralele intră în prefacere, cât arhitectura de interior, personală – la fel de intimă şi de igienizată ca şi underwear-ul – a celui care face din zăbava trupului neodihna sublimă a ochiului şi din istovire pur şi simplu extazul neurotic. 

Apoi, călătoria te ține sănătos la cap. E o terapie mai bună decât amfetamina luată pe stomacul gol sau decât tratamentul halucinatoriu dintr-un stabiliment cu specific de tratare a ambâțului grefat pe ideea fixă. Laşi în urmă vacarmul, balamucul, hărmălaia, tevatura şi tumultul care-ți zdrobesc neuronul mai ceva decât barosul degetul uitat pe nicovală. Şi descoperi o altă lume, cu obiecte noi, cu arătări bizare, cu linii originale, cu adâncimi ce se adună ghem fix în plexul solar. De aceea, respiri altfel, îți umfli pieptul prezumțios şi dai roată cu privirea asupra întregului peisaj, care, iată, printr-o manevră sedițioasă, dar dibace, poate deveni al tău. Şi astfel ajungi, din călătorul-linge-blide, călătorul-proprietar. Pur şi simplu, tot ceea ce vezi, pe tot ce pui piciorul sau atingi cu mâna, îți aparține. Everything is mine? Si, señor!... Bine, asta e pentru o vreme! Fiindcă, la sfârşitul călătoriei (numită în pliante sejur!), s-ar putea să treci – Doamne fereşte! – mai ales dacă eşti sensibil, romanțios şi gluciferic, în poziția simpaticului domn Poitevin, care, de pe patul de moarte, îi imploră, cu ultimele puteri, pe toți cei adunați ciopor în jurul lui (probabil, din febrile rațiuni de moştenire, dar nu ştim şi nu vrem să vorbim cu păcat!), aşadar, le ordonă şoptit: Închideți dracu’ ferestrele alea! E prea frumos afară...

Călătoria este, de multă vreme – am putea spune, chiar înainte de illo tempore – o chestiune de negoț. Îți dau-îmi dai. Ca să nu mai spun de inițiere. De cunoaştere. De aflare. De pre-ştiință. Da, nu vă mirați, călătoria este o afacere. Cheltuieşti ca să ştii. Investeşti în papila geografică. Plăteşti – cu condiția să te mulezi impecabil pe realitate, integrat perfect în peisaj şi nu să rămâi contemplativ, în poziția vită-mută-ochi-holbați – ca să fii altceva decât ceea ce eşti îndeobşte. Altcineva, pe care doar l-ai bănuit că există. Dublul tău necunoscut. Complementul tău neştiut, dar dorit. Pe care-l cauți de multă vreme şi care, iată, acum, în fine, se lipeşte ireproşabil de tine. Ca emisferele de Magdeburg, despre care am învățat la fizică. Călătoria e, practic, prețul pentru ceea ce am putea numi alteregofilie.

 

În schimb, călătoria cronicart-ului, timp de zece zile, în Sicilia, a fost perfect regulamentară. Fără imagerii, dar cu imagini greu de uitat şi tablouri amuțitoare. Fără distorsiuni păguboase, dar cu ocoluri opulente şi digresiuni tonice. Mai adaug că toate prejudecățile cu privire la insula în formă de triunghi (supranumită trinacria) – tristețe, pustiu, sărăcie, mafia, tăcere şi altele – sunt fie simple alegații, fie duşmănii complexe.

Din păcate, în cele zece zile n-am putut acoperi decât un sfert din cei aproape 26.000 de km pătrați ai insulei, dar a fost suficient ca să ating atât partea de influență originar feniciană, punică şi normandă (la nord-vest), cât şi cea de influență de origine grecească şi romană (la est şi sud-est). Simpla înşiruire a numelor oraşelor pe care le-am putut vizita, scotoci şi gusta poate să fie elocventă pentru emoția ce-l cuprinde pe călătorul care măcar că a auzit de ele cel puțin o dată, la lecția de istorie. Fiecare dintre aceste aşezări – Palermo, Monreale, Cefalù, Enna, Catania, Siracusa, Taormina, Messina – este o amprentă proprie, originală a unui patriotism fierbinte, veritabil, incandescent, ce datează cu mult înainte de debarcarea lui Garibaldi, în 1860, împreună cu Cei O Mie.

