Cronica literară
Constantin Pricop

RADU MAREŞ, ECLUZA

Articol publicat în ediția Viața Românească 12 / 2008

Cîteva comentarii apărute în revistele culturale şi în ziare după publicarea romanului Ecluza (Editura „Aula”, 2006) atrag atenția prin nefirescul unor concluzii – pe marginea unei scrieri lipsite, altfel, de complicații. Interpretările extravagante par a fi datorate opacizării unor realități altădată „de la sine înțelese”. De pildă, diferențele dintre „generația” 60 şi „promoția” 70. Generația 60 a impus în literatura română, cum se ştie, un nivel estetic remarcabil – premisă necesară ridicării unei literaturi autentice. Mutațiile din acei ani au fost consecința unei reorientări în politica puterii comuniste. Încă o imixtiune a politicului în literatură care, chiar dacă pozitivă, de această dată, a denaturat din nou mecanismele fireşti ale vieții literare. În Literatura română postbelică, vol. 1, am vorbit despre condițiile speciale ale afirmării generației 60. Tinerii şi mai puțin tinerii autori apăruți în anii 60 n-au avut în fața lor o generație de scriitori autentici, care să se fi impus prin merite artistice. Obedienții realismului socialist, pe care anterioara facțiune a puterii comuniste îi cocoțase pe podiumul vieții literare, erau lăsați acum din brațe de noua conducere socialistă. După un prim moment ezitant, generația nouă, care caută să „normalizeze”, prinde viteză, fără vreo opoziție serioasă. Cu totul alta devenea situația scriitorilor din „valul” imediat următor, din anii 70 – pe care unii istorici literari nici nu-l mai disting de masiva grupare a generației 60. Autorii care alcătuiau „valul 70” trebuiau să-i concureze pe scriitorii generației 60, să se impună în fața acestora prin inițiative literare diferențiate. Dacă poeții şi prozatorii generației 60 reinventaseră, pentru literatura română, aspectele majore, grave ale artei cuvîntului, reinstalaseră pe frontispiciul literaturii române genuri, teme, procedee care fuseseră scoase din circulație de realismul socialist, autorii din valul 70 nu mai aveau de acoperit un larg orizont nepopulat. La cei din al doilea lot al generației 60 începuse să-şi facă loc ironia, ludicul, celor din anii 70 rămînîndu-le să aprofundeze, să amplifice importanța nuanțelor, să rafineze suplimentar – să propună ceva diferit de ceea ce realizaseră predecesorii. Mare parte din reprezentanții promoției 70 – poeți şi prozatori în egală măsură – îşi asumau o altă miză. Interesul lor mergea către literatura care se naşte din literatură, către limbaj ca sursă a realităților literare. Să nu uităm că ne aflăm în anii textualismului, structuralismului ş.a.m.d. Chiar dacă nu se arătau neapărat interesați de experiențele extreme ale textualismului, trasate în epocă de „prozele” unui Philippe Sollers, de pildă, din Tel Quel – ideile „textului care se scrie singur”, care comunică, fără vreo intervenție exterioară, cu alte texte, neglijînd autorul, receptorul, contextul etc., erau familiare beletriştilor noştri de atunci. Mulți scriitori din promoția 70 păreau dedicați unui minimalism plin de promisiuni. Este unul din motivele pentru care contribuția artistică a promoției 70 se arată mai puțin spectaculoasă decît aceea a generației 60, care reinventa literatura adevărată pe un teren vast, eliberat prin eficiente demolări oficiale. Livreşti, cu un suflu mai puțin eroic, cei din anii 70 îşi concentrează energiile creatoare asupra textului, asupra nuanțelor, a jumătăților de ton. Noii scriitori de atunci erau mai puțin puşi în evidență şi pentru că criticii importanți ai momentului aparțineau generației 60. Altfel, ca valoare, mulți reprezentanți ai promoției 70 sînt cel puțin egalii vedetelor mediatizatei generații precedente sau ai generației care îi succede, intens popularizată şi aceasta. La cei mai buni reprezentanți ai promoției aflăm o conştiință a artei literare profundă şi generoasă. Alt motiv pentru care despre acest contingent de scriitori, serioşi şi discreți, nu s-a vorbit cît s-ar fi cuvenit e şi acela că, atunci cînd opera lor, care a crescut mai lent şi fără alămuri publicitare, a început să capete consistență, a apărut la orizont mult mai vocala generație 80, urmată de promoții din ce în ce mai guralive. Dar cărțile autorilor anilor 70 (şi cele pe care le vor mai scrie aceia dintre ei care mai sînt în stare să o facă) ar trebui redescoperite (sau, abia acum, descoperite) pentru că ele constituie un capitol important, viabil, în bună parte, şi astăzi, al literaturii române postbelice. Reprezentanții promoției 70 sînt „artişti ai cuvîntului” în sensul cel mai adecvat al acestei sintagme. çntîlnim în scrisul lor opera care se naşte pe măsură ce este scrisă, pe măsură ce este citită, din cuvînt adăugat celorlalte cuvinte…

