Proză

Bodor Johanna s-a născut în 1965 la Cluj, a copilărit la Bucureşti, apoi s-a stabilit în Ungaria. Este fiica scriitorului Bodor Pál, fost redactor-şef al emisiunilor în limbile maghiară şi germane ale TVR. Volumul ei de memorii descrie plecarea întregii familii din România anilor ’80. Planul unei căsătorii de conveniență, o serie de audieri, intimidări, şicane, coşmaruri. Poveşti cu ofițeri de securitate, turnători mărunți, funcționari speriați. Şi toate acestea trăite intens de autoare, la vremea respectivă o fetişcană de nici 18 ani, al cărei vis nu a fost, de fapt, să plece din România. Ea voia doar să danseze. 

Prezentare şi traducere de Judit Ferencz

 

 

Cum am năvălit în casă, m-a şi pufnit râsul. Tata şi Mama erau obişnuiți cu astfel de scene: aşteptau amuzați să mă liniştesc. Le-am povestit printre hohote de râs: la defilare, Ceauşescu mi-a prins tutuul între degete. Stăteam încremenită într-un pas de balet pe marginea fântânii arteziene din parc, când Ceauşescu s-a apropiat de mine  zâmbind. Am privit cu coada ochiul gărzile de corp: oamenii dădeau semne de nelinişte. Membrii aparatului de partid, în frunte cu Elena Ceauşescu, aplaudau vădit jenați bravura Marelui Conducător. Ceauşescu a prins între degete tulul, mototolindu-l nițel.  Parcă am şi auzit foşnetul lamentat al materialului, însă zâmbetul de balerină mi-a rămas întipărit pe chip. Toată scena s-a petrecut în doar câteva secunde. Spre fericirea mea, ziarele nu au consemnat-o; memorabilul moment n-a fost imortalizat. 

În acea zi fuseseră convocați la inaugurarea unui parc elevi, şoimi ai patriei, coruri, pioneri şi fanfare militare. Poziționați în rânduri pe ambele părți ale aleii principale, rolul nostru era de a-i încânta pe Ceauşescu şi membrii aparatului de partid. Noi, elevii şcolii de balet, am valsat în cinstea Marelui Conducător pe marginea fântânii arteziene, în rochițe de tul şi balerini. În coc ne-am prins flori de plastic, machiajul era discret, valsul nobil, iar chipurile noastre zâmbitoare. Aceste producții durau câteva secunde: fiecare grup lua poziția de dans în momentul în care coloana ajungea în dreptul său. Ei bine, în acea zi, datorită unei bune dispoziții neaşteptate, Ceauşescu nu s-a arătat prea disciplinat: se tot oprea, contemplând cu falsă modestie grupurile care îl omagiau. Astfel, până a ajuns în dreptul nostru, nu ne-a putut admira decât poziția finală. Poate a crezut că suntem statui vivante încremenite în splendoarea zilei de 23 august.  În jurul nostru zburau fluturaşi; adierea ne sălta parcă în joacă şuvițele şi fustițele de tul. Eu eram balerina poziționată cel mai aproape de el, astfel mi-a revenit onoarea jenantă de a-l simți alături. După ce coloana a trecut, eu am căutat privirea maestrei noastre. Ea stătea cu brațul ridicat, în semn să rămânem pe poziții. Semnul de repaos a venit doar când coloana s-a îndepărtat. Noi am coborât disciplinați de pe blocul de calcar, apoi am pornit spre autobuz, împleticindu-ne cu balerinii în pietriş. Am luat loc în linişte. Nici nu ne priveam în ochi. Ajungând în sufragerie, am ridicat tutuul pus pe umeraş şi m-am gândit că ar merita să fie expus pentru ca acest moment remarcabil din istoria ?colii de Balet să fie eternizat în spatele unei vitrine. 

Părinții mei nu se mai opreau din râs: această poveste amuzantă nu s-ar fi născut, dacă nu am fi trăit într-o țară ghidată de absurd. Tata ne cunoştea prea bine: a dat din cap oarecum îngrijorat. ?tia exact cât de mult de vom amuza cu mama pe seama acestei întâmplări. Ne-am cenzurat umorul doar de dragul lui. 

