Cronica literară
Viorica Răduță
ÎN LUMEA PARADOXULUI CU BOGDAN GHIU
Articol publicat în ediția Viața Românească 12 / 2008
Volumul lui Bogdan Ghiu, Eu(l) artistul. Viața după supraviețuire, Cartea Românească, 2008, colecția Performa, pe care o şi „inițiază”, invită la o etică a privirii/ viziunii asupra lumii, aflată în criză de obiect, subiect şi de toți multiplii săi. E o provocare la „exorcism” prin artă tocmai în stadiul recent al anxietăților noastre culturale, existențiale etc. De pe poziția, cu totul nouă, a celui trecut, metaforic, de apocalipsă, experimentatul poet şi virtuos eseist consumă/ mânuieşte „rostirea” pe momente expoziționale, pe tranşe tematice fierbinți despre actualitatea cea mediatizată la interiorul ei exteriorizat, falsificată, echipată mecanic, vizuală foarte. Autorul îşi bazează demonstrațiile pe o documentație ruminată, selectată după pluralitățile noastre gata să pulverizeze umanul, şi arta, tocmai când manifestările acestora sunt mai vizibile, paradoxal…nude. Dar din acest punct intervine predicția, Arta ca ieşire din noul labirint, cu punctul său ucigaş adus de nivelare, goliciune, de vremuri şi oameni puse/ puşi, parcă, pe tarabă, într-o alteritate deplină. Paradoxul, care e figura din adânc a eseurilor lui Bogdan Ghiu, vizează o nouă identitate a lumii, contemporaneității, prin re-figurarea artei, după a ei des şi, mai grav, de-figurare, cum sunt cu măsură distribuite argumentele, documentele şi momentele, „expunerile” de viață-artă, în acest „macroeseu” compus din figuri ale post-umanului dezarticulat, dar mereu cu un pas pe cale, totuşi. Cea artistică, fireşte, după ce viața a confiscat arta, a metalizat-o, vizualizat-o, falsificat-o, ş. a. m. d., până la auto-desființare.
Argumentația nevoii de supra-viețuire, după apocalipsa etică şi estetică totodată, vine dinăuntrul materialelor, vieții artiste, vizate în multiplul lor, de la expoziții sau anti-expoziții, să zicem, la site-uri demne de consultat, de la cărțile-ecou în lumea actuală (a formei în deformare; unde e Baltrusaitis!?) la kitschul de toate tipurile, adevărata stare apocaliptică. În fine, tot demersul eseistic, ale cărui capitole au savoarea livrescului, poeziei, loviturilor seci dar şi umoristice, caută funcțiile mai noi ale „supraviețuirii” după postmodernitate, într-un limbaj specializat, care uimeşte prin calitate, proprietate, compunere şi descompunere, nu la nivelul rostitului, ci rostirii, ultimative şi predictive, parcă. Volumul trebuie parcurs după ce tradiția formaliştilor a fost consumată şi asumată.
Estetica acestei poziționări („postapocaliptice”) este cheia. Arta, cea înglobată în pântecul consumist, maşinist, expus, excitat etc. al actualității, e trasă spre o disciplin(at)ă etică, unde se îmbină multiplul comun, al viețuirii „împreună”, cu subiectul unic, umanul, neutralizat tocmai prin artistic, cel aşezat la supra-față prin vizibilitatea, plastifierea excesivă, alteritate, în fond, a omului…recent în postmodernitatea care stă să moară, de fapt. Ceea ce se vede afară şi înăuntru e un non-loc, o golire de ființă şi apartenență a umanului devenit excesiv, aleatoriu, „hiperuman”.
Studiul pe bucăți eseistice distribuite în ritm alert propune exorcizarea postmodernității prin re-figurarea Artei, pe calea paradoxală a re-interiorizării, a reinstalării funcției sale magice. Excepționalul capitol Omul invizibil este un exemplu de cum preumblă Bogdan Ghiu subiectul pornografie, de pildă, egal vizibilitate extremă, ca stare kitsch actuală, în care se manifestă dramatica nevoință de „invizibil”, de frumos, în fond, cel anulat prin vertijul de…vizibilitate, echipare, trans-gresare mecanică a umanului.
