Breviar editorial

„şi înțelegi de ce plecarea/ a fost cea mai captivantă invenție/ în nopțile pline de zgârciuri/ pe care le ronțăiam împreună” – o plecare hotărâtă parcă de un Dumnezeu neîntreg, nemilos, ce pare a fi descumpănit de cât de eterogen este şi cât de diferite îi sunt jumătățile: „oricum am fi/ jumătatea dumnezeului meu a fost întotdeauna/ femeie/ o femeie cu pielea goală de risipă/ şi cuvinte prost crescute/ o piele bine scrisă într-un viitor de palme/ şi pentru totdeauna o palmă de bărbat/ (…) pentru că jumătatea dumnezeului iubeşte femeile/ iubeşte fumatul în locurile interzise/ şi fumatul cu gura plină/ iubeşte sexul în grup şi locuințele fără etaj/ crâşmele şi dansul din buricul alteia/ de care s-a îndrăgostit/ după primul pahar de vodcă/ dar mai presus de toate acestea iubeşte să se părăsească/ din când în când/ dintr-un bărbat în altul/ dintr-o decizie în alta/ iubeşte altarele şi preoții/ de unică folosință”. Referințele critice ale volumului sunt semnate de Maria Nicula, Marius Conu, Aurel Pantea – care îşi încheie astfel prefața: Daniel Dăian „edifică un real poetic din care, pe alocuri, se întrevăd Isidore Ducasse, dar şi athanorul lui Gellu Naum”. 

 

privilegiul imperfecțiunii, de Maria Postu, colecția Opera Omnia – Poezie contemporană, Editura TipoMoldova, 2013, 256 pag.

Maria Postu este o prezență discretă, dar ferventă. Insomnii molipsitoare (1994), Întâlnire cu Altamira (1999), Abonament viață-moarte (2003), Din spatele ferestrei (2007) sunt volumele din care autoarea a selectat poeme pentru prezenta antologie – imperfectă poate şi ea, dar ce privilegiu este uneori poezia… Sau, cum spunea Eugen Negrici în 1994 despre debutul Mariei Postu: „Vacarmul din jur nu îmi dă nici o şansă, dar afirm spre a se şti că am făcut-o: aici, între aceste coperte, supraviețuieşte Poezia!”. 

Numai Poezia derutează şi depăşeşte moartea („Domnule Grădinar, fii bun şi ia-ți uneltele de grădinărit/ şi ajută-mă să devin mai repede o tuberoză/ din rondul acela unic de tuberoze supraviețuind avatarurilor grădinii.”), numai creatorii sunt privilegiații păstrători ai emoțiilor, până la timpul rânduit lor, dacă acesta va exista vreodată: „Se întâmplă din când în când/ să fiu confundată cu o cerşetoare,/ arestată, interogată şi obligată/ să-mi dau trecutul la nufărul/ să deconspir cele mai vulnerabile puncte ale străzii/ unde se adună neştiute de sticleți/ poemele bete, strident machiate,/ sperând să-şi câştige dreptul de o noapte/ pe o pagină de carte măcar,/ când în sfârşit sunt eliberată,/ trebuie s-o iau de la capăt să-mi contabilizez emoțiile,/ să le conserv prin criogenie până când va reveni timpul lor/ aici sau aiurea,/ mă întreb dacă exist sau nu sunt/ decât un coşmar abia început din somnul lui dumnezeu/ despre care unii spun că n-ar dormi niciodată”.

 

invitație oficială, de Ion V. Strătescu, Editura Vinea, 2013, 114 pag.

„Autorul are, lucru extrem de rar în poezia românească, o certă vocație de moralist şi tocmai această vocație, pe care ştie să o îmbine de minune cu imaginarul supra­realist şi cu o bine pusă la punct tehnică a insolitării, reprezintă, am crede noi, partea cea mai originală a liricii sale”, spune Octavian Soviany. Iată, de pildă, poemul „cronica neputințelor legiferate”: „sunt un mare păcătos/ am încercat să fiu o gură a îngerului/ şi am fost mai mult o gură a diavolului/ deşi dumnezeu a zis că nu putem/ să fim o gură a celuilalt// viața mea tuşeşte de se cutremură/ somiera uzată a democrației/ mi-am plătit înfrângerea cu prea puțini bănuți/ cum să nu-mi fie ruşine cu ea// totuşi sunt norocos întrucâtva/ blitz-urile nu pot să descopere/ show-urile gândurilor păcătoase din mintea mea// până şi sfârşitul e acum o sărbătoare săracă/ nu mai poate umple nici măcar/ un autobuz cu bocitoare de mâna întâi...”

