ROLLAND DE RENÉVILLE DESPRE «EXPERIEN?A POETICĂ» SAU «FOCUL SECRET AL LIMBAJULUI» (II)

A? vrea să încep prin a relua aproape în întregime citatul cu care încheiam articolul precedent (din numărul 7-8/ 2014 al VR): «Un poet trebuie să fie mai util decât orice alt cetățean al tribului său. Opera sa este codul diplomaților, al legislatorilor, al instructorilor tineretului. Suntem departe de toți Homerii, Klopstockii sau Camoënsii, de imaginațiile emancipate, de fabricanții de ode, de negustorii de epigrame împotriva divinității. Să revenim la Confucius, la Budha, la Socrate, la Isus Cristos, morali?ti care străbăteau satele suferind de foame». Cu toate că acest citat pare să indice intenția autorului de a-i atribui poetului un statut care l-ar putea propulsa până în pragul indistincției față de intemeietorii de religii sau de marii morali?ti ai trecutului, într-un capitol central al cărții de care ne ocupăm aici («L’expérience poétique ou le feu secret du langage»), intitulat «Poètes et Mystiques», Rolland de Renéville manifestă, dimpotrivă, o preocupare constantă, dificilă ?i fructuoasă în acela?i timp, pentru a pune în lumină diferențele ?i similaritățile dintre mistici ?i poeți. 

În concepția sa, distincția «unică, dar fundamentală» între experiența poetică ?i cea mistică poate fi u?or explicată sub unghiul raportării la tăcere ?i cuvânt. «(…) alors que le poète s’achemine à la Parole, le mystique tend au Silence. («..în timp ce poetul se îndreaptă spre Cuvânt, misticul tinde spre Tăcere»).») Le poète s’identifie avec les forces de l’univers manifesté, cependant que le mystique les traverse et tente de rejoindre derrière elles la puissance immobile et sans limite de l’absolu.» (« Poetul se identifică cu forțele universului manifestat, în timp ce misticul traversează aceste forte ?i încearcă să se ralieze puterii imobile ?i nelimitate a absolutului din spatele lor.»)

Cu toate că această distincție pare să fie rezultatul «metodelor noastre de cunoa?tere» (sublinierea mea), este ciudat faptul, subliniază Rolland de Renéville, că aceste metode nu au pus în mod explicit accentul asupra momentului precis în care drumurile poeților ?i ale misticilor se despart. În acela?i timp, utilizând forma posesivă pentru a caracteriza «metodele de cunoa?tere», este afirmată universalitatea vocației acestora, adică faptul de a fi utile atât în cazul misticilor, cât ?i în cel al poeților. Trebuie de asemenea precizat că atât Rolland de Renéville, cât ?i ceilalți membri ai grupului Le Grand Jeu înțelegeau prin «metodă de cunoa?tere», metoda de cunoa?tere experimentală. Zéno Bianu în prefața sa «Le tout pour le tout» a antologiei «Les Poètes du Grand Jeu», pe care a editat-o în colecția «Poésie» a editurii Gallimard în 2003, scria despre metoda de cunoa?tere «experimentală»: « Ceux-là veulent faire descendre la métaphysique des ciels théoriques où elle se tient afin de la mettre en corps, de l’incarner – autrement dit, pratiquer la «métaphysique expérimentale» (…). Et cette métaphysique-là ne désigne rien d’autre que la possibilité de s’ouvrir à l’absolu par l’expérience (…)». («Aceia vor să coboare metafizica din cerurile teoretice unde ea se află pentru ca să o întrupeze, să se încarneze, altfel spus vor să practice «metafizica experimentală» (…) ?i această metafizică nu se referă la nimic altceva decât la posibilitatea de a se deschide spre absolut prin experiență (…).

Intenționând probabil să surprindă tocmai acest moment (sau aceste momente) în care apar pregnante diferențele dintre experiența mistică ?i cea poetică, Roland de Renéville propune un examen comparativ al fazelor acestor două tipuri de experiență. Trebuie însă să precizăm de la bun început că, în opinia noastră, o abordare sincronică, sau simultană, a acestor faze, pare mai adecvată decât o abordare diacronică, aceasta din urmă, oricum proprie demersului analitic în general, fiind cea privilegiată de autor. 

Prima fază ar consista, în această perspectivă diacronică, în investigarea inspirației poetice, în paralel cu aceea a extazului mistic. Atât misticii, cât ?i poeții utilizează în general doar una din cele două metode de cunoa?tere, numite după terminologia Sfantului Ioan al Crucii (în cartea sa « La montée au Carmel»), activă versus pasivă. «Observons que, pour l’ordinaire, deux méthodes conduisent à ce but: l’une active, l’autre passive. L’active est ce que l’âme peut faire et fait pour y rentrer de son initiative propre. La méthode passive est celle où l’âme n’a ni initiative ni activité propres: c’est Dieu qui opère en elle pendant qu’elle se tient passivement.» («Să observăm că, de obicei, două metode conduc spre acest scop: una activă, cealaltă pasivă. Cea activă este ceea ce sufletul poate face ?i face pentru a intra (în starea de extaz – precizarea îmi aparține) din propria sa inițiativă. Metoda pasivă este aceea în care sufletul nu are nici ințiativă, nici activitate proprie: Dumnezeu acționează în interiorul său în timp ce sufletul rămâne pasiv.»).

