CRITICA DE RECUNOAŞTERE ŞI ACȚIUNE

Persoana proprie îl interesează îndeosebi. A fost atacată şi chiar de comentatori din „generații” extreme. Cea mai vârstnică îl are ca exponent pe „Al. Piru – criticul literar întru totul subliterar”. Constatarea este  memorabilă într-un pamflet, dar polemic excesivă, oricât ar fi replica pe măsura provocării, ca de altfel orice tip de absolutizare, scăpată întotdeauna de sub controlul eticii cunoaşterii. Dar Al. George se descoperă rău înțeles şi de succesori biologici ca Aurel Sasu, C. Ungureanu, Alex. Ştefănescu, Doina Uricariu. Aici, dialogul n-ar mai fi în interiorul, ci în afara criticii. Nu cu critica, ci peste critică. Mirat de intoleranța criticilor tocmai la opinie critică, el consideră faptul o urmare a autoritarismului din anii anteriori. Falsa critică (în care se poate constata că decade şi critica autentică, atunci când se alienează) nu ar mai fi în context spontană, ci dictată, acum, prin remanență nostalgică şi profitabilă. Dar termenul autoritarism, aproape eufemistic, nu înfruntă cenzura momentului pentru a se desluşi.

Al. George foloseşte ocazia pentru un fel de explicație programatică. Destul de sumară şi cu totul impersonală, blindată de stereotipuri stimabile. Anume: „judecățile noastre prelungeau în mod firesc acțiunea criticii interbelice, de la al cărei nivel de comprehensiune ne mândrim a fi pornit”. E tocmai direcția sau valul ce rejoncționează literatura în ansamblu la cursul natural profund afectat de aşa-zisul realism socialist. Placarea vechiului context cultural-istoric, interbelic, peste noul context, părea o cucerire suficientă. Era, de fapt, o sincronizare retro (nebănuită de E. Lovinescu), fără promisiune de diferențiere, aceasta aplicată la contextul european (universal) prezent, pe atunci puternic scindat politic, cu toate consecințele implicând viața curentă şi, desigur, profund carentă. 

Lecturile sale revizuitoare îşi arogă şi o formă neprecizată în detaliu de înnoire. E proclamat dreptul simplu la o nouă lectură. Cu prudență, subtil oportunistă, în metodă: „încercam a interveni cu unghiuri de vedere noi într-o acțiune critică pe care o înțelegeam ca o dezbatere în spiritul dialectic ce ne era propriu”. Dialectica, general agreată, ajunge personal asumată, fapt care nu putea în context ca să deranjeze instituțional, cel puțin nu în principiu. Poziționarea strategică apare acoperitoare. Fundamentele criticii pe care o exercită nu-i pot fi deloc imputate: „am considera activitatea noastră mai degrabă marcată de moderație, de ideea pe care ne-am ostenit a o susține a adecvării în raport cu obiectul lecturii, a justeței în judecata critică, a tentativei de înțelegere mai profundă, fără violentarea realității operelor care ne-au stat în față, urmărind adevărul”. Abia verificarea lor în aplicații produce ostilitate, nu neapărat, cum ar vrea să creadă, de rău augur. Comprehensiune măsurată într-o înnoire de veche soluționare, iată ipostaza în care ni se propune. Mirat, totodată, că indispune.

Critica profesată de Al. George, chiar în modul cel mai ferm, este aceea de recunoaştere. O critică, aşadar, estetic, filosofic, etic, recunoscătoare: „să recunoaştem (termen, după noi, suprem, în activitatea criticului)”, notează slujitorul ei într-un loc din volumul său La sfârşitul lecturii, III, 1980, p. 273. Apropiată, pur teoretic vorbind, de critica conştiinței, de critica de identificare, aceasta este o critică zisă de el, altminteri, activă, cu un termen mai vag şi mai general (id., 283).

