Comentarii critice
Constantin Trandafir
HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU ŞI LITERATURA EUROPEANĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2014
În 1930, revista Tiparnița literară consacra integral Mărturia scriitorilor despre marea europeană, Hortensia Papadat-Bengescu. Scriitorii aceştia sunt: Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Camil Baltazar, Felix Aderca, Ticu Archip, A. Dominic, I Peltz (1). Era o recunoaştere care a emoționat-o pe scriitoarea destul de izolată: „Merit eu oare ce mi s-a dăruit?” Cu scrisul, însă se situa alături de Rebreanu, ca primi constructori ai romanului românesc modern. Nu atât prin inițiative teoretice, cât prin sincronia (europeană) cu o nouă viziune despre om-lume şi despre tehnica narativă.
Receptarea scriitoarei este sinuoasă. La început, nu „răspunde” orizontului de aşteptare a publicului cititor mijlociu, obişnuit cu linia tradițional-clasică şi romantică, mai de curând simbolistă, pe de o parte, semănătorist-poporanistă, pe de altă parte. Nici în faza marilor romane nu se bucură de o primire pe măsură. Scrisul ei rămâne încă o „lectură grea”. Pare că autoarea scrie pentru inițiați, dar nici în acest caz nu există o unitate axiologică, ceea ce, în definitiv, e normal. Totuşi, excesele nu fac bine percepției, când, ori răsar exaltările imnice, ori se ivesc respingerile fără nuanțe. Cât despre analogiile cu momente din alte literaturi, uneori timide, alteori tranşante, nu produc o bună impresie nici în vremea sincronismului interbelic. Oricum, în proza noastră la trecerea de la vechea generație la „noua structură” de inspirație europeană, contribuția Hortensiei Papadat-Bengescu este remarcabilă. Pe scurt, e vorba despre percepția fragmentară a realului, disoluția personalității, surprinderea senzației, mai ales cât priveşte schimbarea raportului între personaj şi naratorul omniscient, în favoarea celui dintâi, prin înzestrarea lui cu rol de mediator aproape incompetent, dar cel mai bun „reflector”.
Paradoxul e că „marea europeană” se născuse undeva într-o localitate modestă, Iveşti, situată între Galați şi Tecuci, coastă în coastă cu Buceştii lui Ştefan Petică, întâiul simbolist român „declarat şi veritabil”, cum îi spune G. Călinescu. Nu contează decât un minim ataşament cu reprimarea părtinirii faptul că autorul acestui eseu e născut în plasa Iveşti. Hortensia Papadat-Bengescu a pribegit din localitate în localitate [Turnu Măgurele, Focşani, Galați, Buzău, Ploieşti, Constanța], urmându-şi soțul, magistratul N. N. Papadat. Traversează momente de restrişte prin aceste locuri unde nu se întâmpla nimic ori se petreceau drame ale inadaptării. Lipsei de comunicare i se adaugă experiența tragică a războiului, şubrezenia sănătății, adversitatea mediului mărginit şi, nu mai puțin, apăsarea unei căsnicii nepotrivite. Din acest punct de vedere, destinul Hortensiei Papadat-Bengescu seamănă întrucâtva cu al eroinelor sale, victime ale unei lumi vulgare şi ale excesului lor de sensibilitate. Sigur, nu se poate trage un semn de egalitate între autoare şi personaje, cel puțin din motivul că ele sunt concepute ca având „un deficit colosal de existență”, care le explică mai totdeauna eşecul, pe câtă vreme scriitoarea este, totuşi, o vitalistă în sensul afirmării actului existențial şi creator. Ocazii faste de comunicare cu lumea sunt mai ales acelea provocate de corespondența cu G. Ibrăileanu, George Topârceanu, E. Lovinescu, Constanța Marino-Moscu, Camil Baltazar ş. a. Vremelnic, trece pe la Iaşi şi Bucureşti, descinde la cenaclul Sburătorul, unde se simte printre „frați şi surori”. Dar marele refugiu, mai exact spus, întâlnirile fundamentale sunt cele prin cărți.