Studiul inspirației poetice sub acest unghi ne poate sugera, de exemplu, că suprarealismul nu a făcut altceva decât să sistematizeze una dintre modalitățile cele mai răspândite pentru a provoca inspirația, ?i anume, metoda pasivă. E de ajuns, scrie Rolland de Renéville, să ne amintim de recomandările lui André Breton (în «Manifestes du Surréalisme») pentru a intra în starea cea mai favorabilă scrierii unui poem: «Placez-vous dans l’état le plus passif ou réceptif que vous pourrez…Ecrivez vite sans sujet préconçu, assez vite pour ne pas retenir et ne pas être tenté de vous relire…Continuez autant qu’il vous plaira. Fiez-vous au caractère inépuisable du murmure.» («Puneți-vă în starea cea mai pasivă sau receptivă cu putință.. Scrieți repede fără subiect preconceput, atât de repede încât să nu va amintiți ?i să nu fiți tentați să vă recitiți…Continuați cât aveți chef. Aveți încredere în caracterul inepuizabil al murmurului.») Alte exemple ale utilizării cu precădere a metodei pasive pot fi găsite la William Blake, care «déclara toujours que ses livres lui étaient dictés par les esprits, qu’il ne faisait que répéter leurs paroles, et qu’il écrivait pour eux» («spunea întotdeauna despre cărțile sale că-i erau dictate de spirite, că nu făcea decât să repete cuvintele lor, ?i că scria pentru ele, sau la Rainer Maria Rilke, care scrisese totalitatea elegiilor din Duino în trei zile (după amintirile prințesei de Thurn et Taxis), în timp ce el « n’avait pas la moindre idée de ce qui se préparait en lui.».

Metoda activă poate fi ilustrată în cazul misticilor, de exemplu de tehnicile de control ale voinței asupre mi?cărilor reflexe ale organismului, sau de tehnicile de modificare ale ritmului respirației utilizate de misticii orientali. Întorcându-ne la poeți, pot fi citate ca exemple ale metodei active, pentru a declan?a inspirația, pasiunea lui Edgar Allan Poe pentru problemele de ?ah, utilizarea de substanțe excitante de către Baudelaire sau interesul pentru matematică la Paul Valéry. 

Rolland de Renéville sintetizează în felul următor diferența dintre cele două metode de cunoa?tere aplicate atât inspirației poetice, cât ?i extazului mistic: «Tandis que la méthode active élargit le centre de conscience au point de lui faire absorber les zones marginales de l’esprit, la méthode passive éclipse le centre de conscience au profit de contrées plus obscures, mais qui se révèlent sans limites.». («În timp ce metoda activă large?te centrul de con?tiință până a-l face să absorbă zonele marginale ale spiritului, metoda pasivă pune centrul de con?tiință în umbră, favorizând regiuni mai obscure, dar care se dovedesc nelimitate.»)

Despre acest «centru de con?tiință», care apare ca fiind determinant pentru respectiva tentativă de sinteză, într-un eseu anterior, «L’élaboration d’une méthode (A propos de la Lettre du voyant)», publicat în numărul 2 al revistei Le Grand Jeu, într-un grupaj intitulat «Présence de Rimbaud» (ceilalți autori fiind Roger Vailland ?i Roger Gilbert-Lecomte), Rolland de Renéville scria într-o perspectivă determinată preponderent de experiența mistică, « L’âme humaine est donc réellement omnisciente puisqu’elle baigne en Dieu, mais la plus grande partie de ses pouvoirs est obturée par la matière qui la cerne; et ce que nous nommons centre de conscience n’est en réalité, qu’une lueur infiniment faible de la conscience totale. Le centre de conscience ne réfléchit qu’une opposition entre la restriction de la connaissance humaine, et la possibilité d’une science infinie que l’homme pressent et recherche.» («Sufletul omenesc este, deci, în mod real atot?tiutor pentru că el se scaldă în Dumnnezeu, dar cea mai mare parte din puterile sale este blocată de materia care îl înconjoară; ?i ceea ce numim centru de con?tiință nu este în realitate decât o licărire infinit de slabă a con?tiinței totale. Centrul de con?tiință nu reflectă decât o opoziție între limitarea cunoa?terii umane ?i posibilitatea unei ?tiințe infinite pe care omul o presimte ?i o caută.»).

În sfâr?it, în cartea sa din 1938, Rolland de Renéville exprimă similaritatea primei faze, aceea a inspirației, pentru cele două forme de experiență, mistică ?i poetică, servindu-se de o metaforă proprie în egală măsură celor două domenii, ?i anume «Sufletul universal/L’Ame universelle». «Plongés dans l’Ame universelle, comme une étincelle dans la flamme, le poète et le mystique perdent également la notion de leur personnalité.» («Aruncați în Sufletul Universal, ca o scânteie în flacără, poetul ?i misticul pierd de asemenea noțiunea personalității lor.»).

Dar această pierdere, sau abandon, care «caractérise la seconde phase des expériences qui nous occupent» («caracterizează a doua fază a experiențelor de care ne ocupăm»), va face obiectul unui articol viitor.