SCRIITORI ROMÂNI ÎN EXIL ȚĂRILE DE AZIL. TREI EXEMPLE

 

Toți sunt de acord că trebuie [sublinierea autorului] să părăsim Franța; că în curând, poate în câteva luni, cel mult un an, ruşii vor ocupa întreaga Europă. 

 

Sau la data de 1 august 1950 :

 

Neliniştea pe care o am față de „evenimente“, adică față de eventualitatea unui al treilea război mondial […].

 

Mircea Eliade a rămas (pînă în 1956) în Franța, însă Adalgiza Mareş (fiica primei sale soții), cu care a locuit un timp la Paris, în cîte o minusculă cameră de hotel din Cartierul Latin, a emigrat încă de la sfîrşitul lui august 1948 în Argentina.

Aşadar, pe lîngă sistematizarea tradițională pe genuri şi pe vîrste (generații), sau pe şcoli şi curente, practicată în mai toate sintezele concepute dintr-o anumită perspectivă literară națională, un posibil decupaj al diferitelor serii de scriitori ai exilului literar românesc ar putea fi efectuat recurgînd la criteriul grupării lor pe țări de azil. Dar cum nici în materie de istorie a literaturii nu există o formulă ideală, nici decupajul acesta nu va satisface toate exigențele, cu atît mai mult cu cît nu puțini au fost scriitorii care, după ce au început să scrie şi să publice în România, şi-au continuat activitatea în mai mult decît o singură altă țară. Aron Cotruş în Spania şi în S.U.A., Mircea Eliade în Portugalia, în Franța şi în Statele Unite, Vintilă Horia în Italia, în Argentina, în Spania şi în Franța, Horia Stamatu şi Pamfil Şeicaru în Franța, în Spania şi în R.F. Germania, C.V. Gheorghiu în Germania şi în Franța, după ce grănicerii elvețieni l-au împiedicat să pătrundă în țara lor, Alexandru Ciorănescu în Spania şi în Franța, Ştefan Baciu în Elveția, în Brazilia şi în Statele Unite, Petru Dumitriu în R.F. Germania şi în Franța sau Ioan Petru Culianu în Italia, în Olanda şi în Statele Unite. Cu toate acestea, un argument important în sprijinul grupării scriitorilor pe țări de azil îl reprezintă situația specială de raportare a tuturor acestora la un anumit cadraj cultural şi social (francez, spaniol, italian, german etc.), ceea ce presupune un anumit specific al procesul de recalibrare identitară (inclusiv opțiunea pentru o nouă limbă de concretizare a propriei literaturi). De aceea, în comparație cu perspectiva pe autori, perspectiva aceasta pe țări ar impune ca preambul cel puțin un minim examen al noului context general în care au decis să se înscrie exilații.

 

§ Din acest punct de vedere, în FRANȚA, adică în țara care a găzduit, din 1848 pînă în 1856, contingentul cel mai consistent al celui dintîi exil din istoria modernă a României (exilul paşoptist sau exilul romantic), s-au stabilit la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, sau imediat după aceea, Mircea Eliade (din 1945 pînă în 1956), Eugen Ionescu, Emil Cioran, N.I. Herescu, Neagu Djuvara, Basil Munteanu, Constantin Virgil Gheorghiu (venit în 1948 din Germania), Alexandru Vona, Emil Turdeanu, Constantin Amăriuței (C. Amariu), Leonid Mămăligă (L.M. Arcade), Lucian Bădescu, Theodor Cazaban, Ioan Cuşa, Eftimie Gherman, Sorana Gurian, Constantin Tacu, Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca. Lor li s-au adăugat cîțiva scriitori consacrați la Paris în perioada interbelică, sau măcar formați şi stabiliți acolo în aceeaşi perioadă (Elena Văcărescu, Martha Bibescu, Pius Servien sau, pentru un anumit interval de timp, Matila Ghyka), precum şi cîțiva reprezentanți ai avangardismului românesc şi european (Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Isidore Isou, Gherasim Luca ş.a.). Dacă acestor prozatori, dramaturgi, poeți, eseişti şi filosofi le vom adăuga şi numele sculptorului Constantin Brâncuşi, al compozitorului George Enescu, al filosofului Ştefan Lupaşcu sau al inventatorului Henri Coandă, vom avea imaginea unei extrem de consistente contribuții a unor reprezentanți ai României regale la cultura sau la civilizația modernă a continentului european. Şi chiar dacă, după cum am văzut, unii dintre aceşti scriitori sau artişti au trăit şi activat în Franța încă din perioada interbelică (ilustrativ este cazul Marthei Bibescu), decisive pentru decizia pe care au luat-o cu toții de a nu se mai întoarce în România au fost schimbările politice, sociale şi culturale intervenite în această țară, după 1945. În acelaşi timp, tocmai din grupul acestor scriitori formați într-o Românie liberă (dar şi în străinătate) şi stabiliți după cel de-al doilea război mondial în Franța sînt selectați şi cei cîțiva autori români care au izbutit să realizeze o performanță literară de vîrf într-un domeniu sau într-altul (teatru, poezie, proză). Deşi ar fi meritat-o din plin, nu Eminescu, Creangă, Caragiale, Sadoveanu, Rebreanu, Camil Petrescu sau Blaga sînt convocați să facă parte din Biblioteca ideală alcătuită în Franța de o echipă condusă de Pierre Boncenne (La Bibliothèque idéale, Paris, 1988, 21992), ci Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Tristan Tzara sau, din seria interbelicilor, Panait Istrati. 

