Cronica literară
Nicoleta Sălcudeanu
GENERAȚIE PRIN LUSTRAȚIE
Articol publicat în ediția Viața Românească 12 / 2008
Noua colecție de scrisori balneare, publicată de Alexandru Muşina (Scrisorile unui geniu balnear. Epistolarul de la Olăneşti, II, Editura Aula, Braşov, 2007), e arondată unei tipologii literare a nemulțumirii şi marginalității, aidoma celor din urmă scrieri “deconstructiviste” ale lui Eugen Negrici (din seria “m-am săturat de…”, “Cultură română?” etc.). Ingredientele de bază ale acestui fel de scriere sunt pitorescul, dar şi neglijența răspărului, spiritul polemic, dar şi pamfletar, răfuiala, indiferent sub ce înfățişare s-ar livra aceasta (critică sau istorie literară, epistolar, jurnal etc.), frustrarea. Incandescența ei exclude pretenția oricărui raționament, a rațiunii chiar, astfel că judecățile estetice omologabile sau filamentele de rafinare istoric-literară sunt excluse din start, anulate printr-o asertivitate impetuoasă, lată. Enunț în detrimentul demonstrației. O asemenea scriere, deşi reclamă ostentativ axiologia, pretinzând o mai justă organizare a ei, ignoră sectar, prin logică selectivă, informația concretă şi completă, cedând efervescenței şi evanescenței umorale a subiectivității crâncene. Resentimentul nu e, nici el, străin de toate astea. Acest tip de scriere este unul de temperament, cu emergență dinspre lobul afectiv nerealizat al atitudinii critice.
Marca Alexandru Muşina se distinge în plus prin optzecitatea şi braşovenitatea răspicată şi orgolioasă, o optzecitate după optzecism. Ca militant fervent şi promotor frenetic, el este un optzecistocentric radical. Prin aceasta, dar şi prin alte calități (spirit de inițiativă, spirit de organizare, ingeniozitate), s-ar fi recomandat, în mod firesc şi natural, în postura de centru de iradiere programatică şi totodată de coagulare a grupării. Miezul dur al optzecismului fiind însă deja saturat, “ideologului” braşovean nu i-a rămas decât consolarea unei marginalități inteligente şi ideatic exuberante. Vorbirea la timpul trecut se impune atâta vreme cât optzecism nu mai există şi, dacă ne gândim bine, nici optzecişti. Doar nostalgia grupului poate explica frământările tardive ale eseistului. Stăruirea sub “chepeneag”, după ploaie, este absurdă, iar de n-ar fi patetică, ar fi caraghioasă, trimițând, prin asociere glumeață, la celebra istorioară toscană preluată de Lovinescu de la Gautier, şi la nu mai puțin celebra formulă Chi vuol… Militantismul lui Muşina e o artă în sine, dar una de amorul ei, uluitoare prin caducitatea sa. Optzecism nu mai există, există doar câteva, nu multe, individualități pregnante printre care se numără şi epistolierul. Optzecismul n-a fost decât un construct, un artificiu, o convenție de istorie literară pentru a putea cuprinde şi susține cumva o generație de creație cu afinități şi idealuri pe cât de arbitrare, pe atât de declarative. Este, din perspectiva zilei de azi, şocant cum se face că de sub o manta ce (ținută de pe margini, e drept, de critica mai vârstnică) promitea o groază de afinități (interese comune de vârstă, de lectură, de teorie, autopromovare şi autodefinire de pe fundamente filosofice noi), au ieşit câteva individualități profund divergente estetic, şi acelea, dacă e să aplicăm axiologia, iar nu ideologia, majoritatea, recrutate nu din epicentrul mişcării, ci din periferia acesteia. Ce au în comun, bunăoară, Horia Ursu, Petru Cimpoeşu, Mircea Cărtărescu, Ioan Lăcustă, Ioan Groşan – dacă ne rezumăm doar la proză? De aceea spiritul de generație promovat tardiv de A.M. e de un anacronism fermecător şi eroic după război. Este, poate, prin iluzoria masivitate a gregarității, şi singura poziție de pe care polemistul se poate lua la harță cu înaintemergătorii “eronat” socotiți drept “canonici”. Războiul generaționist are nevoie de instrumentalizare, fie şi doar pentru a escamota