POSTERITATEA SFĂRÂMATĂ

 Cei care s-au născut înainte ca acest tren al lumii să ia viteză, înaintea tejeveurilor care brăzdează biografiile noastre, scurtându-le – de cap dacă vreți – considerabil, în ciuda numărului de ani care poate, în multe cazuri, cre?te, toți ace?tia ne obi?nuiserăm cu ideea existenței unei posterități pentru opera de artă, pentru literatură ca ?i pentru muzică sau pentru artele vederii. Ca un fel de răzbunare a celor care nu se bucură de succesul operei lor în timp ce ei, autorii, mai sunt pe-acolo, prin jur, a?a le apărea posteritatea multora, de obicei ?i acelora care, ulterior, se văde?te că nu au avut parte de ea. Dar mai toți acei creatori o făceau nu în numele prezentului, chiar dacă se refereau la el din greu, ci în numele celor viitori, care – obligatoriu, se credea – vor fi mai drepți, mai receptivi, mai profunzi.
De?artă iluzie! Căci, odată cu urcarea noastră forțată în tejeveul de care vă vorbeam acum câteva rânduri, posteritatea, ca ?i eternitatea, fire?te, a dispărut. Au dispărut amândouă din calculele, dacă pot să le numesc a?a, ale oamenilor de artă. Odată cu teoria că artistul î?i confecționează produsul a?a cum un cizmar croie?te o pereche de pantofi, gata cu posteritatea ?i cu speranța – de?artă, fire?te – în ea. Acum, analizând teoria asta, de extracție vulgară, adică în afara metafizicii care înnobila cât de cât tendințele artistice ale epocilor trecute, ea are, totu?i, ambiția ei, aceea de a-l dota pe cititor (dacă mai există a?a ceva) dacă nu cu un vehicul, atunci măcar cu un pseudo-a?a ceva care să-l poată face să înainteze sau măcar să meargă de colo-colo. Or, poezia dedicată posterității nu-?i punea asemenea probleme.
Într-unul dintre romanele scurte ale lui Milan Kundera, Ignoranța, o excelentă radiografie a emigrantului, pe partea non-viscerală, găsesc un capitol întreg despre speranța lui Arnold Schönberg în posteritate, cu ajutorul căreia l-ar fi învins – credea el – într-un timp previzibil pe Igor Stravinski. „În 1921, Arnold Schönberg declară că, grație lui, muzica germană va domina lumea în următorii o sută de ani.” Muzica germană domină lumea azi, dar datorită mai mult lui Bach, Beethoven, Mozart, decât lui Schönberg. Dar, să urmăm firul demonstrației lui Milan Kundera: „Doisprezece ani mai târziu, e silit să părăsească pentru totdeauna Germania. După război, în America, cople?it de onoruri, este la fel de sigur că opera lui nu va fi nicicând părăsită de glorie. Îi repro?ează lui Igor Stravinski că se gânde?te prea mult la contemporani ?i neglijează judecata viitorului. Posteritatea, crede el, e cel mai sigur aliat al lui. Într-o scrisoare caustică adresată lui Thomas Mann, invocă o vreme („peste două-trei secole”), când în sfâr?it va fi clar cine este mai mare, Mann sau el! Schönberg a murit în 1951. În următoarele două decenii, opera lui e onorată ca marea muzică a secolului, venerată de cei mai străluciți tineri compozitori care se declară discipolii săi; pe urmă, însă e tot mai absentă din sălile de concerte ?i tot mai uitată… Nu, nu vreau să-i ironizez proste?te prezumția ?i să spun că se supraestima. Nici vorbă! Schönberg nu se supraestima. Supraestima viitorul.” Cu alte cuvinte credea, ca atâția dintre noi, cei născuți mai demult, că poate prevedea direcția în care merge lumea. Eroare pe care, repet cu alte cuvinte, mulți dintre oameni o comit, indiferent când sunt născuți, ieri, alaltăieri sau mâine. Kundera crede însă că nu: „A comis o eroare de judecată? Nu. Gândea corect, dar trăia în sfere prea elevate. Interlocutorii săi erau marii germani, Bach, Goethe, Brahms, Mahler, dar, oricât ar fi de inteligente, discuțiile purtate în sferele înalte ale spiritului sunt întotdeauna mioape față de ceea ce, fără motiv sau logică, se petrece jos: două mari armate se luptă pe viață ?i pe moarte pentru cauze sacre; însă pe amândouă le va doborî o microscopică bacterie a ciumei.” Bacteria ar fi fost, în concepția lui Schönberg, radioul, care „ne îndoapă cu muzică […] fără să se întrebe dacă avem sau nu poftă s-o ascultăm…” Iar Kundera observă: „Radioul a fost pârâia?ul cu care a început totul.” ?i peste alte rânduri, pe care nu le mai copiez: „Viitorul, însă, a fost fluviul, potopul de note în care cadavrele compozitorilor au plutit printre frunzele moarte ?i crengile rupte. Într-o zi, trupul mort al lui Schönberg, zvârlit de colo-colo de valurile dezlănțuite, se va ciocni de cel al lui Stravinski ?i amândoi, într-o împăcare tardivă ?i vinovată, î?i vor continua călătoria spre neant (spre neantul muzicii care este vacarmul absolut).” „Vacarm absolut” care pare a fi legea de aur a acestei lumi.
?i tot Kundera redă cu propriile cuvinte o strofă dintr-un poem al unui poet ceh, Jan Skacel (născut în 1922), care „vorbe?te despre tristețea din jurul lui; ar vrea, tristețea asta, s-o ridice, s-o ducă departe, să-?i facă din ea o casă, să se închidă în ea pentru trei veacuri ?i timp de trei veacuri să nu deschidă u?a, să n-o deschidă nimănui!” Versurile, ne informează romancierul, au fost scrise în 1970, iar în 1989 poetul a murit „înainte ca veacurile lui de tristețe să se spulbere în câteva zile”. Sigur că, în absolut, „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor” ?i că tristețea poate supraviețui ?i, în orice caz, supraviețuie?te schimbărilor de regim politic, dacă are rădăcini dincolo de coaja lumii ?i vieții, numai că versurile lui Skacel nu erau despre acea tristețe, ci despre aceea, concretă, generată de regimul bol?evic, re-impus cehilor în august 1968. Demonstrația aceasta, despre felul în care se în?ală oamenii atunci când î?i imaginează că pot prevedea viitorul (unii istorici spun că e greu de prevăzut trecutul), nu e – ca să zic a?a – firul ro?u al acestui roman, dar e unul dintre firele solide care susțin construcția. A?a cum ne imaginam ?i noi, acum vreo 50 de ani, că posteritatea ne va răzbuna de lipsa de interes a contemporanilor, impusă ori naturală, a?a s-a în?elat ?i poetul Skacel, a?a s-a în?elat ?i Arnold Schönberg. Frumoasă companie, dar e?ecul rămâne e?ec.