Pentru contextul general în care poate fi încadrat primul exil românesc din Franța (exilul regal), Valeriu Florin Dobrinescu şi Ion Pătroiu ne-au oferit cîteva repere în volumul intitulat Documente franceze privind începutul organizării exilului românesc (Bucureşti, 2003). Din alte numeroase surse de toate tipurile (memorialistice, diplomatice, istorice, politice) pot fi reconstituite rolul modelator şi prestigiul pe care Franța, cultura franceză şi universitățile ei l-au avut nu numai în cazul românilor, ca etnie de origine latină, dar şi în cazul celorlalte popoare din estul sau din sud-estul Europei. Se adaugă la toate acestea activitatea Şcolii Române de la Fontenay-aux-Roses, înființată prin decret regal în 1922, cu Nicolae Iorga la direcție, şi în cadrul căreia, pînă în 1946, au putut activa ca bursieri/cercetători Scarlat Lambrino, Constantin C. Giurescu, Grigore Nandriş, Basil Munteanu, P.P. Panaitescu, Al. Rosetti, Alexandru Elian, Octavian Vuia, Eufrosina Dvoicenco şi mulți alții. De aici şi pînă la a susține că Franța a fost pentru majoritatea celor care s-au exilat în această zonă țara ideală, nu e decît un pas. Şi totuşi, spre deosebire de Franța exilului romantic al paşoptiştilor, în care românii s-au întîlnit nu numai cu cîțiva mari prieteni şi susținători (istoricii liberali Jules Michelet şi Edgar Quinet, de exemplu), dar şi cu un mare proiect de organizare statală pe baze naționale, căruia i-au putut da viață după ce s-au întors în Principate, Franța postbelică (mai ales cea intelectuală), stîngistă sau de-a dreptul procomunistă, i-a tratat pe toți cei scăpați din închisoarea „republicilor populare“ ca pe nişte tolerați incomozi. În 1949, „afacerea Kravcenko“, aşa cum a fost ea prezentată la Paris de Nina Berberova în reportajele publicate într-una din revistele ruseşti ale exilului (Ruskaia Mysl), şi reproduse ulterior în volumul intitulat L’Affaire Kravtchenko (Arles, 1990), a făcut dovada acestei realități ideologice puțin propice oricăruia dintre exilurile anticomuniste din Franța. 

În cîteva cuvinte, în 1946, după ce a rămas încă din timpul celui de-al doilea război mondial în S.U.A., unde fusese trimis ca membru al unei delegații economice, Victor A. Kravcenko a publicat volumul intitulat I Chose Freedom, o carte demistificatoare la adresa realităților din U.R.S.S. (condițiile de viață, teroarea proceselor staliniste, foametea din Ucraina, lagărele de muncă din Siberia etc.). Tradusă în 1947 şi în Franța, cartea aceasta a fost întîmpinată cu ostilitate de revista Les Lettres françaises, de orientare procomunistă, iar autorul ei a fost acuzat (într-un articol semnat cu un pseudonim) că ar fi acoperit cu numele său un text defăimător, compus de un grup de ruşi menşevici stabiliți în America şi manipulați de serviciile secrete ale acestei țări. În replică, autorul a dat în judecată revista şi pe André Wurmser (semnatar şi el în Lettres françaises al unor articole prin care dezvăluirile din Am ales libertatea erau taxate drept calomnii).