 

Natura m-a înzestrat cu însuşiri excelente; chiar am fost o fată drăguță. Naivitatea mea şi dragostea pentru semeni au fost de-a dreptul periculoase: un posibil suicid radios. S-ar putea să fi lăsat impresia că aş fi afectată, poate chiar ipocrită; poate că felul meu de a fi i-a iritat pe mulți. Eu însă nu am remarcat nimic. Am fost curajoasă şi m-am asumat instinctiv tocmai pentru că am ignorat semnalele deranjante şi am refuzat să conştientizez şi să pricep în profunzime pericolele care mă păşteau. Aşa că soarta m-a protejat: mi-a fost dat să am parte de o tinerețe cu adevărat aventuroasă. Tot ceea ce sper: copiii mei nu vor pune la încercare fremătătoarele mele sentimentele materne cu astfel de poveşti. 

Am avut noroc; m-am născut într-o familie minunată. Tatăl meu este scriitor şi veşnic protector al tuturor; o maşinărie de rezolvat treburi, un om altruist, cu sete de dragoste. Mama e de o tărie siciliană, comportamentul său poartă semnele conduitei franceze; este extraordinar de inteligentă şi are un umor deosebit de subtil. Gustul său, cultura şi energia sa rămân puncte de reper pentru toți cei din jur. Fratele meu este intimidant de deştept şi, în închistarea sa, un bărbat pasional şi romantic. Mereu mi-a fost puțin teamă de el, deşi am vrut mereu să-i semăn. Diferența de vârstă dintre noi este de opt ani: de compătimit este mai degrabă el. Cred că mult timp nu mi-a putut ierta disconfortul pe care i l-am creat prin simpla mea existență. Poate că între timp s-a resemnat. Una peste alta, mediul din care provin a însemnat foarte mult pentru mine. Prin el am ajuns foarte devreme într-o companie selectă. Am stat foarte mult printre băieți, drept care am ajuns să recunosc timpuriu şi fără efort diferența de bază dintre un bărbat şi o femeie.

Am descoperit foarte devreme cum, prin ce mijloace poți câştiga încrederea unui bărbat; am învățat repede ce anume este necesar pentru ca un bărbat să iubească cu adevărat o femeie; am înțeles exact ce anume îl face pe bărbat să se simtă bine în compania unei femei. Tot familiei îi datorez că, de cele mai multe ori, am ales bine; familia mi-a arătat ce anume caut eu de fapt şi ce anume nu pot ignora. Am învățat şi de ce anume trebuie să mă feresc: am ajuns să recunosc instinctiv tot ceea ce trebuie evitat. Am încercat de nenumărate ori să rezum într-o formă inteligibilă principiile mele, adevărurile asumate şi sentimentele proiectate asupra lumii prin filtrul personalității mele, al educației primite şi al experiențelor acumulate. De cele mai multe ori, m-am lovit de reflexe impenetrabile, de temeri, de vanitate, de îngâmfare. Fireşte, există şi excepții. Nu ştiu cum pot fi netezite încrețirile inutile, proastele deprinderi, flecăreala şi tertipurile superflue. Nici nu este treaba mea. Da, dar am fost de atât de multe ori fericită. Apoi am fost nefericită. Mi-a fost dat să trăiesc şi să tot retrăiesc această dualitate a fericirii şi a nefericirii. 

Cred că am devenit ceea ce sunt în special datorită familiei mele, prietenilor de familie şi locului unde m-am născut, România. Nu ştiu unde începe de fapt această poveste. (Acest roman?). Cu siguranță, nu înainte de 1965, anul în care m-am născut. 23 octombrie 1965, Cluj. Apoi scena se mută la Bucureşti, unde am crescut şi m-am format.