 

Brâncuşi şi reveriile materiei, de Lucian Gruia, colecția Eseuri, Editura Limes, 2014, 210 pag.

Lucian Gruia este un cercetător neobosit, care revine asupra temelor sale predilecte şi le îmbogățeşte mereu, prin noi unghiuri de interpretare. Martin Heidegger statua, în Originea operei de artă, citat preluat şi de autorul volumului de față: „Sculptura ar fi întruchiparea de locuri care, deschizând un ținut şi păstrându-l, adună şi mențin în jurul lor un câmp liber, care acordă lucrurilor existente acolo o aşezare, iar omului o locuire în mijlocul lucrurilor.” Lucian Gruia îşi propune aşadar o abordare „din lăuntru”, din „mijloc”: „(…) Mi-am închipuit apoi ce senzații a trăit Brâncuşi modelând lutul, cioplind piatra sau marmura, şlefuind bronzul şi inoxul. M-am mai întrebat: prin ce miracol a făcut Brâncuşi ca formele sale să devină imponderabile, Peştii să înoate şi Păsările să zboare?

În sfârşit, am încercat să lămuresc în ce ar consta «locuirea» brâncuşiană. Pentru aceasta am proiectat, peste Coloana fără sfârşit, apa Jiului, Masa tăcerii, scaunele aleii, Poarta sărutului şi Biserica Sfinții Apostoli Petru şi Pavel.

Am concluzionat, conform definițiilor filosofului Constantin Noica (împătimit şi el de Brâncuşi), că sculpturile realiste ale titanului de la Hobița aparțin «devenirii întru devenire», iar cele care relevă spiritul formelor, «devenirii întru ființă»”. Volumul cuprinde un Argument, apoi capitolele: „Brâncuşi flaneur”, „Interiorul formelor plastice brâncuşiene”, „Revelația brâncuşiană”, „Problematica limitei în sculptura brâncuşiană”, „Brâncuşi şi reveriile materiei”, „Brâncuşi şi structurile antropologice ale imaginarului”, „Etapele desăvârşirii în sculptura lui Constantin Brâncuşi”, „Sculptura brâncuşiană între Devenirea întru Devenire şi Devenirea întru Ființă”, „Portretul psihologic al lui Constantin Brâncuşi”, Încheiere – Povestea lui Brâncuşi, urmate fiind de mai bine de 30 de pagini: Addenda, Note, Fotografii şi Planşe.

 

Carnetul unui Pierde-Țară, de Paul Diaconescu, Casa Cărții de Ştiință, 2014, 180 pag.

După povestirile SF din Mica serenadă siderală (1964), romanul Cartea Muierilor (1998, la 34 de ani de la debut!) şi La Capri, La Capri (nuvele – 2006), publică în acest volum 85 de texte scurte, unele deja apărute în „România literară”. Cu Paul Diaconescu pornim într-o călătorie nu numai spre locurile exilului său, Franța şi Suedia, ci şi într-o călătorie spre apropierea sau îndepărtarea de un timp anume, poate de acel moment când, pentru generațiile care îl urmează, „Carnetul unui Pierde-Țară va fi înlocuit de Carnetul unui Câştigă-Lumea”: „Dar clipirea orei mă atrage din ce în ce mai mult, mă hipnotizează. Îmi desprind cu greu ochii de pe ecran şi văd, mai sus, pe televizor, masivul ceas de bord, în ramă groasă de aramă, cumpărat la o vânzare de binefacere şi recomandat drept relicva unui steamer cu care a călătorit şi August Strindberg. Închid televizorul, deschid sertarul noptierei cu doctoria de luat dimineața. De pe noptieră îmi clipeşte-rânjeşte galben deşteptăto­rul digital oprit adineauri.