În capitolul intitulat „Cu Uniunea Sovietică în minte“, din Le KGB en France (Paris, 1986, traducere în limba română de Andreea Vlădescu, Bucureşti, 1992), Thierry Wolton a evocat atît dificultățile pe care tipărirea cărții lui Kravcenko le-a întîmpinat la Paris („Toți marii editori parizieni au refuzat, din motive politice, cele şase sute treizeci şi opt de pagini de manuscris“), cît şi atmosfera generală caracteristică Franței postbelice („La 28 octombrie [1947] douăsprezece mii de manifestanți comunişti au luat cu asalt sala Wagram, unde se ține un miting în memoria « popoarelor oprimate de Soviete ». Sînt înregistrați trei sute de răniți“). 

Ca martori ai celor chemați în fața justiției, la procesul intentat de Kravcenko s-au prezentat, printre alții, fizicianul atomist Frédéric Joliot-Curie (laureat al „Premiului Stalin pentru Pace“, în 1951), care în anii ’30 a vizitat de cîteva ori Uniunea Sovietică şi a devenit după război preşedintele Asociației Franța–U.R.S.S., deputatul comunist Roger Garaudy sau scriitorii şi gazetarii Vercors – pseudonimul lui Jean Marcel Bruller, în timpul ocupației germane –, Emmanuel d’Astier de La Vigerie („Premiul Lenin“, în 1957), vicepreşedinte al Consiliului Mondial al Păcii, şi Pierre Courtade, corespondent al ziarului L’Humanité la Moscova, uniți (ca şi cei cîțiva martori aduşi din U.R.S.S.) prin efortul de a decredibiliza prin orice mijloace mărturiile reclamantului şi ale martorilor desemnați de acesta. 

Nici mai tîrziu atitudinea procomunistă a unei bune părți din societatea franceză şi chiar a oficialităților nu s-a schimbat fundamental, de vreme ce în martie 1960, cînd Hruşciov era aşteptat să sosească la Paris într-o vizită oficială, toți liderii de opinie ai exilaților au fost transportați cît mai departe de capitala țării şi cazați pentru cîteva zile în Corsica, pentru a se preveni în felul acesta organizarea unor demonstrații antisovietice. În aceste împrejurări, La Nation Roumaine, organul de presă al Comitetului Național Român, a tipărit o ediție într-o singură pagină, cu următorul comunicat : 

 

À la suite des mesures d’astreinte à résidence obligatoire dans des lieux éloignés, prises à l’occasion de la visite en France du Président du Conseil de l’U.R.S.S., notre rédaction s’est trouvée dans l’impossibilité de faire paraître, dans sa conception habituelle, le numéro du mois de mars de notre journal.

Nous nous en excusons auprès de nos lecteurs. 

VIVE LA LIBERTÉ ! 

 

Iar fotografia acestei ediții speciale a fost reprodusă în mai multe ziare străine, între care New York Times şi Daily Telegraph din Londra.

Acelaşi lucru (adică ostilitatea anumitor occidentali față de cei care au reuşit să evadeze din lagărul țărilor comuniste) rezultă şi din cărțile editate de români în Franța, în anii ’50–’60, dar mai ales din romanul L’Agonie sans mort, publicat de N.I. Herescu la Paris, în 1960, şi semnat cu anagrama Ch. Séverin. Sau din violența cu care stînga pariziană, instigată de cotidianul L’Humanité, l-a boicotat pe Vintilă Horia tot în 1960, cînd urma să fie distins cu Premiul „Goncourt“ pentru romanul Dieu est né en exil. Sau, cu lux de amănunte, din memorialistica şi din articolele redactate de Monica Lovinescu, după 1989. 