aspectele mai pragmatice ale deziderației, mai cu seamă când se manifestă la o vârstă nu tocmai juvenilă. Despre o anume puerilitate a gregarității optzeciste după optzecism s-ar putea discuta cu folos. Chiar şi demisia ironică din grupare e atinsă de pala aceleiaşi copilăreli. Aşadar, ca să se războiască cu ceea ce socoteşte a fi încremeniri în proiect ale culturii române, A.M. are nevoie, prin adresare şi invocare, de oastea generaționistă, dar nu numai de ea. Ca să capete întăriri, apelează şi la forțe braşovene sau basarabene ceva mai june, postoptzeciste. Echipa lui Muşina, dacă te iei după criteriile de recrutare, nu şi după valoarea de nediscutat a unora dintre protagonişti, are ceva provincial, are ceva din ceata lui Tandaler, cum singur recunoaşte, cu haz: “Aici ar trebui să mă opresc şi să dau fuguța să scriu un roman cu personajele, fabuloase: Aurel Pantea, Gheorghe Crăciun, Caius Dobrescu, Gheorghe Ene, Marius Oprea, Virgil Podoabă şi alții. Nu ştiu câți scriitori sunt în «lumea literară», dar personaje… mon Dieu!”
Un bun exemplu de partizanat arbitrar şi generaționism postgeneraționist este utopia ASPRO. Cum ar fi putut reprezenta o alternativă credibilă o organizație fundată pe un principiu de rezervație (“s-a dorit nu o concurentă a U.S., ci un alt fel de asociație de scriitori, un model de democrație şi eficiență. Un mod de a demonstra – noi, optzeciştii – că se poate şi altfel.” s.a.) față cu un “sindicat” de breaslă-mamut, ecumenic şi transgenerațional – bun, rău – cum este USR?! Sunt paradigme antonime. Asaltul la US conține acelaşi parfum eroi-comic. E ca în bancul cu şoricelul şi elefantul (i se adresează şoricelul elefantului: “–Tropăim, tropăim!?”), nu te poți substitui unui sistem închegat, nu poți parveni la ranguri şi dregătorii, funcții şi premii (adevărata miză, omeneşte vorbind), prin alternativă parodică şi metonimică. Nu poți opune cătunul metropolei. Ce concurență reală, pe piața literară, înfruntă un organism ce se gratulează pe sine cu “noi, optzeciştii”? Ce “model de democrație şi eficiență” poate fi acela care se autoflatează în perimetrul strict al familiei?
Alexandru Muşina nu este un estet, ci un moralist. Este moralistul generației sale. De aceea a i se reproşa contestarea unor valori imposibil de clintit în acest fel (fără o demonstrație şi o argumentație articulată), şi propunerea altora, cam de raftul doi, atâta vreme cât demersul său e unul strict justițiar, ar fi o prostie. Ilustrează, şi el, seria “anticomuniştilor postcomunişti”, după o formulare antologică. Vede negru în fața ochilor când se izbeşte de ideea de “coalaboraționism” şi, ca să opereze cu mâinile curate, se spală repede, de parcă i-ar fi cerut-o cineva, de adeziunea la Partidul Comunist. După această abluțiune ritualică expiatoare, îşi îndreaptă săgețile în toate zările, pretinzând, nici mai mult, nici mai puțin, decât lustrația intelectualilor “colaboraționişti” (“Afară din cultură pe o perioadă! Lustrație, stimați intelectuali…”) şi “un scurt Purgatoriu (de 20-30 de ani)”!!! O admitem, primim lustrația, poftim, dar cum s-ar putea ea pune, concret, în aplicare? Prin renunțarea la scris, reconversie, reinventarea cenzurii, interzicerea lui Doinaş din biblioteci, atârnarea tastaturii&penei în cui, prin apelul la pseudonim, schimbarea numelui, travesti-ul, schimbarea de sex, legarea de catarg, plecarea în Nirvana? Cum?! Fiindcă, după cum toată lumea ştie, un scriitor scrie, asta e rațiunea lui de a fi, şi rațiunea asta nu poate fi normată. Dacă n-ar fi o idee hazoasă, ar fi, fără îndoială, una sinistră. Cum ar arăta o lume literară formată, de pildă, numai din cete de optzecişti imaculați şi aureolați?! Dincolo de faptul că ar fi teribil de plicticoasă, pe cât de aseptică (o lume în care se textuează psalmi către experiența revelatoare sau se recită din eseurile lui B. Ghiu şi se citează