Hazardul editorial ne oferă o probă irefutabilă privind condiția scriiturii romaneşti la Radu Mareş. În 2002 autorul publica Anul trecut în Calabria, un interesant reportaj (cartea s-a bucurat, de altfel, de o primire generoasă) despre lumea acelei zone geografice cu nume sonor şi cu obiceiuri impresionante. Reportajul, ca gen, nu e o descoperire tîrzie a prozatorului – în tinerețe l-a cultivat de asemenea, nu numai pentru că trebuia să o facă în ipostaza de ziarist la un cotidian județean, ci şi din reală vocație. Reportajul calabrez ne pune în fața unui cu totul alt tip de scriitură decît acela din romane. Urmăriți ritmul prozei din această carte. Rapid, fără oprelişti, în tempoul plimbării unui privitor printr-o lume spectaculoasă. Scrisul martorului foloseşte exclusiv „relatării” unor „conținuturi” atractive în sine. Scriitura din Ecluza se caracterizează, s-a relevat deja, printr-un ritm, deliberat, extrem de lent, o frază întoarsă asupra ei înseşi, într-o circularitate căutată, cu o „întîrziere” permanentă, sistematică – dezvăluind accentele romanelor sale şi ale altor prozatori din promoția 70. Modul de a scrie romane e cu totul altul decât acela din reportaje… Nici „realismul” ficțiunii (pentru că este vorba, totuşi, despre realism) nu are nimic în comun cu acela al dărilor de seamă privitoare la ce se vede de jur împrejur. Lumea din Ecluza prezintă, în fapt, o zonă mai puțin cunoscută şi mai puțin recunoscută a romanului românesc. La fel ca în cărțile anterioare ale lui Radu Mareş, începînd chiar cu romanul de debut, Anna sau pasărea paradisului (1972), în Ecluza poate fi descoperită țesătura, aproape palpabilă, prin care limbajul dă naştere structurii ficționale. I s-au recunoscut lui Radu Mareş, şi în legătură cu Ecluza, „merite stilistice”. Dar a vorbi despre stil ca despre un soi de hîrtie de împachetat în care este vîndut „conținutul” romanului însemnă şi a nu percepe adecvat romanul lui Radu Mareş, dar şi a nu înțelege esența literaturii moderne. Pentru că „forma” este exact ceea ce romanul spune. De oriunde din această carte se pot extrage pasaje care să probeze consistența discursului. „După primele ploi reci de toamnă urmase bruma şi imediat după asta nopțile se umpluseră de un continuu fîşîit metalic, ca şi cum cineva ar fi întors filele unei cărți uriaşe: cădeau lent spre pămînt, într-o cernere muzicală, pe o singură notă, frunzele nucului geamăn de sub fereastra atelierului. /…/ Cînd era lună plină, se încăierau cîinii din curțile cartierului: vacarm feroce, ca într-o cutie de rezonanță. Adormea iarăşi în cele din urmă însă cu ochiul de veghe rămas deschis şi în somn, oricît ar fi fost de profund, simțea cum corpul său caută, bîjbîie, cu nelinişte tot mai mare. Liz apărea astfel – deşi alungată imediat – ca absență.” (362) O descriere puternic sugestivă, lipsită totodată de orice tendință de calofilie. Privitor la personaje – un roman nu se realizează fără personaje – ele nu constituie centrul de greutate al romanului. Tehnica în care sînt realizate este una hibridă. De o parte descriere din exterior, „cinematografică”, „behavioristă”. Comportamentism. De cealaltă, investigație psihologică prin imersiune în mintea personajelor – după binecunoscutul model al autorului omniscient şi omnipotent. çn calitate de observator al psihologiilor autorul dă dovadă nu o dată de subtilitatea marilor romancieri analişti – fără a insista însă în această direcție. Un spirit de analiză pătrunzător urmăreşte mecanismele gîndirii individuale plasată în contextul social, specific, al epocii. Sînt invocate chiar „psihologii” caracteristice acelei lumi, dovedind o înțelegere „din interior” a vieții din acele timpuri, cu atitudini specifice, rezultatului dresajului în masă. Am putea aminti apărarea pe care şi-o construiau personajele de o oarecare complexitate – cum ar fi acea „absență” practicată de participanții la lun­gile şedințe specifice epocii, indivizii care se refugiau în imaginar, într-un soi de autohipnoză, trecînd „pe pilot automat” pentru a se apăra de revărsarea tonelor de plictiseală…