În ciuda acestei atmosfere, Franța oficială a rezistat în fața presiunilor exercitate de regimul de la Bucureşti, care dorea, între altele, să-şi subordoneze Biserica Ortodoxă Română din Paris, şi a îngăduit ca pe teritoriul ei să-şi desfăşoare activitatea două dintre cele mai importante instituții academice ale primului exil românesc, Fundația Regală Universitară Carol I, desființată în R.P.R. şi reînființată în decembrie 1950 în străinătate, sub patronajul Regelui Mihai I, şi Centrul Român de Cercetări (Centre Roumain de Recherches), afiliat din iulie 1949 Academiei Franceze şi Sorbonei. De asemenea, la Paris şi-a avut sediul un studiou al secției române a Postului de radio Europa Liberă, condus de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, iar în cadrul Radiodifuziunii Franceze, la Radio France Internationale, a funcționat o secție condusă un timp de Marcel Fontaine, care a emis în limba română. Şi tot aici s-au stabilit în anii ’70-’80 cîțiva dintre cei mai activi oponenți ai regimului Ceauşescu – Paul Goma, Dumitru Țepeneag, Virgil Tănase, Cicerone Ionițoiu şi Remus Radina.

La rîndul lor, scriitorii români din Franța au inițiat de la bun început editarea unor reviste (Luceafărul, Caete de Dor, Anotimpuri), la care au colaborat aproape toți reprezentanții mai importanți ai exilului literar, înclusiv Eugen Ionescu şi Emil Cioran, cu (probabil) ultimele lor texte publicate în limba română. Au urmat Limite, Ființa românească, Ethos şi mai ales Revue des Études Roumaines, considerate între cele mai prestigioase publicații periodice ale întregului exil literar românesc.

 

§ UNIUNEA SOVIETICĂ. Aidoma legionarilor care s-au putut refugia în 1941 în Germania, unde Hitler i-a conservat fie ca instrument de presiune la adresa lui Antonescu, fie ca grup de contrapondere politică şi militară la adresa celor care au instrumentat actul de la 23 august 1944, cîțiva militanți comunişti din România Mare (inclusiv Basarabia), aflați oricum în ilegalitate, s-au refugiat în U.R.S.S., în aşteptarea viitorului pregătit de Stalin pentru întreaga Europă de Est. Pe acelaşi drum o apucaseră şi principalii activişti ai altor partide comuniste din Europa şi din Asia, italianul Palmiro Togliatti, francezul Maurice Thorez, finlandezul Otto Kuusinen, germanii Walter Ulbricht, Wilhelm Pieck şi Willi Bredel, polonezul Boles?aw Bierut, cehii Klement Gottwald şi Rudolf Slánský, ungurii Mátyás Rakosi, Imre Nagy şi Georg Lukács, sîrbul Iosip Broz Tito, bulgarul Gheorghi Dimitrov, vietnamezul Ho Şi Min sau chinezul Ciu Enlai, adăpostiți cu toții în faimosul „Hotel Lux“ din Moscova, devenit sediu al emigranților cominternişti, dar şi emblemă fractală a unui comunism specializat în a face ca minciuna să fie luată drept adevăr. Căci aşa cum rezultă din memorialistica foştilor lui chiriaşi, în loc de lux, hotelul din Ulița Gorkovo / Strada Gorki nr. 36, supranumit cînd „colivia de aur a cominterniştilor“, cînd „capcana oamenilor“, s-a ilustrat printr-o din ce în ce mai accentuată promiscuitate fizică (murdărie, saltele cu ploşnițe, şobolani) şi morală (supraveghere continuă, delațiuni, arestări). Mai grav, în cursul anilor ’30, numeroşi emigranți comunişti (cu precădere polonezi şi germani), devotați trup şi suflet lui Stalin, au fost acuzați de spionaj, legături subversive, troțkism sau organizare a unor comploturi îndreptate împotriva liderului de la Kremlin, după care au fost arestați de NKVD, anchetați, torturați pentru a recunoaşte acuzațiile aduse, şi în cele din urmă lichidați. Cu precizarea că toate aceste manevre au fost puse în mişcare de paranoia, de cinismul şi chiar de toanele lui Stalin, de care a depins soarta celor mai mulți cominternişti. Iar subordonații săi (în special Iagoda, Ejov şi Beria, executați şi ei în cele din urmă) au mers uneori şi mai departe. În volumul intitulat Hôtel Lux. Les Partis frères au service de l’Internationale communiste (Paris, 1993, traducere în limba română de Mihaela Zoicaş, Bucureşti, 1998), Arkadi Vaksberg relatează un episod aiuritor, legat de soarta comunistului Ferenc János, ginerele lui Georg Lukács, arestat de NKVD, dar salvat ca urmare a intervenției unui alt emigrant ungur, academicianul Jenö (Evgheni) Varga, cu trecere pe lîngă Beria:

 

În fiecare miercuri, Varga juca şah cu Lavrenti Beria. Banii nu aveau nici o valoare pentru cei doi jucători, care mizau pe vieți omeneşti. Varga juca mult mai bine decît Beria şi ştia cînd trebuie să piardă ca să nu rănească amorul propriu al călăului-şef şi ca să nu facă să-i piară pofta de a mai juca. În miercurea de după arestarea lui Ferenc János, Varga i-a propus lui Beria să „joace“ pe ginerele lui [Lukács] şi a cîştigat. Călăul şi-a plătit datoria : l-a eliberat pe János după două săptămîni şi chiar l-a reabilitat.