Nu numai tema, cu capetele ei compuse anamorfotic în oglinzi, reflexii şi reflecții înşelătoare, duble, ş. a. m. d., ci întregul discurs devin paradoxale (provocatoare). Arta “recentă” , singura soluție după „apocalipsa” nouă apropiată, e vizată ca singura cu funcție făcătoare, prin nevoia de subiect multiplu, în identitate, însă, pe care nu şi-o mai ascunde (deşi este o trăsătură a omului arhaic, semnal Gilbert Durand). Doar că autorul eseului multiform, cu evidente posibilități de continuare a temelor/ nevoințelor actuale, trece omul prin apocalipsa deja “pe/ trecută”. De fapt, îl trans-gresează dincolo de Sisif. Astfel, multiplul trebuie re-funcționat ca să compună, re-figureze noua stare, certificare, a umanului.
Studiul este multiplu, şi stilistic, şi ca viziune. Asta pentru că autorul e poet la fundamentele gândirii sale, dar şi un specializat teoretician, un consumator de artă şi de…viață deopotrivă, ațintit la subiectul său, preumblat şi cu notări urgente, ritmate, sacadate, vizionare. Iar virtuozitatea stilistică este cea care conduce la o compoziție cu multe brațe în stabilirea noii psihologii a vieții de azi, prea „artiste” ca să nu se fi distrus şi funcția primă, magia, substanța. Dar eşecul dat de trans-urile de suprafață a lumii, care-şi trăieşte un moment artistic pulverizat, nu exclude, şi aici e paradoxul, re-facerea pe dedesubt, dinăuntru. Interiorul, substanțializarea sunt de atins prin re-inventare, prin artă, cum argumentează autorul după, nu întâmplător, Originea lumii, cea vizionată şi interpretată în tot… comportamentul, amplasamentul din jur, al unui Courbet, luat ca exemplu de recuperare (interiorizare). Alte expoziții, la care a fost cu toate simțurile lucide ca… spiritul, aş spune, luciditatea critică, devin subiecte artizanale într-un… artizanat al vieții, care trebuie trezită la nevoia şi o altfel de dorință, de reasamblat, interiorizat, „demaşinizat”, „dediabolizat” etc.
Arta, în viziunea lui Bogdan Ghiu, ar trebui sa recupereze ceea ce s-a pierdut prin… arta vieții, dacă se poate spune astfel, din moment ce esteticul a fost atât de înglobat în modul nostru falsificat, plastifiat, uniformizat, echipat „tehnologic” şi ultravizibil, de a fi.
Comportamental recent, al de-figurării interiorității prin monstruoasa vizualizare, îi dă lui Bogdan Ghiu posibilitatea să indice măsurile, proporțiile actuale de echivalență şi nivelare a toate. De aici starea elegiacă, cea poetică, situată în elegiile prime, cu limbajul lor abstract, nichitastănescian, dar şi în câteva excelente poeme dinăuntrul compusului de capățâni ale cărții, clar definite în literalitatea lor şi prin artificiul grafic, ales şi distribuit cu destule aluzii...
Prin urmare, în excursul lui Bogdan Ghiu se dă artei un sens relațional, etic-estetic, ca produs, în fine, de tip ont(olog)ic. A o valoriza devine un act de confluență a toate, unul maximal, care limitează şi deschide, totodată. Pare o artă determinată, cerută strict chiar de perspectiva sau lipsa perspectivei actuale, global(izant)e. Daca nu este un alt subiect, cel puțin unul multiplu tot rămâne, şi asta din cauzele vizibilului, ucigaş, pustiitor în substanță. De aceea, pentru salvarea identității preanumitei Arte, Bogdan Ghiu stră-vede mişcarea dinăuntru, tensiunea interiorului cu vizibilul cel desfigurator, adică reinteriorizarea, întru depăşirea alterității, apocalipsei post, aş zice, fie şi … vesele. O ieşire din labirintul omogenizării aristic-viețuire devine convertirea, mai bine zis un ansamblu suprapus, eticul aşezat peste stratul estetic, ceea ce înseamnă şi un alt unghi, care include peste forma, o impune pe cea compusă, paradoxal, din alteri, dar cu posibilitatea de integrare, asumare, salvatoare din criza multiplului zeu-uşor, Vizibilul, cel saturat de sine, distrugător de mister, trăire...