din Gh. Iova), ar fi incredibil de nepopulată. Dar nu e A. M. atât de hain încât să ne impună o distopie atât de seacă. Serios vorbind, ideea e lugubră şi, dacă trecem peste excomunicările din literatură, în comunism, mult prea notorii, e de ajuns să recurgem la un antecedent, considerat de către E. Lovinescu, illo tempore, ca fiind “idiot”, barbar şi primitiv în fond, anume acela de a suspenda, de către noul cârmaci al Fundațiilor Regale, D. Caracostea, timp de şase luni, “colaborarea la Revista Fundațiilor Regale a criticilor de formațiune fie estetizantă, fie liberalizantă până la simpatii față de ideologia şi literatura semită. Aceasta până ce directivele noi, care au început să fie date din aprilie 1941, vor fi suficient cunoscute prin revistă”. E vorba de criticii Perpessicius, Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, iar măsura venea ca un reflex al acutizării şi instituționalizării antisemitismului. “Colaboraționismul” e o monedă cu două fețe, depinde pe ce parte îl priveşti şi din care latură aplici “directivele”. Oricum, intoleranța politică şi vendeta sunt străine de fibra literaturii, a cărei forță generativă este doar propria libertate garantată de autonomia esteticului. “Numai lipsa de talent e imorală” afirma, cu dreptate de necombătut, acelaşi E. Lovinescu. Astăzi, cea mai echilibrată, pragmatică şi nepătimaşă atitudine o dovedeşte un critic pasager prin mai multe trecute vieți şi regimuri, Gabriel Dimisianu. Imunizat la virozele de schimb, deloc viteaz (vitejia în literatură?!), nici înainte, nici după război, îşi aminteşte că generația sa nu a polemizat cu cea dinaintea ei pentru simplul fapt că nu avea cu cine. “Cu aceştia nu se puteau angaja polemici pentru că, pur şi simplu, ar fi fost interzise”, aparte precaritatea lor literară. Cei vechi, însă, erau “citiți cu nesaț” (Sadoveanu, Arghezi, Bacovia, Blaga, Camil Petrescu, Vianu, Călinescu, Ralea, Perpessicius, Gala Galaction şi alții…) “Nu le reproşam «colaboraționismul», faptul că acceptaseră de la guvernanții uzurpatori unele demnități şi funcții (nu toți cei amintiți), aceasta nu-i cobora în ochii noştri de acolo de unde îi înălțase, în aceiaşi ochi, importanta lor operă literară sau critică. Le observam, desigur, cedările, actele de obediență, excesul pus câteodată în conformism, lucruri care ne indispuneau, ne dureau chiar, dar şi înțelegeam că din prețul acesta, plătit de ei, noi trăgeam un folos”. Un folos au tras şi generațiile mai dinspre noi de la colaboraționismul unui Ovid. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu sau a unui Miron Radu Paraschivescu. Or fi fost optzeciştii generație spontanee? Or fi fost ei imuni la adaptabilitate?
Apoi, ar fi teribil de interesant de aflat – admițând că optzeciştii sunt departe de a reprezenta o ceată de îngeri aidoma acelora reproduşi în Gândirea – cum ar ieşi optzecismul, trecut, şi el, prin probele inocenței CNSAS. Cu ce unități de măsură se poate măsura colaboraționismul? Cu ce oca va măsura Alexandru Muşina colaboraționismul optzecist, când vor ieşi la lumină informatorii generației?! Fiindcă surprize de proporții va avea, fără îndoială. Optzecismul nu s-a opus regimului, n-a fost o rezervație de vergine, nici oază de inocență paradisiacă. A trăit tot între noi toți, mai mari sau mai mici. A măsura cu şublerul vinovăția de sub dictaturi e o întreprindere anevoioasă, apoi nicidecum literară, unde mai pui că nu e indiferent din ce parte măsori, necum să echivalezi, cu acelaşi instrument, eticul cu esteticul (a se vedea experiența postbelică franceză). Ar însemna ca, în virtutea lustrației literare, Alexandru Muşina însuşi să ispăşească, prin lipsa din literatura română, nu 20-30, dar vreo cinci ani măcar, pentru stupidul motiv că şi-a dat adeziunea la P.C.R. Sau să aibă ca singură perspectivă o literatură lipsită de suprafață şi relief, dar lustrată.