 

În Raportul final întocmit de Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România (Bucureşti, 2007), refugiații români din categoria celor ajunşi în U.R.S.S. au fost prezentați „ca un grup relativ mic, format din cei care au supraviețuit epurărilor din perioada Marii Terori, din militanții de origine basarabeană şi din foşti luptători în Războiul Civil din Spania“. Între aceştia, Ana Pauker (Hanna Rabinsohn), Valter Roman (Ernest Neuländer), Leonte Răutu (Lev Oigenstein), Alexandru Bîrlădeanu, Petre Borilă (Iordan Dragan Rusev), Dumitru Coliu (Dimităr Colev), Gheorghe Stoica (Moscu Cohn), soții Leontin Tisminețki şi Hermina Marcu Sohn (părinții lui Vladimir Tismăneanu), Sorin Toma (fiul poetului A. Toma / Solomon Moscovici), Vasile Luca (Luka László) sau Ilya Konstantinovski (în România : Ilie Constantinovski). La toți aceştia mai pot fi adăugați dezertorii sau prizonierii de pe frontul antisovietic (Emil Bodnăraş, Gheorghe/Gogu Rădulescu), plus cîte un evadat din închisorile româneşti (Constantin Pîrvulescu). Însă marea majoritate a refugiaților din această categorie (revoluționari de profesie) s-a ilustrat prin veleități politice, şi nicidecum printr-o activitate literară cît de cît notabilă. Iar ambițiile politice ale membrilor acestui grup au fost dublate de o evidentă capacitate de acomodare necondiționată la toate exigențele sovieticilor.

Cu totul alta a fost soarta altor activişti ai Partidului Comunist din România (şi ai Cominternului), aflați în U.R.S.S. în perioada Marii Terori. Lichidați de NKVD în 1937, 1938, ei au fost reabilitați în aprilie 1968, printr-o hotărîre a C.C. al P.C.R., iar în Analele Institutului de Studii Istorice şi Social-Politice (nr. 2–3, 1968), Imre Aladar, Ecaterina Arbore (fiica lui Zamfir C. Arbore), Teodor Diamandescu, Ion Dic. Dicescu, Alexandru Dobrogeanu-Gherea (fiul criticului Constantin Dobrogeanu-Gherea), David Fabian-Finkelstein, Elena Filipovici, Dumitru Grofu, Jacques Konitz, Elek Köblös, Marcel Leonin, Leon Lichtblau, Timotei Marin, Gelbert Moscovici, Alexandru Nicolau, Marcel Pauker (soțul Anei Pauker), Eugen Rozvan, Alter Zalic şi Petre Zissu au fost prezentați prin cîte un medalion biografic. După 1989, şi Stelian Tănase a întocmit fişele biografice ale cîtorva comunişti din această categorie în volumul Clienții lu’ tanti Varvara, istorii clandestine (Bucureşti, 2005). 

Spre deosebire de legionari şi spre deosebire de toți cei care începeau să fie alungați sau să plece înainte de a fi arestați, supraviețuitorii exilului roşu (sau cominternist) au revenit în țară după 23 august 1944, pentru a iniția şi dirija, alături de cei cîțiva lideri comunişti internați în timpul războiului la Tîrgu Jiu şi de mulțimea consilierilor sovietici, procesul de comunizare forțată a României. Este vorba, prin urmare, de un exil care a migrat într-o cu totul altă direcție decît restul exilului românesc (de la Vest la Est, şi nu invers), de o cu totul altă vocație decît cea intelectuală şi de un cu totul alt final, după un interval de timp incomparabil mai scurt. Maximum zece ani, pentru voluntarii din cadrul Brigăzilor internaționale. Cu o excepție : traducătorul şi memorialistul Ilya Konstantinovski, plecat din România în 1940, odată cu ocuparea Basarabiei de către trupele sovietice, şi rămas pînă la sfîrşitul vieții la Moscova, de unde la sfîrşitul anilor ’70 a trimis în Occident un manuscris care, după ce a fost tradus din ruseşte în franțuzeşte, a fost publicat în 1980 de Editura Gallimard, sub titul Le Seider de Varsovie. Zece ani mai tîrziu, acelaşi autor a publicat (şi comentat) în Elveția, la Editura l’Age d’Homme, mărturia pe care i-a încredințat-o scriitorul Boris Iampolski, Présence obligatoire (Lausanne, 1990), referitoare la procesele politice în care au fost implicați scriitorii sovietici după cel de-al doilea război mondial.