În al 57-lea an de fluctuații provinciale, se stabileşte în Bucureşti, în „cetatea vie” despre care vorbeşte Mini din romanul Fecioare despletite. Îşi scrisese deja opera de căpătâi: Ape adânci, Femeia în fața oglinzii, Balaurul, Romanță provincială, Fecioarele despletite, Desenuri tragice, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns. În 1936, Marele Premiu al Societății Scriitorilor Români consfințeşte o operă impunătoare – ctitoríe a prozei româneşti moderne.
Legătura cu literatura europeană s-a petrecut de la bun început, în anii formării ei intelectuale, ai debutului scriitoricesc, poezii şi articole, în limba franceză. Învață italiana şi engleza, fără să fi călătorit pe mult încercatul continent. Sedentara era obişnuită să evadeze „stând pe loc”, cum spune, încât se poate vorbi de legături faste cu „familia” românească şi europeană. Originalitatea ca putere de creație nu exclude, dimpotrivă implică, filiațiile: Stendhal, Balzac, Proust, Ibsen, Henry James, John Galsworthy, Thomas Mann, Marcel Prévost, Charles Maurras, Henri Bataille, Gabriele D’Annunzio, Virginia Woolf ş. a.
Hortensia Papadat-Bengescu scrie cu adevărat inconfundabil, oricâte incidențe ar exista între opera ei şi alte teritorii. Merge chiar până la o „noutate care accentuează neplăcut noutatea”, cum crede E. Lovinescu. Scriind despre Concert din muzică de Bach, „scepticul mântuit” nu se fereşte de encomion: „o nouă literatură română începe printr-o afirmare definitivă”; „o deschidere de drum, iar, prin viața intensă, puterea de analiză, intelectualitatea şi chiar ordonanța compoziției, literatura română n-are ce-i pune deasupra” (2). Dar vârstele receptării ei sunt, cum spuneam şi cum se întâmplă mai în toate cazurile, sinuoase, de la suspiciune la surpriza întâmpinării, de la inaderență la entuziasm, de la recenzia obişnuită la studiul amplu şi aplicat. Undeva, prozatoarea afirmă că respinge tiparele şi anecdotica brută: „Personajele, ca şi fabulația, totul e invenție; dar nu pot lucra până n-am impresia desăvârşită că sunt fapte şi ființe reale”. I-au slujit scrisul nu aticismul, în sens propriu, sau explozia romantică din prima fază, nici trecerea la viziunea obiectivă în accepția consacrată, ci creația de realități şi ființe vii cu mijloacele ficțiunii. Altă dată, într-o mărturisire determinată, credința în propria-i putere de înnoire e afirmată cu puțină nostalgie, ceva orgoliu şi cu presupusă autoironie: „Am fost şi voi fi mereu novistă. De la început, am scris într-un fel care pe vremea aceea părea cu mult mai revoluționar decât fac astăzi inovatorii”. E vorba de literatura autohtonă. Suspiciunea mai directă sau mai vagă de cosmopolitism nesocoteşte, dacă nu e prea mult spus, „radicalitatea” şi „universalitatea” valorii. Ba acuzația sprijină, subsecvent, validitatea relației. În fond, „europenismul” scriitoarei noastre se nutreşte dintr-un sol mai fertil: un mod „ciudat de percepție şi telepatie” (cuvintele ei) şi o disponibilitate naturală pentru inedit, capacitatea de scrutare a lumii şi de construcție literară. Coincidențele sunt efectul sincroniei fecunde („sincronisme, necesități, nu precepte”, menționează ea), similitudini ale evoluției lumii imaginare şi ale metodei de creație: „Spre orice carte, mă duc cu bucurie apriorică; când îmi dă mult, îi dau înapoi cu entuziasm – dar nu se poate să nu-mi dea cât de puțin şi atunci merg de-a dreptul la acel puțin şi mi-l amplific (…) Tentaculele afinităților mi le-a selectat tăcut şi expresiv printr-o deosebire – ca tot ce îmi este bun – numai prin deosebire”. Hortensia Papadat-Bengescu anunță (şi cooperează cu) generația lui Camil Petrescu, Anton Holban, Mihail Sebastian, Felix Aderca, Mircea Eliade etc. Puterea ei de creație (pentru a evita cuvântul „originalitate”) nu înseamnă ruptură, ci continuitate, de pe un nou prag, cu literatura română şi un mod propriu de a „convorbi” cu celelalte literaturi. Scriitoarea însăşi a devenit model în scrisul românesc, încă din timpul vieții sale şi crescând tot mai mult odată cu trecerea vremii. Întrebat ce scriitori români preferă, Anton Holban răspunde:„Hortensia Papadat-Bengescu ne depăşeşte pe toți. Îmi place şi discreția în care se menține arta ei şi care îi asigură durata” (3).