În 11 mai 1860, cum spuneam, Eroul celor două lumi debarca în Sicilia, la Marsala, în proximitatea unui far, cu ajutorul vaselor britanice, pentru a descuraja navele Bourbonilor. Îl aşteptau aici, se zice, 12 sticle de vin, în cinstea victoriei sale. Cel care visa la unificarea Italiei a ales aşezarea arabă Mars-el-Allah, situată între paralele 34 şi 43, pentru această expediție, numită şi a celor 1.000 de cămăşi roşii, în urma căreia a reuşit să înlăture monarhia locală şi să instituie un guvern provizoriu. Apoi, a cucerit Napoli, pe care, împreună cu Sicilia, le-a anexat Italiei de Nord. Chiar de la vinul robust, dulce şi plăcut lui Garibaldi, oraşul a împrumutat numele, deşi vinul de Marsala fusese descoperit şi de către englezul John Woodhouse, care debarcase în acest ținut în 1773.

Cea mai înfierbântată trăsătură de caracter a sicilianului este orgoliul, mândria de a fi cetățeanul acestei insule, pe care n-ar părăsi-o pentru nimic în lume (exceptând, fireşte, marile migrații de la începutul sec.XX, datorate unei crize mondiale). Apoi, povestea podului dintre Messina şi Reggio Calabria, care să lege Sicilia de Italia, are skepsisul ei, drept care, numai în ultimii 70 de ani s-a pus piatra de temelie a construcției de cel puțin trei sau patru ori, niciuna dintre inițiative nefiind însă continuată, darămite dusă până la capăt. Desigur, pământul nu e bun, roca nu e solidă, terenul nu e propice, falia geologică pe care este aşezat locul este catastrofal de instabilă, triunghiul celor trei vulcani – Vezuviu, Etna şi Stromboli – este un alt pericol pentru proiectul în sine, dar mai e ceva. Sicilienii nu mărturisesc, dar dau impresia că se simt mai bine aşa, insulari. Separați de continent. Izolați. Astfel, ei se pot considera solidari numai cu ei înşişi, ieşind, cel puțin teoretic, de sub influența Romei şi a Italiei, în general. Tocmai de aceea, ei îşi spun în primul rând sicilieni şi, abia apoi, italieni. 

Pământ cu o istorie marcată de un metisaj cultural fără egal, Sicilia oferă vizitatorilor o mulțime de situri şi peisaje de o frumusețe emoționantă, cu contraste incredibile între Palermo, marcat de civilizațiile arabă şi normandă, între grandoarea vestigiilor greceşti de la Agrigento sau Siracusa şi asprimea din interiorul insulei, unde se perpetuează încă, în unele locuri, tradiții ancestrale demne de romanele lui Leonardo Sciascia sau Tommaso di Lampedusa.

Colonizată de fenicieni, care au fondat aici adevărate cetăți, Mozia, Solonte şi Palermo, apoi de cartaginezi şi greci, care au lăsat numeroase vestigii, cum ar fi Teatrul de la Taormina, Templele din Segesta, Agrigento şi Selimonte, Sicilia a avut în Antichitate o importanță strategică şi economică deosebită. La sfârşitul războaielor punice, insula a devenit provincie romană, iar, după căderea Imperiului Roman, a fost invadată de popoare germanice. A revenit apoi Imperiului Bizantin, până la cucerirea musulmană dintre 827 şi 902. Cucerirea normandă a dus la constituirea unui regat feudal, în secolul al XII-lea. Regele Roger al II-lea, admirator al culturii musulmane, a dus o politică de toleranță, în acest regat cosmopolit, care reunea greci, lombarzi, englezi şi arabi. Toți, sicilieni!