Mişcarea de re-Facere a figurii, chipului Artei, în integritatea sa de subiect, fireşte, înseamnă şi nevoințe re-învățate la rădăcina etică a esteticului, dialogul dintre componentele unei actualități îmbuibate prin expuneri/ expoziții, manifestații oarecare, toate măiestrite, dând statut de loc comun artei. Convertirea acestor momente existențiale din obiect/ subiect artistic, cu clare efecte de vidare, în noi figur(ar)i de Operă, este calea propusă, demonstrată aici. Autorul, într-un limbaj pe care trebuie că-l invidiază universitarii pe subiecte de artă, sociologie, antropologie, prezintă acel unghi de reconstrucție, viitorul artei, tocmai în momentul dezintegrării ei, prin situare în voința de origine a subiectului, arta, aflată în multiplul său, ca şi umanul, dar regândită dincolo de marea vizibilitate, boala asta recentă, plastifierea fără de graniță în alteritatea, artificialul, superficialitatea vâscoasă, amalgam al unei vieți prea artiste şi al unei arte prea expus nelocuite (ființate).
Studiul, segmentat în capitole (a se vedea cuprinsul, titlurile sale emblematice), surprinzătoare adesea, aduce o „îmbogățire“, actualizare a dialogului specializat despre artă şi realitate, mai ales în mediile noastre scripturale cam reportericeşti, fugitive, grăbite, cu o documentație largă şi strunită, cu novatoare site-uri strecurate la note, cu extraordinarele exemple de expoziții şi momente „artist(ic)e”, surse de meditație, de micropovestiri, pilde care sporesc latențele (fie cele de scriitură, fie celelalte, documentat-predictive) unui volum savant şi bine orchestrat pe temele contemporane, nouă majore.
Prezența acestei scriituri ca un traseu predictiv al actualității celei crizice ar trebui să fie semnalată de eseişti, psihologi în ale artei, sociologi, antropologi. Este una dintre cărțile noastre provocatoare şi extrem de documentate despre noua psihologie kitsch, cea dublă, compusă din două capete, şi ele arcimboldiene, artă şi viață, monstruoase prin nedistincție. Numai că volumul îşi conține o tuşă e-mulativă, poate că şi… optimă, de ieşire, re-configurare a supra-viețuirii prin arta cea dinăuntru scoasă la fața recentă, fără divinație, descrescentă a tuturor actualităților...
În spațiul cel populat de atâtea chipuri vizibile, ajunse la artistic prin omogenizare, ni se propune, în pluralitatea vizibilului, nudului existențial sau artistic exhibat, o formă de supraviețuire „după”, o din nou figurare a „Operei”, prin etic-estetic, în „dialogicitate”, aş zice, care înseamnă şi sentimentul propriei limite dar şi configurarea de nevoințe fireşti, chiar artistice, dar dincolo de expunerea dincolo de limite a vizibilului. Prin urmare, Invizibilul, substanța e din nou reînchipuită într-un dincolo de ființă (artă) cum ar spune Levinas, citat alături de alți excelenți comentatori ai fenomenului de pulverizare postmodernă a umanului (hiper…, golit de sine), acela care conține, prin expunere extremă, neascunsul, un interior fără ființare, redus la vizibil/ itate. De aceea nevoința de substanță, de mişcare figurativă, trebuie să fie provocată dublu, cu forme ale eticului şi esteticului deopotrivă, dinăuntrul acestui gol, ca în mai vechile…cosmogonii, parcă. E nevoie acută de facere. Nu de consum, de sub-umanul asamblat, echipat maşinist, de saltele umane (cum inspirat trasează Bogdan Ghiu o pildă contemporană pe un exponat, „eveniment” al vizibilului nostru publicitar), nu de automatisme, prefabricate care distrug orice ierarhie, ci de o cât de câtă întrebare, demnă de formalişti, dar recuperată de eseist: Ce este arta?