Ceea ce poate alimenta ideea că Radu Mareş ar „descrie” ultimii ani ai perioadei comuniste, cum se insistă în recenziile invocate la începutul acestor rînduri, e coincidența, căutată sau pur şi simplu datorată acciden­tului, între modul său de a scrie, de a concepe literatura şi caracteristicile lumii sub dictatură. Societatea comunistă era una egală, „plată”, fără nimic spectaculos. Binele şi răul funcționau într-un plan artificial, paralel cu normalitatea. Prin falsificarea reacțiilor sociale fireşti se crea o grilă pe suportul unui rău general. O lume de umbre devenea soclul unei boli spirituale. Nici din punctul de vedere al structurii colectivelor nu se întîmpla ceva special, traiectoriile indivizilor erau consecvent contrafăcute; nimic nu se realiza după valoarea individului, după semnificația sa unică, ci doar după gradul de supunere, de oportunism, după „pile” etc. Sub comunism evoluțiile sociale deveniseră amorfe, reducîndu-se la o țesătură de falsuri. Lumea din roman se poate reduce fără explicații inutile la această realitate liniară, care, în „subteranele” romanului, corespunde unui tip de scriitură, unui tip de construcție epică. Personajele se „realizează” într-un orizont al limitărilor acceptate – doar atît permitea epoca. Orice formă de asociere care putea să scape controlului oficialităților era văzută ca acțiune… duşmănoasă. çn asemenea condiții grupurile sociale nu se organizau decît cu restricții stricte – microbişti de fotbal, pescari amatori, vilegiaturişti „prin sindicat” etc. Un studiu de sociologie ar putea identifica în romanele epocii această monotonie socială şi individuală. Personajele din Ecluza alcătuiesc un grup de intelectuali caracteristic pentru limitele comunismului birocratic, care cuantifică lumea după o formulă – sugerată, încă o dată, de acel discurs lent, alcătuit din tuşe minuscule, adăugate cu obstinație. Universul minimalist „prezentat” în roman este rezultatul elaborării unei scriituri specifice. Radu Mareş creează un univers al personajelor compatibil cu scriitura sa elaborată, întoarsă doar spre ea însăşi, compulsînd detalii. Prozatorul aduce în scenă personaje – dar şi lumea în care aceste personaje evoluează. Încă o dată prevalează scriitura, nu latura documentară. Nu prezentarea ultimilor ani ai dictaturii comuniste, cum susțin acei recenzenți, este ținta scriitorului Ecluzei, ci plăcerea de a ridica, din cuvinte, lumea ficțională. E adevărat că etalarea acestui orizont poate să pară recunoaştere a unei înfrîngeri sociale. Dar, încă o dată, scriitorul nu „redă”, nu „reflectă” – el creează prin intermediul cuvîntului şi e de mirare că aceste evidențe, uşor de decelat, au fost trecute cu vederea atunci cînd s-a accentuat latura „documentară” a romanului. Majoritatea comentariilor au observat de îndată ritmul lent al narațiunii – dar acest lucru a fost văzut ca un element extern, ca o insuficiență a instrumentului de prezentare – un minus sau o curiozitate. Or, această lentoare, această întîrziere ține de esența narațiunii, cum subliniaseră formaliştii ruşi, cu Şklovski în frunte. Lumea de dincolo de vălul cuvintelor este creația acestui ritm… Mareş e mai aproape de „le plaisir du texte” decît de creatorii de fresce sociale. Lumea acelor ani îl ajută să-şi materializeze suflul literar. Relația dintre lumea prinsă în țesătura textului şi esența acestei țesături e, fără îndoială, complexă, cu multiple corespondențe şi determinări reciproce. Realizînd textul, autorul ajunge fără ezitare la umanitatea corespunzătoare acestuia. şi, pentru că socialul nu e, în cazul romancierului, o sursă epică suficientă, autorul caută o asemenea sursă şi în alte zone. Personalitatea culturală a provinciilor româneşti ar putea fi un astfel de domeniu. Pînă acum ea nu s-a regăsit prea des în romane. Dar autorul, dovedind încă o dată un acut simț de observație, nu urmăreşte consecvent şi nu insistă nici în această direcție. Moldovenii, ardelenii, muntenii rămîn, ca şi pînă acum, palid reprezentați în romane ca grupuri cu obiceiuri distincte, producătoare de impacturi în spațiul operelor de ficțiune.
O mostră de calitate pentru spiritul promoției 70, Ecluza este un roman al ultimilor ani de comunism doar în măsura în care un anumit tip de scriitură, stăpînită cu virtuozitate de Radu Mareş, se sincronizează cu lumea acelor ani. A fost, în epocă, o modalitate de a crea opere de ficțiune în limitele adevărului.

Constantin Pricop