Deşi înfăşurat în cea mai vioaie acidulație intelectuală şi vălătuci de farmec şi haz, epistolarul de la Olăneşti e unul cătrănit, nerealist şi pe măsură otrăvit. Un nostalgic furios, Muşina.
NICOLETA SĂLCUDEANU
Marca Alexandru Muşina se distinge în plus prin optzecitatea şi braşovenitatea răspicată şi orgolioasă, o optzecitate după optzecism. Ca militant fervent şi promotor frenetic, el este un optzecistocentric radical. Prin aceasta, dar şi prin alte calități (spirit de inițiativă, spirit de organizare, ingeniozitate), s-ar fi recomandat, în mod firesc şi natural, în postura de centru de iradiere programatică şi totodată de coagulare a grupării. Miezul dur al optzecismului fiind însă deja saturat, “ideologului” braşovean nu i-a rămas decât consolarea unei marginalități inteligente şi ideatic exuberante. Vorbirea la timpul trecut se impune atâta vreme cât optzecism nu mai există şi, dacă ne gândim bine, nici optzecişti. Doar nostalgia grupului poate explica frământările tardive ale eseistului. Stăruirea sub “chepeneag”, după ploaie, este absurdă, iar de n-ar fi patetică, ar fi caraghioasă, trimițând, prin asociere glumeață, la celebra istorioară toscană preluată de Lovinescu de la Gautier, şi la nu mai puțin celebra formulă Chi vuol… Militantismul lui Muşina e o artă în sine, dar una de amorul ei, uluitoare prin caducitatea sa. Optzecism nu mai există, există doar câteva, nu multe, individualități pregnante printre care se numără şi epistolierul. Optzecismul n-a fost decât un construct, un artificiu, o convenție de istorie literară pentru a putea cuprinde şi susține cumva o generație de creație cu afinități şi idealuri pe cât de arbitrare, pe atât de declarative. Este, din perspectiva zilei de azi, şocant cum se face că de sub o manta ce (ținută de pe margini, e drept, de critica mai vârstnică) promitea o groază de afinități (interese comune de vârstă, de lectură, de teorie, autopromovare şi autodefinire de pe fundamente filosofice noi), au ieşit câteva individualități profund divergente estetic, şi acelea, dacă e să aplicăm axiologia, iar nu ideologia, majoritatea, recrutate nu din epicentrul mişcării, ci din periferia acesteia. Ce au în comun, bunăoară, Horia Ursu, Petru Cimpoeşu, Mircea Cărtărescu, Ioan Lăcustă, Ioan Groşan – dacă ne rezumăm doar la proză? De aceea spiritul de generație promovat tardiv de A.M. e de un anacronism fermecător şi eroic după război. Este, poate, prin iluzoria masivitate a gregarității, şi singura poziție de pe care polemistul se poate lua la harță cu înaintemergătorii “eronat” socotiți drept “canonici”. Războiul generaționist are nevoie de instrumentalizare, fie şi doar pentru a escamota aspectele mai pragmatice ale deziderației, mai cu seamă când se manifestă la o vârstă nu tocmai juvenilă. Despre o anume puerilitate a gregarității optzeciste după optzecism s-ar putea discuta cu folos. Chiar şi demisia ironică din grupare e atinsă de pala aceleiaşi copilăreli. Aşadar, ca să se războiască cu ceea ce socoteşte a fi încremeniri în proiect ale culturii române, A.M. are nevoie, prin adresare şi invocare, de oastea generaționistă, dar nu numai de ea. Ca să capete întăriri, apelează şi la forțe braşovene sau basarabene ceva mai june, postoptzeciste. Echipa lui Muşina, dacă te iei după criteriile de recrutare, nu şi după valoarea de nediscutat a unora dintre protagonişti, are ceva provincial, are ceva din ceata lui Tandaler, cum singur recunoaşte, cu haz: “Aici ar trebui să mă opresc şi să dau fuguța să scriu un roman cu personajele, fabuloase: Aurel Pantea, Gheorghe Crăciun, Caius Dobrescu, Gheorghe Ene, Marius Oprea, Virgil Podoabă şi alții. Nu ştiu câți scriitori sunt în «lumea literară», dar personaje… mon Dieu!”