TIMPUL! De câțiva ani urăsc Timpul, timpul gol, care mi se scurge printre degete, repede, tot mai repede, amintindu-mi de pierderi ireparabile. Timpul de care nu scap nici când ies în stradă. Pe fațade, printre reclame: ora exactă! Pe autostrada Timpul îşi are arcurile sale de triumf cu panouri electronice pe care rulează texte: „«Ceață în Valea Ronului. încetiniți!» Şi alături: ora exactă. «Aten­ție! Accident la 15 km!» Şi alături: ora exactă.

Am descoperit, totuşi, un refugiu: mallul. Aici nu există ceasuri, aici Timpul e abolit. Cu cât clientul întârzie mai mult prin magazine, cu atât mai vulnerabil devine în fața ispitelor din rafturi. Mă grăbesc doar în raioanele reci, cu alimente alterabile. În rest, deambulez alene prin mari suprafețe şi butici minuscule, printre vitrine sclipi­toare şi galantare sobre, printre culori vii şi cuvin­te frumoase: Cantuccini, Laura Ashley, tangerine, mozzarella, Veuve Cliquot, Armani, sultanine... Uit de mine şi de ceasuri până ce crampa din pi­cioare mă obligă să mă aşez pe o stivă de cartoane cu bere Kronenbourg. Şi... fără să ştiu de ce, ridic manşeta şi mă uit la ceas!”

Autorul beneficiază de comentarii elogioase, ba chiar mai mult decât entuziaste, din partea lui Gabriel Dimisianu (cu care, de altfel, a fost coleg în studenție), C. Stănescu, Constantin Vişan şi, mai ales, Daniel Cristea-Enache.

 

Scriitorul de vagoane şi alte povestiri aproape adevărate, de Alex Plescan, Editura Tracus Arte, 2014, 104 pag.

„Bijuterii literare. O gamă extrem de întinsă de emoții transmise cu o marcă stilistică inconfundabilă. Polifonia unui mare scriitor” – aceasta este prezentarea pe care, tranşant, Răzvan Petrescu o face acum, la prima apariție editorială în România a prozatorului, dramaturgului şi jurnalistului de origine română Alex. Plescan. Născut în Țara Vrancei, stabilit de ani buni în Noua Zeelandă, cu siguranță autorul şi-a purtat cu el biblioteca interioară. Să vedem însă un fragment din povestirea (una din 29) care poartă exact acest titlu, „Biblioteca interioară”: „În grupa noastră de comando mai erau un soldat american mare şi tăcut, şi o femeie tânără, dintr-o țară imprecisă, ea fiind şi şefa operațiunii. Ne-am echipat cu tot ce te aştepți într-un film de acțiune: haine negre, bocanci, arme uşoare, funii, vopsele de camuflaj. Vorbeam prin mici microfoane şi ne auzeam prin nişte cercei agățați în spatele urechii. (…)

Şefa îmi şoptea prin radio ce să fac. Inutil, că buzele ei oricum la urechea mea dreaptă. Mi-a pus în palmă ceva ca un inel mare, l-am pipăit şi părea să aibă o piatră rotundă, centrală, cumva caldă, înconjurată de pietre mai mici, ascuțite, pe care le credeam diamante; m-am prins că trebuie să tai sticla cu ele, dar nu mergea, colțurile nu ieşeau prea mult în relief din inel, aşa că am început să stricăm montura împreună, mâna ei dreaptă cu mâna mea dreaptă şi cu masa doar ca punct de sprijin şi singură unealtă, în întunericul ăla. Nu ştiu dacă am reuşit. Ştiu că ne-am zbătut în tăcere, ea deasupra mea, mână în mână, ştiu că îi simțeam respirația pe ceafă şi osul pelvic sau numai o parte din vesta de kevlar împungându-mi spatele, ştiu că amândoi am vrut să ne apropiem buzele.

Imaginea următoare e într-un fel de vestiar, unde ne dezechipam de față cu toți ceilalți din brigada noastră, iar americanul povestea ce a găsit în infraroşu când s-a întors în bibliotecă, făcea remarci fără perdea şi gaşca râdea cazon. Atunci am văzut fata în lumină clară pentru prima dată. Era mai mult slabă decât scundă, cu părul ca plaja udă, strâns într-o coadă de cal, buzele subțiri, pielea creolă, ochii se vedeau negri prin ochelari fumurii, pieptul îi părea plat în uniformă. Stătea cu picioarele uşor depăr­tate, sprijinită de rastelul cu arme, exact în fața mea şi, cu cât mă ruşinam eu mai tare că se vorbea de noi, cu atât ea se integra mai mult în conversație.