*
Un studiu eseistic de mai mare întindere trebuie să fie o recitire care să aibă în vedere câştiguri ale criticii veritabile de mai înainte şi actuale. Fără încărcături metodologice şi „erudite”. Potrivit cu cerințele „distanței estetice”, rigoarea şi libertatea se vor feri pe cât cu putință de reacții flagrant părtinitoare. Studiul nu trebuie să fie fidel comparatismului à la Paul van Tieghem et comp., care prevedea ca vocabula „comparată” „să fie vidată de orice valoare estetică şi să primească o valoare istorică” (4).
Să revenim, succint, la tema „întâlnirilor”, mai ales europene, care a stârnit oarecare neînțelegere între comentatori. Unii, mai rar, au reprobat sau au privit cu circumspecție încercările de a se recurge la oricât de potolită comparație. Şi asta, pe considerentul, în definitiv prezumțios, că se subminează individualitatea scriitoarei, că, de fapt, contează numai „interpretările” sau „reinterpretările” de profunzimi simbolice şi dimensiuni „spectacologice”. Alții au purces să releve ori să combată asemenea conexiuni şi, astfel, au contribuit la o animare a discursului. Interesant e că uneori pozițiile sunt total adverse când alianțele au în vedere una şi aceeaşi persoană. De exemplu, unii susțin (in)congruențele cu Proust, alții refuză categoric orice raportare. La fel se petrece şi cu încercările de apropiere a scriitoarei noastre de Virginia Woolf etc. Cel mai surprinzător e faptul că nu puțini exegeți contestă o înrudire, apoi, după un timp, o aprobă. Invers nu se întâmplă la casele bune, chiar când au loc autorevizuiri ale unor anumite diagnostice.
O tentativă extinsă de abordare a temei, la nivelul unei cercetări mai ample, poate să fie în acord cu situarea contextuală a Hortensiei Papadat-Bengescu, dar poate fi şi suspectată de gratuitate şi de „izvorism”, cum nu rareori se întâmplă cu astfel de inițiative. Hotărât, această a doua presupunere nu se susține dacă autorul şi-a propus a privi cu liniştită deschidere şi a nu înfeuda persoana avută în vedere. Rămâne inițiativa aceasta, cum am spus, un examen cu multă atenție şi destulă libertate cât priveşte raportarea scriitoarei noastre la tipologii ale prozei moderne, la desluşirea unor afinități, disocieri şi nuanțe. Tot E. Lovinescu a înțeles, de la bun început, că sincronia presupune înțelegerea ecourilor vremii („saeculum”).