Pornind mai ales de la experiența comuniştilor din Germania nazistă (inclusiv Austria, anexată de Hitler în martie 1938), refugiați în număr foarte mare în U.R.S.S., cine vrea să-şi facă o idee generală despre ceea ce se va fi întîmplat la Moscova cu emigranții comunişti proveniți din România regală poate face apel la memorialistica soției comunistului austriac Ernst Fischer, Ruth von Meyenburg, care şi-a publicat amintirile în mai multe volume, ultimul dintre ele fiind cel din 2011, intitulat Hotel Lux – die Menschenfalle (Hotel Lux – capcana oamenilor). Sau la memorialistica soției lui Heinz Neumann (unul din redactorii organului central de presă al Partidului Comunist al Germaniei, Die Rote Fahne, executat de NKVD în 1937), Margarete Buber-Neumann (Als Gefangene bei Stalin und Hitler, Zürich, 1949), din care a citat şi Robert Conquest în cartea sa intitulată The Great Terror. Stalin’s Purge of the thirties (Londra, 1968 şi The Great Terror. A Reassessment, ediție adăugită, New York, 1990, traducere în limba română de Marilena Dumitrescu, Bucureşti, 1998) :

 

Pe coridoarele destul de murdare ale Hotelului Lux, oficialii Cominternului duceau o existență mai curînd boemă. Plin de străini care nu aveau unde să se ducă, hotelul a început să semene cu un sat de frontieră în care bandiții făceau noaptea razii. Din cînd în cînd izbucnea un scandal. Un comunist polonez a împuşcat mai mulți agenți NKVD înainte de a fi neutralizat.

 

Obligatorie, din acest punct de vedere, este şi lectura autobiografiei pe care Marcel Pauker a compus-o în octombrie–noiembrie 1937, atunci cînd a fost anchetat la Moscova de Comisia Internațională de pe lîngă Comintern. Obținută în 1993 de Tatiana Brătescu (fiica lui Marcel Pauker), tradusă din limba în care a fost scrisă (germana) de G. Brătescu (ginerele lui Marcel Pauker) şi completată cu cîteva note informative şi procese-verbale de anchetă ale NKVD-ului, această autobiografie a fost publicată şi în România sub titlul O anchetă stalinistă (1937–1938). Lichidarea lui Marcel Pauker (Bucureşti, 1995). Utile sînt şi studiile documentare incluse de Marin C. Stănescu şi Gheorghe Neacşu în volumul intitulat Moscova, Cominternul, filiera comunistă balcanică şi România (Bucureşti, 1994). Însă o istorie cît de cît completă a emigrației comuniştilor din România, ajunşi în U.R.S.S., urmează abia să fie scrisă. 

§ În comparație cu oricare altă țară de azil, ISRAELUL ocupă un loc special nu numai în raport cu România. Proclamat ca stat independent în mai 1948, după expirarea mandatului britanic de administrare a Palestinei, şi contestat în permanență de majoritatea țărilor arabe înconjurătoare, Israelul a reprezentat totuşi o destinație privilegiată a evreilor din diaspora, printre care şi cei de cetățenie română. Cu o populație de circa 675.000 de evrei înregistrați imediat după întemeiere (pe lîngă alte cîteva zeci de mii de arabi şi de creştini), Israelul a ajuns la mijlocul anilor ’60 să numere aproape 2.500.000 de locuitori de aceeaşi etnie, dintre care aproximativ 200.000 proveniți din România, de unde au putut emigra pe baza originii lor, dar numai prin „compensare“ cu anumite mărfuri oferite țării din care plecau, de către țara în care urmau să ajungă (produse agricole, utilaje petroliere, linii tehnologice etc.), iar mai tîrziu contra cost (între 2.000 şi 3.300 de dolari de persoană).