Invazia maximă a vizualului de astăzi, cu efecte uniformizatoare, cu melanjul artă- realitate, golirea, sărăcirea lor în cele din urmă, trebuie să fie convertită într-o nouă figură, Arta cu funcțiile re-compuse, care, paradoxal, înseamnă mai mult decât supraviețuirea postmodernă.
Studiile lui Bogdan Ghiu sunt semnale serioase, bine argumentate, întru înnoirea umanului, artei noastre devenite prea …comune, cu siguranță audiate/ receptate mai mult în mediile în care asemenea probleme sunt deja pe masa de lucru a eseiştilor, literaților lucizi sau psihologilor în ale artei contemporane.
VIORICA RĂDUȚĂ
Argumentația nevoii de supra-viețuire, după apocalipsa etică şi estetică totodată, vine dinăuntrul materialelor, vieții artiste, vizate în multiplul lor, de la expoziții sau anti-expoziții, să zicem, la site-uri demne de consultat, de la cărțile-ecou în lumea actuală (a formei în deformare; unde e Baltrusaitis!?) la kitschul de toate tipurile, adevărata stare apocaliptică. În fine, tot demersul eseistic, ale cărui capitole au savoarea livrescului, poeziei, loviturilor seci dar şi umoristice, caută funcțiile mai noi ale „supraviețuirii” după postmodernitate, într-un limbaj specializat, care uimeşte prin calitate, proprietate, compunere şi descompunere, nu la nivelul rostitului, ci rostirii, ultimative şi predictive, parcă. Volumul trebuie parcurs după ce tradiția formaliştilor a fost consumată şi asumată.
Estetica acestei poziționări („postapocaliptice”) este cheia. Arta, cea înglobată în pântecul consumist, maşinist, expus, excitat etc. al actualității, e trasă spre o disciplin(at)ă etică, unde se îmbină multiplul comun, al viețuirii „împreună”, cu subiectul unic, umanul, neutralizat tocmai prin artistic, cel aşezat la supra-față prin vizibilitatea, plastifierea excesivă, alteritate, în fond, a omului…recent în postmodernitatea care stă să moară, de fapt. Ceea ce se vede afară şi înăuntru e un non-loc, o golire de ființă şi apartenență a umanului devenit excesiv, aleatoriu, „hiperuman”.
Studiul pe bucăți eseistice distribuite în ritm alert propune exorcizarea postmodernității prin re-figurarea Artei, pe calea paradoxală a re-interiorizării, a reinstalării funcției sale magice. Excepționalul capitol Omul invizibil este un exemplu de cum preumblă Bogdan Ghiu subiectul pornografie, de pildă, egal vizibilitate extremă, ca stare kitsch actuală, în care se manifestă dramatica nevoință de „invizibil”, de frumos, în fond, cel anulat prin vertijul de…vizibilitate, echipare, trans-gresare mecanică a umanului.
Nu numai tema, cu capetele ei compuse anamorfotic în oglinzi, reflexii şi reflecții înşelătoare, duble, ş. a. m. d., ci întregul discurs devin paradoxale (provocatoare). Arta “recentă” , singura soluție după „apocalipsa” nouă apropiată, e vizată ca singura cu funcție făcătoare, prin nevoia de subiect multiplu, în identitate, însă, pe care nu şi-o mai ascunde (deşi este o trăsătură a omului arhaic, semnal Gilbert Durand). Doar că autorul eseului multiform, cu evidente posibilități de continuare a temelor/ nevoințelor actuale, trece omul prin apocalipsa deja “pe/ trecută”. De fapt, îl trans-gresează dincolo de Sisif. Astfel, multiplul trebuie re-funcționat ca să compună, re-figureze noua stare, certificare, a umanului.