Se pune, totuşi, întrebarea: cum mai stăm azi cu chestiunea sincroniei, influenței şi modelelor? Par lucruri clasate, nu neapărat în virtutea „globalizării”, un termen mai degrabă dezavuabil, ca şi „imitația”. Subiecte pentru studii voluminoase. Pe scurt, se ştie de când lumea că nu-i nimic nou sub soare, că literatura din literatură se face şi... altele de acest fel. Inconfundabilul T. S. Eliot era absolut convins că „întreaga literatură a Europei de la Homer încoace are o existență simultană”. Iar Borges, nici mai mult, nici mai puțin, dar cu înțeles subtil, afirma că n-a făcut nimic altceva decât a imitat. Parafrazându-l pe Umberto Eco, nu-i corect să înțelegi opera ca pe o monadă, ci trebuie văzută în corelații, în situații analogice, prin identificarea motivelor care pot fi raportate la achizițiile literar-artistice, adesea prin stabilirea dezacordurilor. Ca să nu mai vorbim de intertextualitate, termen în vogă şi cu un înțeles mai complex. Nicidecum conceptul de influență nu va trebui să fie folosit cu vechile conotații şi, pe cât posibil, nici nu va fi folosit decât în cazul când vor fi strict necesare sau pentru a-l aduce la standardele actualității (5). Cum se cuvine indicat Harlod Bloom, cu cartea sa Anxietatea influenței: „Marele adevăr al influenței literare e că ea reprezintă o anxietate irezistibilă”. În primul rând, când e vorba de Shakespeare, care şi pe el, „unicul”, e hotărât lucru că „l-ar fi încercat anxietatea influenței față de întâiul său precursor şi rival ovidian, Cristopher Marlowe” (6). Indicat e, şi aşa lucrurile se limpezesc în bună măsură, să se aibă în atenție alchimia relației, principiul simultaneității, perspectivismul şi similitudinile structurale.
Se poate spune, fără reticențe, că alianțele, cunoaşterea intimă a literaturii, muzicii şi artelor plastice de la noi şi de altundeva, au completat formația „Doamnei literaturii române” până la rafinare. Altfel decât compatrioatele Marha Bibescu, Elena Văcărescu, Anna de Noailles. Sensibilă la inovații, în ton cu timpul şi cu noile cerințe, elecțiunea spiritului european i-a întreținut vocația originară. Cum se spune cu formularea devenită loc comun: un scriitor fără frontiere. Sau: un alt mod de a fi european.
Note
(1) Tiparnița literară, Ianuarie – Februarie 1930. Astăzi, aproape intruvabilă, de acea voi cita mai mult. Inițiativa a fost a directorului acestei publicații Camil Baltazar, admirator al prozatoarei, care scrie: „Or, literatura noastră a cunoscut miracolul trist al acestei scriitoare ce în mijlocul indiferenței generale, a creat, a continuat să creeze, s-a reînnoit de la carte la carte şi şi-a adâncit viziunea. Şi pe măsură ce scrisul ei lua zborul european (subl. C. T.) al unei mari respirații, al unei unice ecloziuni, cercul se strâmta din ce mai urât în jurul ei (…) Marcel Proust a scris şi el cincisprezece ani într-o depărtată şi evidentă neînțelegere, într-o perfectă ostilitate a cercurilor din jurul său. Şi la gândul că acest ins aducea la căpătâiul unui manuscris scris microscopic, elanul sfâşiat al unei lacrime ce nu ştia altfel plânsă, ce se plângea de aceea mai frumos, fiindcă mai gratuit, la acest gând” (Hortensia Papadat, p. 18).
Mihail Sebastian contribuie cu un lung eseu analitic, din care citez finalul: „Concluzii? Cum să o integrezi pe autoarea „Concertului” într-o istorie literară atât de sumară, cât e a noastră şi ce termen de comparație să-i stabileşti? De fapt, acestei neteziri de ansamblu, pe care am încercat-o în considerarea romanelor sale, ar trebui să-i urmeze un studiu de situare a lor în economia genului, aşa cum literatura modernă a Europei îl prezintă de la 1900 încoace (subl. C. T.) Şi prin calitățile lui ferme, şi prin absențele lui (o absență caracterizează cu mult mai straşnică vigoare decât o afirmație) temperamentul scriitoricesc al d-nei Bengescu se plasează în jocul universal al artei de astăzi. Cariera lui viitoare poate aduce surprize noi. Pentru autentica lui valoare de până acum, însă e indiferent” (Doamnei Hortensia Papadat-Bengescu, p.28). Sebastian n-a apucat să scrie acest „studiu de situare”.
