BNA 2014

Am fost membru în juriul secțiunii de locuințe şi pot depune mărturie din interior: La prima judecare, în vară, a trebuit să despărțim proiectele în două: locuințe unifamiliale şi locuire colectivă; întâi pentru că aşa era logic, spre a putea compara mere cu mere, iar mai apoi pentru că erau atât de multe proiecte peste medie, încât ar fi fost aproape nedrept să alegem. Chiar şi aşa cred că am nedreptățit, nenominalizându-le, măcar vreo trei-patru proiecte. 

Casele pe care le-am primit spre jurizare sunt interesante, sunt destul de proaspete conceptual, fără să fie neapărat ultima modă în materie de proces morfogenetic; par să iasă de sub zodia blocului – cele colective şi par să iasă de sub blestemul revistelor de life-style care, împreună cu concursul complice al mediocrilor dintre noi, au răspândit în peisaj tipul de măgăoaie kitsch de aşa zis lux.

Deja sunt publice nominalizările şi premiile pe site-ul UAR (http://www.uniuneaarhitectilor.ro/ppremiile-bienalei-naionale-de-arhitectura-ediia-a-xi-a-2014.html ), aşa că nu voi insista prea mult asupra lor. De altfel, cred că nominalizarea este importantă, premiile sunt mai degrabă rodul unei decizii de circumstanță. Şi ştiu ce spun: nu am primit nici de una, nici de alta vreodată de la secțiunea de publicații, la care am candidat când nu eram în jurii. Dar nu mai candidez, pentru că am înțeles semnalul: când unsprezece jurii îți spun că eşti beat, musai să mergi să te culci. 

Mă bucur în schimb, sincer, că un mult mai tânăr coleg de departament, istoric de arhitectură, a luat premiul secțiunii la două ediții consecutive, la fel ca un alt coleg, excelent arhitect, care l-a luat cu două albume de lucrări de arhitectură proprii. Cred că, deşi juriul e cam acelaşi mereu, anul acesta s-a făcut, însă, o distincție mai clară între ce sunt alea publicații, fără să mai fie amestecate gazeta cu cartea, albumul cu afişul şi filmul video de prezentare a unei case cu studiul teoretic de substanță.

O altă schimbare interesantă este prezența consistentă între nominalizări şi la premii a arhitecților români de origina maghiară din România, care reprezintă, din ce în ce mai clar, o alternativă la modul în care SE face arhitectură în această țară. Nu e numai influența răposatului arhitect ungar Imre Makovecs, cel care este considerat patriarhul aşa numitei direcții organice, http://www.uar-bna.ro/2014/proiecte/b/106 ), ca la altarul de la Dâmbul Tătarilor, de Kollo Miklos (ci este, ca în cazul ambianței expoziției lui Mircea Cantor, proiectate de Kim Attila (http://www.uar-bna.ro/2014/proiecte/e/137 ), şi radicală spațial, sau, pur şi simplu, lucrare dibace pe patrimoniul propriei etnii, ca la acelaşi Kollo Miklos, mai devreme numit, aici împreună şi cu colegul Tovesi Szolt (http://www.uar-bna.ro/2014/proiecte/d/107 ). Mi se pare că este, în această regrupare de forțe din Transilvania, ceva ce merită urmărit pe viitor.

Atmosfera de la premiere a avut şi un aer de nostalgie: să fi fost Premiile Opera Omnia, acordate de preşedinta OAR? Să fi fost cuvintele calde, de apreciere la adresa calității obiectelor expuse, rostite de preşedintele de onoare al bienalei, marele arhitect canadian de origine română Dan Sergiu Hanganu, eroul studenției noastre, azi – la vârsta senectuții? Nu ştiu. Dar, reîntorcându-se acasă, la Mincu, bienala încheie, poate, un ciclu. 

Mai bună decât ediții trecute, dar şi mai adecvată crizei, cu care se pare că ne-am cam obişnuit, cam ca măgarul lui Buridan, bienala ne arată că se poate, deşi e foarte greu. 

Ne mai arată că doar atâta arhitectură de calitate nu face, la câtă nemernicie se ridică împotrivă-i, massă critică pentru ca, ea singură, să schimbe în bine fața urbană a țării, să salveze patrimoniul subnutrit, ciumpăvit şi revândut de moştenitori reali sau imaginari, patrimoniu în numele căruia se construiesc statuete politice sau barem publice, de-un sezon...