Adăugând că, din fiecare oraş pe care l-am vizitat – cu o pasiune şi un interes duse uneori până la epuizarea fizică – am ales câte un reper de artă care să-l reprezinte cât mai bine, nu-mi rămâne decât să repet: chiar dacă această cronică are aspectul unui jurnal de călătorie, pe alocuri chiar cu aspect monografic, cronicart-ul mărturiseşte că şi-a urmărit neabătut scopul. Acela de a descoperi singur, pe lângă doar câteva bijuterii de artă sau splendori negrăit de emoționante, acea odihnă a privirii, răgazul de a-şi îmbelşuga sufletul în locuri în care nu a pus piciorul niciodată, dar la care a visat dintotdeauna. Şi iată că visul i s-a împlinit. Peisajele acestea sunt doar frânturi de istorie, de frumusețe şi de perfecțiune. Păcat că ele nu pot fi văzute, ci doar povestite. Dar, cine ştie, poate Cuvântul va reuşi odată şi-odată (şi măcar de data asta!) să suplinească Tabloul. Imaginea.

 

 

Domul din Monreale 

 

Nu departe de Palermo, pe coasta muntelui Caputo, se întindea odinioară o rezervație de vânătoare bogată şi luxuriantă, aflată sub tutela seniorilor arabi şi a suveranilor normanzi. Aici, se află astăzi orăşelul Monreale, devenit celebru nu doar prin vinul şi uleiul de măsline, dar şi prin faptul că aici s-a născut, în 1603, Pietro Novelli, unul dintre cei mai mari artişti sicilieni – pictor şi arhitect – cunoscut cu supranumele de Il Montrealese. Dar mult mai faimos în acest orăşel este Domul şi, în egală măsură, curtea sa arabo-normandă. Domul – fondat în 1172 de Guglielmo al II-lea cel Bun, în locul în care legenda spune că, după o epuizantă partidă de vânătoare, regele s-a aşezat să se odihnească şi, deodată, i-a apărut Sfânta Fecioară – cu un plan în cruce latină, are fațada flancată de două turnuri masive. Nava şi transeptul sunt decorate, de sus până jos, cu un ciclu de mozaicuri fabuloase, reprezentând scene din Vechiul Testament, în timp ce plafonul cu grinzi de lemn dezvăluie în întregime elementele spectaculoase ale unor decorațiuni de sorginte arabă. Ce este interesant e că generațiile de constructori şi decoratori, necunoscând formula de amestec al substanțelor, pentru a obține culoarea galbenă, au folosit pur şi simplu foiță de aur. Admirabil, apoi, este şi exteriorul absidelor, din tuf, ornat cu marmură în diferite culori. Un adevărat spectacol este oferit de curtea interioară, mărginită de 228 de coloane îngemănate, decorate cu basoreliefuri şi mozaicuri. Chiar şi pe capitelurile foarte elaborate se află scene din Vechiul şi Noul Testament. La moartea lui Guglielmo al II-lea, în 1189, Catedrala, o fenomenală sinteză de elemente bizantine, arabe şi normande, era aproape terminată; i se montase deja şi poarta principală, din bronz, operă a lui Bonnano Pisano, adusă direct de la Pisa, cu corabia şi reprezentând 42 de scene din Vechiul şi Noul Testament. Mai târziu, s-a realizat mozaicul din absida principală, care-l reprezintă, la dimensiuni uriaşe, pe Christ Pantocrator, înconjurat de arhangheli, heruvimi, serafimi şi tetramorfi. Domul din Monreale este un monument care, prin sinteza stilurilor (bizantin, arab, şi normand), prin  dimensiunile uriaşe şi prin arta mozaicului adusă la perfecțiune, nu doar că impresionează, emoționează şi solemnizează, dar şi copleşeşte, până aproape de a strivi pur şi simplu privirea. 