Apoi cineva a spus un număr: 89. S-a râs. Altcineva a aruncat: 131, apoi alții: 331, 79, 181, 168, 66, 16. Se râdea cu spume, cu bocancii tropăind pe podeaua de ciment. Mi-am dat cu greu seama că erau numere de tramvaie, autobuze şi troleibuze din oraşul în care locuisem cândva. Şi m-am apucat să aştept, Maria, cu privirea în pământ, nici măcar cu o țigară aprinsă, poate apare şi numărul nostru. Numai vise de-astea am de când nu mai dorm lângă tine, dar ăsta e singurul pe care am vrut să mi-l amintesc.

Christchurch - Queenstown - Mermaid Beach, 11/10/11 - 07/03/12 - 27/09/12”. Volumul are o dedicație care sună aşa: „Pentru Maria, o femeie cu numele căreia nu am iubit niciodată o femeie”. 

Vasile Baghiu, la rândul lui, ca şi Răzvan Petrescu, susține fără rezerve acest debut: „Bizare, cosmopolite, magic-realiste, absurde, umane, povestirile acestea aduc în literatura română contemporană o gură de aer proaspăt dinspre Mările Sudului. Intrat fără ezitări în peisajul literar românesc la începutul anilor nouăzeci, dispărut apoi pe drumurile emigrării spre țara fructului kiwi, Alex[andru] Plescan revine acasă cu nişte experiențe fascinante, pline de înțeles, filtrate printr-o sensibilitate literară şi o viziune de zile mari. Pur şi simplu, în proza lui încape toată lumea”. 

 

Gălbenuşul Soare, de Şerban Chelariu, cu ilustrații ale autorului, colecția Magister, Editura Limes, 2014, 132 pag.

Ştefan Stoenescu, redutabilul traducător, îl prezintă într-o prefață de nu mai puțin de 22 de pagini pe anglistul, artistul plastic şi poetul Şerban Chelariu, stabilit din 1987 în SUA, aflat acum la a şasea apariție editorială în România: „În ce priveşte poesia sa ca expresie a unei imaginații deopotrivă introspectivă şi vizionară, servită de o artă ce îmbină cutezător ludicul cu gnomicul, Şerban Chelariu şi-a propus explorarea noii percepții (dacă nu chiar conştiințe) galactice. Aceasta s-a ivit sub impactul paradoxalei opoziții de la începutul secolului trecut dintre fizica cuantică, inaugurată în 1913 printr-un articol publicat de cercetătorul danez Niels Bohr (1885-1962), şi teoria relativității generalizate, publicată în 1915 de către Albert Einstein (1879-1955), care în 1905 lansase teoria relativității restrânse, cât şi datorită impactului global şi nu mai puțin deconcertant al noilor teorii astrofizice, generate de viziunea cuantică asupra energiei cosmosului”. Imersiunea în marele necunoscut nu se poate face fără a depăşi mai întâi „bolta chiliei din trup”: „aş vrea să plonjez până dispar/ de-a lungul axului optic interstelarc să îmi arunc/ lumina țărânii ce-mi ard/ sfere de jar/ cu pumni de cenuşi/ prin mijlocul oului/ prăjit ochi/ de big-bang/ cu nevăzut gălbenuş// gălbenuşul m-aude/ şi îmi strecoară prin corpul vitros/ o ocheadă de stea/ scurtcircuitându-mi prin corpul cărnos/ bolta chiliei din trup/ încă vuind/ dangătul embrionar/ cu bolțile eterului încă vuind/ dangătul primordial// şi plutesc printre membrane cu bolți/ rezemate pe candela cerului/ înălțată pe umerii altor lumini/ fără să ştie sau ştiu/ şi se prind/ şi mă pierd într-un joc/ de-a nu mă uita/ pe o gură de rai/ neştiută/ eterului/ fără să fie sau fiu/ pe care-1 dansăm/ întreaga noapte/ a veşniciei/ până în dimineața fermecătoarelor vieți/ de puțin mai târziu”.