Camil Petrescu invocă, pe scurt, contribuția dramatică a scriitoarei.
Liviu Rebreanu: „Spre deosebire de toți ceilalți scriitori, d-sa reprezintă, singură deocamdată la noi, o şcoală nouă, cu metode noi de apercepție şi de reprezentare. De obicei scriitorul, creând, stă pe loc, privind din acelaşi unghi lumea şi viața. Doamna Papadat-Bengescu procedează invers; la d-sa lumea şi viața stau pe loc, pe când scriitorul îşi schimbă neîncetat unghiul de observații, năzuind parcă să prindă viața în mers, în desfăşurarea ei simultană” (p. 28).
Ticu Arhip: „O mare scriitoare de mâine, care trece poate azi cu bătaia de aripă a unei păsări de deltă pornită să-şi ia zborul. Dacă i-ar trece cuiva prin minte gândul unui ochi care, privind numai, ar descompune orice, instantaneu, ca, apoi, închizându-se să compună iar, ar crea poate, o nouă idee în basm. Doamna Papadat-Bengescu, în scris, împlineşte ideea aceasta (p.28).
A. Dominic: „Alături de aceste câteva nume europene contimporane: Sigrid Undset, Contesa de Noailles, Ricarda Huch şi Selma Lagerlöf – putem adăuga pe cel al D-nei Hortensia Papadat-Bengescu. Opera literară a D-nei H. Papadat-Bengescu e, într-un anume sens, mai originală decât a celorlate mari scriitoare, pomenite, prin caracteristica ei vădit feminină: este întâia dată când un stil feminin, în concepție, compoziție şi realizare lui, se ridică la rangul unei opere de artă bine caracterizate” (p. 29).
F. Aderca, vibrant: „Doamna Hortensia Papadat-Bengescu ni se pare astfel unealta supusă unei creații văzute numai în câte un amănunt, ființă grăitoare vorbind adeseori după o partitură de mister, însă apropiindu-se sau depărtându-se de oameni, după legi tainic îmbinate şi cărora se supune. Şi totuşi numai doamna Hortensia Papadat-Bengescu ne-a convins cu fapta că ființa umană este şi ea un material care trebuie conştient transformat în operă de artă” (p. 29).
I. Peltz: „Hortensia Papadat-Bengescu este nu numai născocitoarea altui fel de exprimare într-o limbă sporită de geniul lui Arghezi; ci corespondentul cel mai artist al înaltelor atmosfere apusene în țara de baştină” etc. (p. 2).
(2) Eugen Lovinescu: Istoria literaturii române contemporane, Evoluția „prozei lirice”, IV, p. 347.
(3) Anton Holban: Interviu luat în 29 decembrie 1934. Şi într-o scrisoare a lui Anton Holban, acesta îi declară că este preferința sa numărul unu între scriitorii contemporani.
(4) Paul van Tieghem:Literatura comparată, ed. IV, 1951, trad. Al. Dima Ed. Univers.
(5) S-a făcut mult caz de influență ca un transfer de la o civilizație evoluată spre una „înapoiată”. De unde şi abuzul de formulări la care „surâde” François Guyad: „atâția «Shakespeare în Serbia», câți «Racine în Bulgaria», aşteptând un «Paul de Kock în Rusia»” (La littérature comparée, PUF, 1965, p. 58). Mulți comparatişti spun că termenul „influență” pare să excludă orice apreciere calitativă: Wellek, Weisstein, Tudor Vianu, Al. Dima, Adrian Marino, Paul Cornea ş. a.
(6) Harold Bloom, Anxietatea influenței, Editura Paralela 45, 2008. Marlowe, zice Bloom, „e crucial pentru arta lui Shakespeare care îl va depăşi”. Numeşte şi alte influențe: Biblia, Chaucer, Ben Jonson. Şi încă: „«Influența» e o metaforă, una care implică o matrice de relații – imagistice, temporale, spirituale, psihologice – toate având în ultimă instanță o natură defensivă” (p. 20).