 

 

Palermo – Teatrul Politeama Garibaldi şi Galeria de Artă Modernă

 

Oraşul Barocului (în varianta sa siciliană, dar vom reveni asupra subiectului) şi al gurmanzilor, Palermo a devenit capitala Siciliei în timpul dinastiei germanice a familiei Hohenstaufen, ale cărei conflicte cu Papalitatea au dus la cucerirea insulei de către Carol I de Anjou, frate al regelui Franței, Ludovic al XI-lea, în 1266. Dominația franceză este urmată de cea spaniolă, caracterizată printr-un relativ declin. Apoi, mult mai târziu, în secolul al XIX-lea, Sicilia se uneşte cu Italia. Sicilia era atunci una dintre regiunile cele mai bogate, Palermo şi Conca d’Oro câştigând din exportul de grâne şi de lămâi şi cunoscând o oarecare dezvoltare industrială. Ea era susținută de marile familii din Palermo, precum Florio, ce deținea una dintre cele mai mari averi ale Italiei, şi Whitaker, a cărei vilă va deveni Grand Hotel des Palmes, unde Wagner va termina, în iarna 1881-1882, ultima sa operă, Parsifal. 

Rămânem puțin la Barocul sicilian, care este o formă distinctă a arhitecturii epocii şi stilului baroc, manifestat în Sicilia şi sudul Italiei, în secolele XVII şi XVIII, recunoscut, pe de o parte, prin ornamentația de o bogăție extremă, iar, pe de altă parte, datorită omniprezenței măştilor rânjitoare şi a amoraşilor (numiți putti). Stilul baroc sicilian a părăsit manifestările naive şi provinciale, în special după devastatorul cutremur din 1693, în timpul reconstrucției, prin efortul marilor arhitecți ai barocului aduşi de la Roma şi a devenit un stil aparte, elegant şi uşor de recunoscut, cam în jurul anilor 1730. Pentru ca, prin 1780, să atingă apogeul şi să fie, treptat-treptat, înlocuit de noul şi mai atrăgătorul stil al noii mişcării artistice cunoscute ca neo-clasicism. Deci, practic, barocul sicilian se manifestă între 1693 şi 1780 (o perioadă prolifică şi pe plan social), dar devine ultra-decorativ şi fastuos abia la maturitatea sa, ce a durat 50 de ani, timp în care insula s-a aflat sub dominație spaniolă, fiind guvernată de o aristocrație extravagantă, cu porniri hedoniste şi, amănunt foarte important, extrem de bogată. 

Construit între 1867 şi 1874, după un proiect al lui Giuseppe Damiani Almeyda şi sub supravegherea atentă a acestuia, Teatrul Politeama Garibaldi se află în Piața Ruggero Settimo (o mulțime de capete încoronate normande care au cucerit Sicilia se numeau Roger-Ruggero!) şi este o construcție circulară elaborată ce aminteşte, de o manieră evidentă – inclusiv prin policromia sa pronunțată – de modelele pompeiene cele mai tradiționale. Cele două etaje de deasupra logiilor în arhitrave care înconjură întregul edificiu par să se unească în porticul majestuos, în arc cu boltă în semicerc, amintind de arcul de triumf şi decorat deasupra cu un grandios basorelief al lui Benedetto Civiletti, precum şi cu un grup sculptural, reprezentând o cvadrigă de bronz, realizat de un alt mare sculptor sicilian, Mario Rutelli.

Din 1910, sălile ultimului etaj al Teatrului Politeama Garibaldi adăpostesc Civica Galleria d’Arte Moderna Empedocle Restivo, o prestigioasă colecție cuprinzând 235 de opere din secolele XIX şi XX italiene şi, mai ales, siciliene. Ea constituie prelungirea naturală a unei alte importante colecții, cea de la Galeria regională, situată în Palazzo Abatellis, aceea insistând pe piese şi din sec. XVIII. Printre operele expuse la Politeama, se află sculpturile lui Benedetto Civiletti şi Ettore Ximenes, precum şi tablouri semnate de Carlo Carrà, Renato Guttuso, Gino Severini, Mario Sironi, Remo Brindisi, Domenico Purificato şi Fausto Pirandello.