 

Sfeşnic în rugăciune, de Traian Vasilcău, Notograf  Prim, Chişinău, 2012, 56 pag.

În „oblăduirea de sfârşit”, regretata Irina Mavrodin îl considera pe Traian Vasilcău un poet autentic care „reuşeşte să comunice prin poezia sa un simțământ al unirii, al contopirii cu Lumea, o stare de metafizică trăire a misteru­lui cosmic (…).

O asemenea metafizică unire, adevărată sacră nuntire, integrează neîncetat un «nu» şi un «da», fiind o strânsă țesătură de paradoxuri, pe care cititorul şi le asu­mă în modul cel mai firesc, pe măsură ce înaintează prin poem(e)”. Credința în divinitate nu înseamnă lipsa îndoielii şi a durerii, ci continua alergare spre un liman mereu prea îndepărtat: „Mă amurgeşte clipa, greu/ Mi-i sufletul. Dacă m-ar pune/ La inima Sa Dumnezeu/ Sfeşnic aş fi în rugăciune.// Din orice rai în plîns m-alung/ Şi lumea care mă iubea/ În taina ei ucisu-m-a.// Oricît alerg, nu mă ajung/ Şi-n zori, trezit de moartea mea, / Straiu-mi visez, cusut de-o stea”.

 

Laptele negru al mamei (sau O formă a lucrurilor ce vor veni, după ce au mai fost odată, dar noi eram prea proşti să le observăm), de Cosmin Leucuța, col. Punct.Ro Debut, Editura Adenium, 2013, 392 pag.

Cosmin Leucuța vrea să observe şi atât, cu ochi rău, lucid, şi să expulzeze tot ce este reverie, speculație, „psihologie” – chiar dacă (sau tocmai pentru că) scrie despre viața interioară a celor de vârsta lui, despre obsesii, despre plictiseală, despre revoltă, despre dezabuzare: 

„Se trînti pe pat. Oftă, aşteptă puțin, apoi mai oftă o dată.

Căută o foaie de hîrtie şi luă un stilou. Ii plăcea să scrie. Să îşi lase gîndurile oriunde. Să şi le imprime pe hîrtie. Chinezii spuneau că cea mai ştearsă cerneală e mai bună decît cea mai bună memorie. Nu Dumnezeu oferea nemurirea, ci hîrtia. Si cea mai mare temere a ei era să fie uitată. Aşa că scrise energic:

Chestii de făcut cînd te plictiseşti:

Puse stiloul în gură şi gîndi: „...atunci cînd aştepți ca lumea să se oprească din învîrtitul ei şi să te privească pentru o clipă...”

Scrise, complet despuiată de orice simț al răspunderii şi al consecințelor (nebănuind măcar că, în afară de ea, vor mai exista persoane care vor citi aceste rînduri intime):

Masturbează-te 

Aranjează cărțile pe rafturi 

Fă ordine în sertarul cu ciorapi 

Fumează o țigară 

Uită-te la ceas 

Mai masturbează-te 

Rearanjează cărțile pe rafturi 

Ține-ți respirația 

Masturbează-te în continuare

 Joacă-te cu mărgelele de sticlă 

Uită-te la ceas 

Mai fumează o țigară 

Şi

Mai masturbează-te o dată

Privi lista şi pufni într-un rîs amar.

Era adevărat. Că lucruri bune/lucruri rele/ se-mpletesc perfect/ că un costum şi-o mască cu rînjetul sculptat în ea ne-aşteaptă după colț de stradă/ nevăzute mîini te-mping pe scenă/ şi sforile care/ să te-ndrume trebuie/ în schimb te strîng de gît/ iar toată lumea rîde/ picioarele izbesc în aer/ lumina te orbeşte/ scuturi capul/ dai din umeri/nimeni nu răzbeşte/ din acest «al bastar­zilor carnaval»/ nu poți scăpa victorios/ să plîngi de fericire/ să strîngi în brațe libertatea/ să dai’ntr-o parte nu-ştiu-ce/ să rupi/ să spumegi/ cazi în gol/ te frîngi/ deschizi un ochi/ şi stai/ eşti tot aici/ în acest vicios cabaret!