Copilă fiind, nu mi s-a părut ceva ieşit din comun să fiu luată în brațe de excelentul regizor de teatru, Harag György, în timp ce el vorbea despre culise. Nu mi s-a părut ciudat nici faptul că, seară de seară, aveau loc la noi adevărate conjurații pentru schimbarea lumii. Nici nu ştiam ce sunt şi la ce ar putea servi acestea. S-au consumat cantități impresionante de vodcă şi pâine cu untură: oaspeții se serveau singuri din frigiderul nostru sărăcăcios; cred că eu şi fratele meu am preparat mai multe sute de litri de cafea turcească în decurs de zece ani. Îmi amintesc de vizitele recurente ale lui Taub János, care venea însoțit de soția sa, Éva, şi fiica lor, Eszter. János, om deosebit de spiritual: ne amuza teribil. Dacă lipsea câteva zile, intram în sevraj. Îmi amintesc de fumul de țigară, de plânsete, disperări, de teamă, de complicități. Îmi amintesc de comunicarea prin semne, de şoapte, de priviri grăitoare. Aveau loc discuții incredibile, transpuse într-un limbaj metaforic. Aceasta a fost cea dintâi noțiune ciudată al cărei sens l-am prins foarte repede. Mi-a plăcut să decriptez sensul unor fraze aparent stupide. ?tiam de microfonul montat în casă (fabricat în America). Am luat măsuri de precauție nu doar pentru a ne proteja pe noi înşine: ne temeam şi pentru prietenii noştri. (...)

 

... Într-o frumoasă seară din toamna anului 1982 părinții au început să-mi vorbească despre ceea îi frământa de ani de zile. Deciseră să părăsească România ceauşistă. Fratele meu plecase din țară încă din 1980 printr-o căsătorie de conveniență, continuându-şi studiile în Ungaria. 

Pentru a putea pleca din țară, părinții trebuiau să urmeze câțiva paşi precişi: mi-au cerut să accept o căsătorie de conveniență cu un cetățean maghiar şi să părăsesc țara. În contextul politic din acea perioadă, legile le permiteau părinților să plece doar în această ordine. Am putea-o numi ”metoda extenuării”. Chiar dacă totul ar fi mers conform planului, această manevră ne-ar fi luat cel puțin patru ani din viață. 

Le-am cerut o scurtă perioadă de gândire, însă mi-am dat seama imediat că n-am încotro. Prin greutățile îndurate cu care ne-am acomodat urmând principiul supraviețuirii, am dezvoltat abilități extraordinare. Iată şi singurul avantaj de a fi prins în menghină. Cred că nu realizasem în ce m-am băgat. Este de-a dreptul admirabil cum instinctul de supraviețuire te face obraznic şi îndrăzneț. Privind în urmă îmi dau seama că am construit această strategie fără prea multă cumpătare. Doar noi ştiam câte greutăți am depăşit pentru a fi capabili de nechibzuință. Câte şi mai câte am omis să luăm în calcul ! (...)

 

După ce decizia fusese luată în familie, primul pas strategic a fost găsirea acelui bărbat altruist din Ungaria, care este dispus să-şi complice viața spre binele meu şi al familiei mele. Pentru a-l găsi a fost nevoie să merg în Ungaria cu Tata. Pe atunci, vizele se puteau solicita o dată la doi ani: trebuia să ai mare noroc să ți se acorde paşaportul şi viza turistică. Eram conştienți de importanța călătoriei; ştiam că nu putem comite greşeli, că nu putem fi prea insistenți sau băgăreți, însă TREBUIA să izbutim.

Tatăl meu era cunoscut şi în mediile intelectuale din Ungaria. Doar era redactor-şef al emisiunilor în limbile maghiară şi germană ale Televiziunii Române. Cu mult tact, Tata reuşise să programeze emisiunea în limba maghiară pentru luni, ştiind că Televiziunea din Ungaria nu emite în prima zi a săptămânii. Astfel, emisiunea a atras mulți telespectatori maghiari din zona de frontieră. În emisiunile sale se transmiteau multe informații şi mesaje subtile, despre care autoritățile române nu aveau habar. Tata este scriitor şi jurnalist; a fost membru al Uniunii Scriitorilor. Datorită poziției sale, păstrase relații excelente cu Ambasada Ungariei. Deasupra oricărei bănuieli din punct de vedere moral şi cultural, el a reuşit să-şi fructifice autoritatea, experiența şi relațiile în interes public. Vestea a ajuns în Ungaria înaintea sa. Am stat alături de el pe toată perioada vizitei: am remarcat cu cât respect, inters şi câtă atenție a fost primit acolo. Luase legătura cu editorii publicației samizdat. Se simțea onorat. ?tia foarte bine că fiecare cuvânt contează: le-a explicat ce se întâmplă în România, foarte direct şi foarte concentrat.