 

 

Siracusa – Templul lui Apollo

 

A vorbi în doar câteva rânduri despre legendara cetate este fără îndoială o impietate, dar, din rațiuni de spațiu, cronicart-ul îşi va permite ofensa printr-un simplu compte-rendu. Şi ar începe nu doar cu faptul că Arhimede, marele matematician grec şi renumit inginer militar, s-a născut la Siracusa (unde a şi murit, apărându-şi, precum spune legenda, faimoasele cercuri desenate pe nisip, dar distruse de un soldat roman!). Ci şi cu un amănunt bizar despre dispariția tragică a părintelui tragediei greceşti, Eschil, tot aici, la Siracusa şi care a intrat în galeria celor mai curioase decese din istorie. Fiindcă moartea lui Eschil, petrecută în anul 456 î.H., s-a datorat unei... broaşte țestoase. Exact! Un vultur uriaş trecea pe deasupra lui, ținând în gheare prada, adică o broască țestoasă şi căreia – cu rudimentul său de creier păsăresc – i-a dat drumul să cadă, pentru ca, lovindu-se de stâncă, carapacea să se spargă şi să se poată el apoi înfrupta liniştit din carnea ei crudă. Numai că, din păcate – s-a calculat că probabilitatea era mult mai mare de 1:10 miliarde – ceea ce răpitorul credea că este o stâncă albă, era, de fapt, craniul pleşuv al celui mai prodigios autor de tragedii din Grecia Antică. Aferim!

După cum spunea Cicero, Siracusa a fost cel mai important oraş grec şi cel mai frumos dintre toate. El a devenit centrul Siciliei elene şi o vreme chiar a rivalizat cu Atena. Teatrul cioplit în stâncă este unul dintre cele mai mari din lume, de acest fel, a cărui impunătoare structură semicirculară a fost mărită şi modificată de mai multe ori, de-a lungul secolelor, fiind încă folosită şi în prezent, când se pun în scenă piese antice greceşti, în timpul verii. Tot aici, întâlnim celebrul amfiteatru roman, al treilea după cele din Roma şi Verona, în formă ovală, tăiat în stâncă, ce găzduia odinioară întrecerile de gladiatori, simulările de bătălii navale şi cumplite lupte de animale. Fosta carieră de calcar, situată la est de teatru, este La Tomia del Paradiso, un colț verde luxuriant, plin de vegetație şi de lămâi, renumit pentru enorma sa peşteră Orrecchio di Dyionisio (nume datorat, se pare, lui Caravaggio), unde tiranul oraşului, ajutat de acustica peşterii, obişnuia să tragă cu urechea la discuțiile prizonierilor închişi acolo. Catacombele lui San Giovanni, construite pentru a adăposti rămăşițele pământeşti ale comunității creştine a oraşului, sunt, de asemenea, de un gigantesc impunător. De astă dată  în centrul istoric, nu mai puțin uimitor, ca frumusețe, este Domul, construit în secolul al XVIII-lea de Andrea Palma, cu o fațadă barocă extravagantă, de un lux orbitor. Statuile Fecioarei din Pilliere, cele ale Sfintei Lucia şi Sfântului Marziano, au fost adăugate în 1757. La fel, şi sculpturile Sfinților Petru şi Pavel, de pe laturile scărilor fațadei. A nu se rata, apoi, Fonte Aretusa, un izvor cu apă proaspătă, înconjurat de ziduri albe de piatră şi care, potrivit mitologiei greceşti, este o întrupare a nimfei Arethusa. 

Mai rămânem însă puțin în Ortigia, centrul istoric al Siracusei (din lat. ortix – prepeliță!!), unde, pe o suprafață nu mai mare de 1 km. pătrat, se poate citi, într-un uluitor raport de continuitate, lunga şi spectaculoasa istorie a Siracusei. Aceea care porneşte de la primele adăposturi preistorice, continuând cu edificii greceşti, bizantine, normande, suabe, aragoneze şi ajunge până în epoca Renaşterii şi, apoi, la Barocul târziu, apărut după devastatorul cutremur din 1693. Rămânem doar pentru a admira Apollonion, probabil cel mai vechi templu doric din Occidentul Europei, închinat, fireşte, zeului Apollo şi care datează din sec. VI î.H. Constituit din şase coloane frontale şi 17 de-a lungul laturilor, avea o orientare Est-Vest şi măsura 58 de metri lungime şi 24 lățime. Pe un epitaf în limba greacă, se află înscrise detalii importante: închinat Zeului Soarelui, templul a fost construit de Kleomene, fiul lui Knidieidas, iar Epikles a sculptat coloanele. În epoca bizantină, templul a fost transformat în biserică, în epoca arabă în moschee, în epoca normandă a devenit, din nou, biserică (din această perioadă, se păstrează poarta boltită), pentru ca, în epoca spaniolă, să fie transformată în cazarmă, căreia i s-a suprapus, în fine, Biserica Notre-Dame de Grace (demolată însă la 1800!). Astăzi, mai sunt vizibile două coloane din partea de sud, care mențin o parte din epistil, precum şi alte coloane din partea de est. În proximitatea Apollonion, săpăturile au scos la iveală un fragment dintr-un tronson de zid ce făcea parte din sistemul de fortificații, construit de către Denys, între sfârşitul sec. V î.H şi începutul sec. IV î.H., pentru a apăra oraşul de invazia cartaginezilor. Au mai rămas patru rânduri de blocuri de piatră şi fundațiile a două turnuri cu baza pătrată, între care se deschide o poartă, probabil cea numită Porta Urbica.