Studiul este multiplu, şi stilistic, şi ca viziune. Asta pentru că autorul e poet la fundamentele gândirii sale, dar şi un specializat teoretician, un consumator de artă şi de…viață deopotrivă, ațintit la subiectul său, preumblat şi cu notări urgente, ritmate, sacadate, vizionare. Iar virtuozitatea stilistică este cea care conduce la o compoziție cu multe brațe în stabilirea noii psihologii a vieții de azi, prea „artiste” ca să nu se fi distrus şi funcția primă, magia, substanța. Dar eşecul dat de trans-urile de suprafață a lumii, care-şi trăieşte un moment artistic pulverizat, nu exclude, şi aici e paradoxul, re-facerea pe dedesubt, dinăuntru. Interiorul, substanțializarea sunt de atins prin re-inventare, prin artă, cum argumentează autorul după, nu întâmplător, Originea lumii, cea vizionată şi interpretată în tot… comportamentul, amplasamentul din jur, al unui Courbet, luat ca exemplu de recuperare (interiorizare). Alte expoziții, la care a fost cu toate simțurile lucide ca… spiritul, aş spune, luciditatea critică, devin subiecte artizanale într-un… artizanat al vieții, care trebuie trezită la nevoia şi o altfel de dorință, de reasamblat, interiorizat, „demaşinizat”, „dediabolizat” etc.
Arta, în viziunea lui Bogdan Ghiu, ar trebui sa recupereze ceea ce s-a pierdut prin… arta vieții, dacă se poate spune astfel, din moment ce esteticul a fost atât de înglobat în modul nostru falsificat, plastifiat, uniformizat, echipat „tehnologic” şi ultravizibil, de a fi.
Comportamental recent, al de-figurării interiorității prin monstruoasa vizualizare, îi dă lui Bogdan Ghiu posibilitatea să indice măsurile, proporțiile actuale de echivalență şi nivelare a toate. De aici starea elegiacă, cea poetică, situată în elegiile prime, cu limbajul lor abstract, nichitastănescian, dar şi în câteva excelente poeme dinăuntrul compusului de capățâni ale cărții, clar definite în literalitatea lor şi prin artificiul grafic, ales şi distribuit cu destule aluzii...
Prin urmare, în excursul lui Bogdan Ghiu se dă artei un sens relațional, etic-estetic, ca produs, în fine, de tip ont(olog)ic. A o valoriza devine un act de confluență a toate, unul maximal, care limitează şi deschide, totodată. Pare o artă determinată, cerută strict chiar de perspectiva sau lipsa perspectivei actuale, global(izant)e. Daca nu este un alt subiect, cel puțin unul multiplu tot rămâne, şi asta din cauzele vizibilului, ucigaş, pustiitor în substanță. De aceea, pentru salvarea identității preanumitei Arte, Bogdan Ghiu stră-vede mişcarea dinăuntru, tensiunea interiorului cu vizibilul cel desfigurator, adică reinteriorizarea, întru depăşirea alterității, apocalipsei post, aş zice, fie şi … vesele. O ieşire din labirintul omogenizării aristic-viețuire devine convertirea, mai bine zis un ansamblu suprapus, eticul aşezat peste stratul estetic, ceea ce înseamnă şi un alt unghi, care include peste forma, o impune pe cea compusă, paradoxal, din alteri, dar cu posibilitatea de integrare, asumare, salvatoare din criza multiplului zeu-uşor, Vizibilul, cel saturat de sine, distrugător de mister, trăire...
Mişcarea de re-Facere a figurii, chipului Artei, în integritatea sa de subiect, fireşte, înseamnă şi nevoințe re-învățate la rădăcina etică a esteticului, dialogul dintre componentele unei actualități îmbuibate prin expuneri/ expoziții, manifestații oarecare, toate măiestrite, dând statut de loc comun artei. Convertirea acestor momente existențiale din obiect/ subiect artistic, cu clare efecte de vidare, în noi figur(ar)i de Operă, este calea propusă, demonstrată aici. Autorul, într-un limbaj pe care trebuie că-l invidiază universitarii pe subiecte de artă, sociologie, antropologie, prezintă acel unghi de reconstrucție, viitorul artei, tocmai în momentul dezintegrării ei, prin situare în voința de origine a subiectului, arta, aflată în multiplul său, ca şi umanul, dar regândită dincolo de marea vizibilitate, boala asta recentă, plastifierea fără de graniță în alteritatea, artificialul, superficialitatea vâscoasă, amalgam al unei vieți prea artiste şi al unei arte prea expus nelocuite (ființate).