 

Aflându-ne într-o vizită, Tata le-a spus celor prezenți că doreşte să părăsească România. Le-a mai spus că încearcă să găsească un băiat cinstit, deosebit care acceptă o căsătorie de conveniență cu fiica sa. Le-a explicat că fără acest pas le-ar fi imposibil să ceară reîntregirea familiei. Singura cale legală era căsătoria  - astfel, el şi Mama puteau depune cerere de emigrare. În mod (cel puțin pentru noi) surprinzător, cei prezenți au primit vestea cu bucurie. Într-un timp incredibil de scurt, în doar câteva zile, mi l-au prezentat pe István, un bărbat dispus să facă acest gest pentru noi. Am încremenit. (...)

 

Am închis fereastra, am încuiat uşa şi am plecat să rezolv o serie de treburi. Umblam cu treburi oficiale: aveam nevoie de o copie a certificatului de naştere, de o fotografie alb-negru, de un document de certificare a domiciliului şi o declarație de intenție, semnată de István. A trebuit să adun o serie de documente pentru a depune cererea de căsătorie cu un cetățean străin până la data indicată de autorități, 28 decembrie. Orice cetățean român care-şi exprimase intenția de a părăsi țara şi de a se căsători cu un străin avea să ia în calcul tortura ce va fi urmat.

Procesul dura, în medie, un an şi jumătate sau doi ani. Dacă nu reuşeam să depun cererea în 1983 şi o amânam pe 1984, aprobarea întârzia automat, în funcție de data înregistrării.

În momentul în care-ți exprimai intenția de a pleca din țară, deveneai automat suspect şi trădător. Dacă prin meandrele birocrației se scurgea informația că te pregăteşti de plecare, te dădeau afară imediat de la locul de muncă. Persoanele aflate în poziții de conducere trebuiau să împlinească aşteptările sistemului. Printre aşteptări se număra şi îndepărtarea viitorilor emigranți trădători din toate instituțiile. Toate aceste acțiuni creşteau cota şefilor în ochii regimului. Aşa că, de regulă, nu prea conta la cine renunțau, cel înlăturat putea fi şi un specialist genial. Dat afară, el devenea şomer, riscând pedepse grave. Legea incrimina şomajul, iar pedeapsa putea fi şi închisoarea.

Depunerea cererii în 1983 a fost necesară şi pentru că, la vremea aceea, eram încă elevă. După bac aveam la dispoziție o perioadă de grație de trei luni pentru a-mi găsi un loc de muncă. Astfel câştigam nouă luni, perioadă în care închisoarea nu mă amenința. Acest pericol fiind pe moment eliminat, mă temeam doar că nu mă vor lăsa să mă prezint la bac – intenția de a părăsi țara putea avea şi o astfel de consecință. Eram conştientă de acest pericol, dar, cum aparatul birocratic lucra voit cu încetinitorul, mă gândeam că nu sunt şanse prea mari ca informația să ajungă din punctul A (Autoritățile statului) în punctul B (direcțiunea ?colii de Balet) în răstimp de cinci luni. La şcoală nu ştia nimeni despre marele plan al familiei: chiar aveam şanse să-mi ating scopul. 

Aveam să mă grăbesc. Promisesem că demarez procesul în timp util şi să-l duc la bun sfârşit. Mă plimbam din oficiu în oficiu. Unele chestii le-am rezolvat cât ai clipi, cu ajutorul unui săpun Amo sau al unui pachet de Kent. Strânsesem toate documentele necesare pentru cererea de emigrare. Avem în buzunar şi declarația lui István, tradusă şi legalizată. 

Cele câteva ore de alergături în iarna bucureşteană m-au terminat. Mergând spre casă am cumpărat ceva de mâncare şi o sticlă de votcă. Am alergat dintr-o suflare pe scări, am năvălit în casă - în sfârşit, puteam fi iar eu însămi. Nu mai era necesar să joc rolul de cuceritoare a funcționarilor, să-mi casc ochii pentru a-i convinge pe unii, pe alții că sunt îndrăgostită până peste cap de viitorul meu soț, István. Stăteam în hol gâfâind, lăsându-mă în genunchi. Punga aruncată pe jos, dosarul aşijderea - ca şi cum aş fi fost chinuită de grețuri. Se însera şi, în mod excepțional, mai-marii termoficării lăsaseră căldura să se strecoare în case. Ura!