Sigur că mai pot fi văzute Piazza şi Palazzo Arhimede, Castello Maniace (bizantin, 1232-1240), Palazzo Borgia del Casale (1396), Galeria Regională din Palazzo Bellomo, Biserica Santa Lucia alla Badia (Santa Lucia este patroana creştină a oraşului), Athenaion şi, într-o altă parte a cetății, nu mai puțin spectaculosul Parc Arheologic Neapolis. Dar totul depinde de timp, de dispoziție, de interes, precum şi... de rezistența fizică a vizitatorului.

 

 

Sant’Agata di Catania

 

Pe una dintre porțile oraşului Catania, pe Poarta Garibaldi, stă scris: Renasc din propria-mi cenuşă. Apropul e clar: Catania este oraşul care trăieşte, cu frică şi cu privirea îndreptată către nord, în umbra vulcanului Etna numit cu frică Muntele (amintirea anului 1693 îl cotropeşte şi astăzi!). Unul dintre cele mai frumoase locuri este Via dei Crociferi, ce cuprinde patru superbe biserici, dintre care, San Giuliano, cu o splendidă fațadă arcuită, poate cea mai elegantă. Mult mai lungă decât aceasta este Via Etnea, fiindcă se întinde de la Catredrală spre muntele Etna, în prezent, principala arteră comercială, pavată – normal, la fel ca în majoritatea aşezărilor din preajma Etnei – cu piatră vulcanică. Adevărata splendoare arhitectonică a Cataniei o constituie însă fațadele sale baroce şi interioarele numeroaselor sale biserici, de o extraordinară bogăție în decorațiuni.

Dintre acestea, n-o să vi le povestesc decât pe cele închinate Sfintei Agata, patroana Cataniei şi construite pe locurile etapelor martiriului ei, interogatoriul, carcera şi moartea, foarte aproape de amfiteatrul roman. Sant’Agata a fost o sfântă martiră creştină, care a trăit între anii 235 şi 251 d.H. şi care, înainte de moarte (probabil, în cursul prigoanei din timpul lui Decius, adică între 249 şi 251 d.H.), a fost supusă unor chinuri neînchipuite. Conform izvoarelor istorice, ea fusese cerută în căsătorie pe când avea 14 ani, de către Quintian, viceconsulul roman al oraşului, dar ea l-a refuzat, fiindcă îşi dăruise viața slujirii lui Hristos. În ciuda insistențelor şi amenințărilor lui Quintian, adolescenta n-a cedat, repetând că ea este fecioara celui numit Fiul Domnului. Nevoind să abjure, a fost dată pe mâna călăilor, care au supus-o unor torturi groaznice (de la tăierea sânilor şi până la aruncarea ei pe cărbuni încinşi). În prima dintre biserici, se află sarcofagul de piatră cu rămăşițele sfintei, în a doua, se păstrează urmele picioarelor ei în lavă, pentru ca, ultima, a Cuptorului, să fie închinată morții sfintei. Interesant este că, între prima şi a doua biserică, se găseşte un măslin. Legenda spune că el a crescut pe locul în care adolescenta, în drum spre condamnare, s-a oprit şi s-a aplecat să-şi lege la loc cureluşele sandalei. Sărbătoarea Sant’Agatei, ce se desfăşoară în fiecare an, între 3 şi 5 februarie (zilele martiriului copilei), este cea mai mare festă a Cataniei.  