Un bun exemplu de partizanat arbitrar şi generaționism postgeneraționist este utopia ASPRO. Cum ar fi putut reprezenta o alternativă credibilă o organizație fundată pe un principiu de rezervație (“s-a dorit nu o concurentă a U.S., ci un alt fel de asociație de scriitori, un model de democrație şi eficiență. Un mod de a demonstra – noi, optzeciştii – că se poate şi altfel.” s.a.) față cu un “sindicat” de breaslă-mamut, ecumenic şi transgenerațional – bun, rău – cum este USR?! Sunt paradigme antonime. Asaltul la US conține acelaşi parfum eroi-comic. E ca în bancul cu şoricelul şi elefantul (i se adresează şoricelul elefantului: “–Tropăim, tropăim!?”), nu te poți substitui unui sistem închegat, nu poți parveni la ranguri şi dregătorii, funcții şi premii (adevărata miză, omeneşte vorbind), prin alternativă parodică şi metonimică. Nu poți opune cătunul metropolei. Ce concurență reală, pe piața literară, înfruntă un organism ce se gratulează pe sine cu “noi, optzeciştii”? Ce “model de democrație şi eficiență” poate fi acela care se autoflatează în perimetrul strict al familiei?
Alexandru Muşina nu este un estet, ci un moralist. Este moralistul generației sale. De aceea a i se reproşa contestarea unor valori imposibil de clintit în acest fel (fără o demonstrație şi o argumentație articulată), şi propunerea altora, cam de raftul doi, atâta vreme cât demersul său e unul strict justițiar, ar fi o prostie. Ilustrează, şi el, seria “anticomuniştilor postcomunişti”, după o formulare antologică. Vede negru în fața ochilor când se izbeşte de ideea de “coalaboraționism” şi, ca să opereze cu mâinile curate, se spală repede, de parcă i-ar fi cerut-o cineva, de adeziunea la Partidul Comunist. După această abluțiune ritualică expiatoare, îşi îndreaptă săgețile în toate zările, pretinzând, nici mai mult, nici mai puțin, decât lustrația intelectualilor “colaboraționişti” (“Afară din cultură pe o perioadă! Lustrație, stimați intelectuali…”) şi “un scurt Purgatoriu (de 20-30 de ani)”!!! O admitem, primim lustrația, poftim, dar cum s-ar putea ea pune, concret, în aplicare? Prin renunțarea la scris, reconversie, reinventarea cenzurii, interzicerea lui Doinaş din biblioteci, atârnarea tastaturii&penei în cui, prin apelul la pseudonim, schimbarea numelui, travesti-ul, schimbarea de sex, legarea de catarg, plecarea în Nirvana? Cum?! Fiindcă, după cum toată lumea ştie, un scriitor scrie, asta e rațiunea lui de a fi, şi rațiunea asta nu poate fi normată. Dacă n-ar fi o idee hazoasă, ar fi, fără îndoială, una sinistră. Cum ar arăta o lume literară formată, de pildă, numai din cete de optzecişti imaculați şi aureolați?! Dincolo de faptul că ar fi teribil de plicticoasă, pe cât de aseptică (o lume în care se textuează psalmi către experiența revelatoare sau se recită din eseurile lui B. Ghiu şi se citează din Gh. Iova), ar fi incredibil de nepopulată. Dar nu e A. M. atât de hain încât să ne impună o distopie atât de seacă. Serios vorbind, ideea e lugubră şi, dacă trecem peste excomunicările din literatură, în comunism, mult prea notorii, e de ajuns să recurgem la un antecedent, considerat de către E. Lovinescu, illo tempore, ca fiind “idiot”, barbar şi primitiv în fond, anume acela de a suspenda, de către noul cârmaci al Fundațiilor Regale, D. Caracostea, timp de şase luni, “colaborarea la Revista Fundațiilor Regale a criticilor de formațiune fie estetizantă, fie liberalizantă până la simpatii față de ideologia şi literatura