Studiul, segmentat în capitole (a se vedea cuprinsul, titlurile sale emblematice), surprinzătoare adesea, aduce o „îmbogățire“, actualizare a dialogului specializat despre artă şi realitate, mai ales în mediile noastre scripturale cam reportericeşti, fugitive, grăbite, cu o documentație largă şi strunită, cu novatoare site-uri strecurate la note, cu extraordinarele exemple de expoziții şi momente „artist(ic)e”, surse de meditație, de micropovestiri, pilde care sporesc latențele (fie cele de scriitură, fie celelalte, documentat-predictive) unui volum savant şi bine orchestrat pe temele contemporane, nouă majore.
Prezența acestei scriituri ca un traseu predictiv al actualității celei crizice ar trebui să fie semnalată de eseişti, psihologi în ale artei, sociologi, antropologi. Este una dintre cărțile noastre provocatoare şi extrem de documentate despre noua psihologie kitsch, cea dublă, compusă din două capete, şi ele arcimboldiene, artă şi viață, monstruoase prin nedistincție. Numai că volumul îşi conține o tuşă e-mulativă, poate că şi… optimă, de ieşire, re-configurare a supra-viețuirii prin arta cea dinăuntru scoasă la fața recentă, fără divinație, descrescentă a tuturor actualităților...
În spațiul cel populat de atâtea chipuri vizibile, ajunse la artistic prin omogenizare, ni se propune, în pluralitatea vizibilului, nudului existențial sau artistic exhibat, o formă de supraviețuire „după”, o din nou figurare a „Operei”, prin etic-estetic, în „dialogicitate”, aş zice, care înseamnă şi sentimentul propriei limite dar şi configurarea de nevoințe fireşti, chiar artistice, dar dincolo de expunerea dincolo de limite a vizibilului. Prin urmare, Invizibilul, substanța e din nou reînchipuită într-un dincolo de ființă (artă) cum ar spune Levinas, citat alături de alți excelenți comentatori ai fenomenului de pulverizare postmodernă a umanului (hiper…, golit de sine), acela care conține, prin expunere extremă, neascunsul, un interior fără ființare, redus la vizibil/ itate. De aceea nevoința de substanță, de mişcare figurativă, trebuie să fie provocată dublu, cu forme ale eticului şi esteticului deopotrivă, dinăuntrul acestui gol, ca în mai vechile…cosmogonii, parcă. E nevoie acută de facere. Nu de consum, de sub-umanul asamblat, echipat maşinist, de saltele umane (cum inspirat trasează Bogdan Ghiu o pildă contemporană pe un exponat, „eveniment” al vizibilului nostru publicitar), nu de automatisme, prefabricate care distrug orice ierarhie, ci de o cât de câtă întrebare, demnă de formalişti, dar recuperată de eseist: Ce este arta?
Invazia maximă a vizualului de astăzi, cu efecte uniformizatoare, cu melanjul artă- realitate, golirea, sărăcirea lor în cele din urmă, trebuie să fie convertită într-o nouă figură, Arta cu funcțiile re-compuse, care, paradoxal, înseamnă mai mult decât supraviețuirea postmodernă.
Studiile lui Bogdan Ghiu sunt semnale serioase, bine argumentate, întru înnoirea umanului, artei noastre devenite prea …comune, cu siguranță audiate/ receptate mai mult în mediile în care asemenea probleme sunt deja pe masa de lucru a eseiştilor, literaților lucizi sau psihologilor în ale artei contemporane.
VIORICA RĂDUȚĂ