Dar oraşul este renumit, în acelaşi timp, şi prin viața sa de noapte şi prin pasiunea preumblării. Locuitorilor le place să se plimbe pe Via Etnea, unde, la un moment dat, dai peste Piazza Bellini (cu statuia compozitorului, înconjurată de patru dintre personajele sale!) apoi, în jurul teatrului ce poartă acelaşi nume (într-adevăr, Vincenzo Bellini este născut aici, în Catania!), de-a lungul mării, pe faleză sau prin Grădinile Bellini... Stop!

 

 

Taormina, un oraş închinat artelor

 

Locuitorii de aici au un dicton: Taormina îl vrăjeşte pe călător în primele 24 de ore sau deloc. Fireşte, totul depinde de cel care poposeşte aici, la Taormina (Tauromenea), poate cel mai seducător oraş din estul Siciliei, ce a inspirat zeci de generații de scriitori şi artişti. Ovidiu a scris despre chefalul dulce şi țiparul fraged din apele Taorminei, Plinius cel Bătrân i-a lăudat vinurile, Goethe a frecventat liniştitoarea Grădină Botanică, amintind de străzile înguste ce conduc spre minunate terase şi privelişti uluitoare, D.H. Lawrence, care a locuit ani buni aici, a fost inspirat de aceste ținuturi când a scris Amantul doamnei Chatterley, iar Guy de Maupassant spunea că oraşul este un loc în care poți găsi tot ceea ce s-a creat pe pământ pentru a fermeca ochii, mintea şi imaginația.

Locul unde se află Taormina – la o diferență de nivel de 300 de metri – este atât de spectaculos, încât oraşul atrage anual peste 4 milioane de vizitatori. Ea se oglindeşte în apele albastre ale Mării Ionice, iar, din vârf, poți admira, pe fundalul cerului albastru, vulcanul Etna, dar şi, uneori, lava care se prelinge pe versanți, lăsând o dâră de fum şi lumină în urmă. Taormina este seducătoare scăldată de lumina soarelui, iar, după apus, atmosfera este de-a dreptul fascinantă. Elegantul oraş vechi este un loc cu adevărat magic pe care îl poți descoperi pe îndelete, cutreierând pe jos Corso Umberto I, iar, lateral, fie urcând spre colină, fie coborând spre Grădinile Naxos, străzile înguste şi întortocheate, pavate cu piatră vulcanică, unde la fiecare colț întâlneşti galerii de artă, anticariate, magazine de modă, cafenele sau gelaterii. Golful Naxos, lângă care se află celebrele Grădini cu acelaşi nume, alcătuit din mai multe plaje încântătoare şi mici golfulețe pietroase, care oferă posibilitatea de a practica sporturi nautice, este printre cele mai frumoase şi mai renumite din lume, aflat în opțiunea oricărui turist care ajunge în Sicilia scăldată de Marea Ionică. Apoi, Teatrul grec – la fel de fastuos, dar parcă mai frumos decât cel din Siracusa – găzduieşte diferite spectacole şi este cunoscut pentru Taormina Arte Festival, pentru Festivalul de Operă Lirică şi, mai recent, pentru Festivalul de Film. Vederea ce se deschide privirii, de sus – resturile de zid cu coloanele proiectate pe un peisaj ce-ți taie răsuflarea (jos, apele de smarald ale Golfului Naxos, iar, în depărtare, Etna, fabulosul munte-vulcan de 3.000 de metri!) – este extraordinară, imposibil de descris. Pe care Goethe, recunoscut, în general, pentru zgârcenia cu care recurge la superlativ, spunea că este cea mai frumoasă panoramă din lume.