Ca membri ai unei diaspore răspîndite pe tot globul, evreii se află din punct de vedere juridic în aceeaşi situație cu grecii din afara Greciei, care se bucură în țara lor de dreptul la întoarcere (palinnostesis), indiferent de momentul şi de locul în care i-a aruncat soarta. Aşadar, indiferent de țara în care s-au fixat la un moment dat, statutul evreilor ajunşi în Eretz Israel este de repatriați, nu de imigranți şi nici de exilați. Cu toate acestea, spre deosebire de nemții sau de ungurii din România, scriitorii evrei care au avut pînă la plecare cetățenia română şi s-au stabilit ulterior în Israel (Eugen Campus, Paul Păun, Sesto Pals, Ion Pribeagu, Eugen Luca, Maier Rudich, Shaul Carmel, Felix Caroly, Sebastian Costin, Mircea Săucan, Marius Mircu, Sorin Toma, Monica Brătulescu, Virgil Duda, Alexandru Mirodan, Simion Alterescu, Ileana Vrancea, Leon Volovici) sau în cu totul alte țări de azil, după ce măcar unii dintre ei au făcut şi experiența Israelului (Eugen Relgis în Uruguay, Lucian Boz în Australia, Alexandru Şafran în Elveția, Miron Grindea, Leonard Kirschen şi Annie Samuelli în Anglia, Claude Sernet/Mihail Cosma, Paul Celan, Isidore Isou, Serge Moscovici, Sorana Gurian, Gherasim Luca, Camil Ring, Raoul Rubsel, Ionel Jianu, Edgar Reichmann, Sebastian Reichmann, Nicolae Tertulian, Sonia Larian şi Lucian Raicu în Franța, Andrei Băleanu, Sami Damian şi Adrian Rogoz în R.F. Germania, Sergiu Fărcăşan în Canada sau Leon Feraru, Liviu Floda, Andrei Codrescu, Valeriu Oişteanu, Vladimir Tismăneanu, Vera Călin, Norman Manea şi Nina Cassian în S.U.A.), pot fi considerați alături de exilații români din celelalte țări, din motive pe care le-am enunțat în „Introducerea“ primei ediții a Enciclopediei exilului literar românesc (Bucureşti, 2003) : 

 

Am introdus în acest lexicon […] scriitori evrei născuți în România şi plecați la un moment dat într-o altă țară, dar nu şi germani, unguri sau scriitori de alte naționalități, aflați, cel puțin aparent, într-o situație asemănătoare. Motivul principal care a determinat această opțiune este următorul : în timp ce scriitorii evrei la care m-am oprit s-au manifestat ca atare în limba română (de cele mai multe ori chiar şi după ce au plecat sau au fost siliți să plece din România), scriitorii de alte origini (cazul germanilor este cel mai clar), care, în ciuda tuturor dificultăților, s-au putut forma încă din România în propriul lor mediu cultural (şcoli, publicații periodice, edituri etc.), au folosit ca mijloc de expresie literară (preponderent, dacă nu chiar exclusiv) altă limbă decît cea românească. Fireşte, de multe ori au existat şi în cazul acesta legături cu literatura şi cultura română, iar aceste legături au fost conservate şi în afara României. Cu toate acestea, statutul inițial de scriitori de altă origine, de altă cultură şi de altă limbă decît cea românească mi s-a părut a fi decisiv. De altfel, în vreme ce germanii (să luăm din nou exemplul cel mai clar) s-au considerat întotdeauna şi peste tot germani, din punct de vedere cultural (singurul care ne interesează aici), cei mai mulți evrei din Germania prenazistă s-au considerat germani, din Transilvania austro-ungară, unguri, şi din Bucovina austriacă, austrieci. Iar în România interbelică, alături de sionism a existat un curent de gîndire al asimiliştilor, care, ignorîndu-i pe antisemiți, a îmbogățit cultura şi literatura română.

 

Punctul acesta de vedere este confirmat de mulțimea cărților publicate în Israel de evreii plecați din România (multe dintre ele memorialistice, pe tema pogromurilor sau a lagărelor din timpul regimului Antonescu), dar şi de existența unor remarcabile publicații periodice în limba română, între care mai ales revista Minimum, editată de Alexandru Mirodan la Tel Aviv.