semită. Aceasta până ce directivele noi, care au început să fie date din aprilie 1941, vor fi suficient cunoscute prin revistă”. E vorba de criticii Perpessicius, Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, iar măsura venea ca un reflex al acutizării şi instituționalizării antisemitismului. “Colaboraționismul” e o monedă cu două fețe, depinde pe ce parte îl priveşti şi din care latură aplici “directivele”. Oricum, intoleranța politică şi vendeta sunt străine de fibra literaturii, a cărei forță generativă este doar propria libertate garantată de autonomia esteticului. “Numai lipsa de talent e imorală” afirma, cu dreptate de necombătut, acelaşi E. Lovinescu. Astăzi, cea mai echilibrată, pragmatică şi nepătimaşă atitudine o dovedeşte un critic pasager prin mai multe trecute vieți şi regimuri, Gabriel Dimisianu. Imunizat la virozele de schimb, deloc viteaz (vitejia în literatură?!), nici înainte, nici după război, îşi aminteşte că generația sa nu a polemizat cu cea dinaintea ei pentru simplul fapt că nu avea cu cine. “Cu aceştia nu se puteau angaja polemici pentru că, pur şi simplu, ar fi fost interzise”, aparte precaritatea lor literară. Cei vechi, însă, erau “citiți cu nesaț” (Sadoveanu, Arghezi, Bacovia, Blaga, Camil Petrescu, Vianu, Călinescu, Ralea, Perpessicius, Gala Galaction şi alții…) “Nu le reproşam «colaboraționismul», faptul că acceptaseră de la guvernanții uzurpatori unele demnități şi funcții (nu toți cei amintiți), aceasta nu-i cobora în ochii noştri de acolo de unde îi înălțase, în aceiaşi ochi, importanta lor operă literară sau critică. Le observam, desigur, cedările, actele de obediență, excesul pus câteodată în conformism, lucruri care ne indispuneau, ne dureau chiar, dar şi înțelegeam că din prețul acesta, plătit de ei, noi trăgeam un folos”. Un folos au tras şi generațiile mai dinspre noi de la colaboraționismul unui Ovid. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu sau a unui Miron Radu Paraschivescu. Or fi fost optzeciştii generație spontanee? Or fi fost ei imuni la adaptabilitate?
Apoi, ar fi teribil de interesant de aflat – admițând că optzeciştii sunt departe de a reprezenta o ceată de îngeri aidoma acelora reproduşi în Gândirea – cum ar ieşi optzecismul, trecut, şi el, prin probele inocenței CNSAS. Cu ce unități de măsură se poate măsura colaboraționismul? Cu ce oca va măsura Alexandru Muşina colaboraționismul optzecist, când vor ieşi la lumină informatorii generației?! Fiindcă surprize de proporții va avea, fără îndoială. Optzecismul nu s-a opus regimului, n-a fost o rezervație de vergine, nici oază de inocență paradisiacă. A trăit tot între noi toți, mai mari sau mai mici. A măsura cu şublerul vinovăția de sub dictaturi e o întreprindere anevoioasă, apoi nicidecum literară, unde mai pui că nu e indiferent din ce parte măsori, necum să echivalezi, cu acelaşi instrument, eticul cu esteticul (a se vedea experiența postbelică franceză). Ar însemna ca, în virtutea lustrației literare, Alexandru Muşina însuşi să ispăşească, prin lipsa din literatura română, nu 20-30, dar vreo cinci ani măcar, pentru stupidul motiv că şi-a dat adeziunea la P.C.R. Sau să aibă ca singură perspectivă o literatură lipsită de suprafață şi relief, dar lustrată.
Deşi înfăşurat în cea mai vioaie acidulație intelectuală şi vălătuci de farmec şi haz, epistolarul de la Olăneşti e unul cătrănit, nerealist şi pe măsură otrăvit. Un nostalgic furios, Muşina.
NICOLETA SĂLCUDEANU