 

 

Cefalù – Il Babbaluciu sau Kefaloidion

 

Revenim, la final, pe coasta de nord a Siciliei, la poalele Munților Madonie, cu Marea Tireniană, la 70 de km. de Palermo. În micul orăşel Cefalù (15.000 de locuitori), veritabilă bijuterie balneară şi medievală, în care am locuit timp de o săptămână. Leagăn al mai multor civilizații, oraşul păstrează vestigii diverse: de la templul Dianei (datând din perioada megalitică), până la cele arabe, greceşti, romane (de fapt, punice), normande sau bizantine. Într-o parte, se lipeşte de o stâncă de peste 200 m. înălțime – La Rocca – în timp ce în cealaltă, casele vechi răsar pe nisip, parcă ieşind din mare. Îşi datorează superba catedrală din piatră dechisă la culoare normanzilor. Se zice că, prins de o furtună teribilă, odată, pe când era în larg, în 1131, regele Roger al II-lea i-a promis Fecioarei că-i ridică o biserică dacă scapă. Şi a scăpat (pentru că cea mai celebră stradă din oraşul vechi se numeşte via Ruggiero II!). Şi i-a ridicat. O catedrală la care ajungi urcând o scară cu trepte maiestuoase şi care este alcătuită din două turnuri grandioase, legate între ele prin două rânduri de loggii şi cu o uriaşă fereastră în ogivă la mijloc. Fireşte că, la fel ca şi sora ei din Monreale, a suferit influențele perioadelor normande şi arabe, de unde, şi melanjul de stiluri. Apoi, o navă aidoma celei de la est de Palermo, dar asemănările nu se opresc aici. Înăuntru, descoperim uriaşe mozaicuri aurite (aceeaşi foiță de aur ce înlocuia culoarea galbenă!) ce acoperă pereții, dar compun şi portretul lui Christ Pantocrator de pe tavanul curb al marii abside. În afara numeroaselor picturi conservate foarte bine, se remarcă prezența câtorva cristelnițe din sec. XII, apoi, statuia în marmură a Fecioarei cu Pruncul (1533), mormântul episcopului Castelli (1788), precum şi cele două orgi din sec. XVIII, bogat decorate. Din păcate, însă Catedrala a rămas neterminată. Decorațiunile se sfârşesc brusc, iar vitraliul în arc gotic de deasupra intrării pare o pictură suprarealistă. E pur şi simplu un turbion de culori aruncate în devălmăşie. 

Foarte aproape de Piața Catedralei, se află un muzeu unde sunt expuse obiecte de artă donate oraşului de către baronul Enrico Pirajno de Mandralisca, marele Mecena al locului. Din care, am reținut două: un vas în formă de clopot (sec. IV î.H.), pe care e pictată o scenă extraordinară: un vânzător de peşte, care tocmai taie un ton, iar în fața lui, un nobil, ce ține în palmă un galben. Şi tabloul intitulat Portret al unui marinar necunoscut (aprox.1470), de Antonello de Messina, poate cel mai celebru artist sicilian al Renaşterii. 

De ce Il Babbaluciu? Pentru că, văzut de departe, ori că vii dinspre Palermo, ori că vii dinspre Messina, La Rocca pare cochilia unui melc, iar turnurile Catedralei – coarnele acestuia. Or, în dialect sicilian, melcului i se spune il babbaluciu. Iar Kefaloidion e transcrierea în greacă a cuvântul cap. Creier. Şi pe cuvânt că locuitorii mi-au părut deştepți!

 

Aici închidem minuscula parte a acestui mare muzeu în aer liber, numit Sicilia. Ce expune orgolios o colecție de peisagistică spectaculoasă, ca un album de artă, cu lumina soarelui ca mierea, cu coline albe şi pleşuve, cu munți amenințători, cu țărmul înzorzonat de golfuri, grădini şi stânci, cu marea – fie că se numeşte Mediterana, Ionică sau Tireniană – adormind când în străluciri de azur, când de smaralde, cu Muntele Etna (care se vede din orice parte, atunci când te apropii de coasta de est a insulei!) şi cu oameni (unii tuciurii, cu sânge punic, alții blonzi, din stirpe normandă), dar toți sinceri, ospitalieri, zâmbitori. 

Chiar dacă vorbesc tare, de zici că se ceartă întruna. Unii. Sau tac încruntați. Alții.