Cînd voi muri...

...şi voi muri!

Cînd voi ajunge în Iad...

...şi voi ajunge în Iad!

Cînd diavolul o să mă întrebe...

...şi mă va întreba!

...care mi-e păcatul de care sînt cea mai mîndră, vreau să am de unde alege! Trebuie să mă dezmeticesc, să mă dezmor­țesc, să revin la starea mea inițială, să încep să tai în carne vie. în carnea oricui. Chiar şi a mea. E la fel de bună. Am nevoie de suferință. Trebuie să fac o prostie, ceva incredibil de stupid sau de periculos, care să mă repună pe şine, care să mă facă să îmi dau seama de importanța lucrurilor din jurul meu, şi să încep să apreciez ce am.”

Cosmin Leucuța (n. 1986) este absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest, Timişoara. A publicat în revista EgoPHobia trei povestiri şi trei nuvele. Romanul său de debut, Laptele negru al mamei, este unul din cele două cîştigătoare ale Concursului de Debut organizat de Editura Adenium în anul 2013 (secțiunea Proză).

 

Piper, scorțişoară, dafin, vanilie, antologie de Marian Oprea, Editura BrumaR, 2013, 400 pag.

Marian Oprea este un vrednic antologator al unui spațiu poetic în continuă schimbare, Banatul – de care rămân legați pentru totdeauna şi Şerban Foarță, cu versurile formației Phoenix, dar şi, la celălalt capăt al timpului, podurile lui Aleksandar Stoicovici. Inițiatorul şi înfăptuitorul acestui volum mărturiseşte: „Antologia aceasta se vrea o continuare a celeilalte: Poeți din Banat – Cele mai frumoase poezii. Poeții germani, sârbi, maghiari, prin specificul lor, completează şi întregesc literatura acestui topos. Pentru frumusețea poeziei lor, i-am inclus şi pe cei care s-au născut aici sau au locuit aici, de la câteva luni (Ady Endre), la câțiva ani (Nikolaus Lenau, Miloš Crnjanski, George Călinescu, Camil Petrescu). Poeții tineri ai ultimului val întregesc această panoramă. Demni de a fi luați în seamă sunt şi confrații din Banatul Sârbesc. Cu toții au contribuit sau contribuie la crearea şi consolidarea unei literaturi viguroase, competitive, vizibile pe plan local, național şi european. Herta Müller e o dovadă vie. Desigur, totdeauna e loc de mai bine”. Volumul este prefațat de Tudor Crețu. Fiecare poet antologat este definit printr-un citat concis – cum ar fi, în cazul lui Ion Chichere, dispărut în 2004, la numai 50 de ani:  „Ceea ce mă impresionează pe mine la Ion Chichere este capacitatea sa de a se înnoi şi de a creşte de la un poem la altul. Privind în jur, aş spune că fenomenul e mai degrabă neobişnuit” (Mircea Martin).  Un fragment din poemul „Când moartea nu mai este substantiv”, dedicat prietenului Costel Stancu, este, credem, edificator: „atunci şi numai atunci înfloresc plasticul şi oglinda şi vopseaua –/ zboară o pasăre în formă de cheie printr-o uşă în formă de sicriu şi brusc scândurile/ se fac aripi de moară, eu atunci răguşesc în tunel şi picură pe creştetul meu pleşuv/ un sânge mic de vrabie şi de criptă.// cu atâta mirare crapă gheața în scris şi cățeii de muguri scot capul din buzunarele/ iepurilor şi iepurii scot capul din buzunarele urşilor şi înnebunesc toate sălciile şi se/ bâlbâie melcii şi râmele şi se poticnesc cocostârcii,// şi în ciocul lor substantivul de şarpe se face virgulă după moarte şi urmează/ ouăle ca nişte puncte, puncte.// toate hornurile rămân cu gura căscată şi parşivii de nori cotcodăcesc/ pe sub fustele îngerilor,// e o nebunie cu lumina; ca o oglindă mi se sparge în cap/ şi mâine zi prietenii mă găsesc beat cu capul însângerat/ şi din părul meu năclăit scot cioburile cu penseta.// în continuarea luminii zboară egreta”.