Formal, ordinea recunoscută de Alexandru George, în articolul său tot de aici, Critică şi creație, este teoria, apoi practica literară. Ideile literare preced, natural şi cronologic, critica literară ca domeniu de existență. Într-adevăr, Al. George are o înțelegere extensivă, astăzi am spune pluridisciplinară, a criticii. El notează că „definiția criticii este foarte largă”. Dar nu extinde definiția acceptată, mai mult decât expusă, la modul creator absolut, total, unde ajunsese, iar ulterior s-a retras, luând mai bine seama, E. Lovinescu, cel care invocase critica drept a zecea muză. Critica, aşa cum o înțelege şi exercită, se reduce – paradoxal – la o funcție de mediere, între operă şi toți ceilalți cititori interesați de natura ori existența ei reală şi se pretează doar la interpretare. Ea obține doar un loc şi un rol de interval. Ideal, el vrea ca operația sau, cu termenul propriu, acțiunea ei, să fie aceea de mediator potrivit, ca o cheie în broască. Adevărul interpretării, în esență, îi conferă justificarea.

Critica rămâne dependentă de creație, dar creația, dacă este deplină, adevărată, nu ajunge subordonată față de critică. Separarea domeniilor îi apare lui Al. George că are mai multă proprietate decât interferența lor. A(l)titudinea sa programatică, la limită paradoxală, ajunge de înfruntare prin confruntare. „Este necesar deci să apropiem noțiunile de critică şi creație cât mai mult, dar tocmai pentru a le deosebi.” Poziția sa apare diferită, o remarcă singur, de a lui G. Călinescu. Acesta le apropie, critică şi creație, şi le identifică în mod ambiguu. Nu are aşteptata obiectivitate a subiectivității, căutată de Al. George la sine şi la ceilalți. G. Călinescu este o natură „subiectivistă” (nu subiectivă?, atunci e vorba de o teribilă şi injustă înfundare a autorului Principiilor de estetică, poate prin confuzie, din partea urmaşului literar), de aceea el nu separă creația, critica, istoria literară. Un exces, un extremism pe care moderatul, cum se consideră el, Al. George le respinge.

Ion Negoițescu este validat de el aici tocmai pentru că, şi poet fiind, nu face poezie în critică, este critic de intuiție ca E. Lovinescu, nu de dialog cu opera ca G. Călinescu. Straniu refuz de a dialoga cu opera. Intuiție în absența dialogului? Şi de ce, apoi, dialog ar fi sau ar însemna o totală identificare a părților şi nu o diferențiere a lor? Al. George abhoră dialogul, dar pretinde, în atâtea alte împrejurări, a-l exercita. Revenind la Ion Negoițescu, el nu este pur intuitiv, integral lovinescian, pentru că dezvoltă şi un „subiectivism de stil călinescian, dar nu exprimat cu verva pamfletară a acestuia”. 

N. Manolescu, văzut ca un călinescian exterminator (termenul de aici nu este deloc exagerat), aidoma lui Al. Piru, se depărtează însă de G. Călinescu, este un „strălucit cronicar”. Mi se pare că am mai notat într-un loc cum acelaşi atribut, poate că nu întâmplător, „strălucit”, N. Manolescu i-l întoarce lui Al. George în necrologul din România literară. La vremea aceea, călinescianul Adrian Marino îşi impunea primatul monografiei. Vremuri depăşite şi de monograful metamorfozat în ideograf.

În Portretul criticului ca tânăr, din volumul amintit, ni se explică modul cum critica pleacă doar dintr-o necesitate de aşezare fermă a ceea ce alcătuieşte acțiunea creatoare în gândirea şi expresia sa. Lumina critică, spontan căutată, este însuşi adevărul. A mărturisi un adevăr prezumat, constată Al. George, declanşează critica. Un adevăr impus sau expus, inventat sau descoperit, absolut sau relativ? Nu ne lămureşte acum în mod direct. El constată cum critica de generație ajunge iconoclastă față de trecut. Izbucneşte astfel un conflict de generații sub pretextul adevărului. Sau putem recunoaşte tributul dat erorii până la fixarea pe „adevăr”. Debutantul din persoana unui critic, se constată încă o dată, este de obicei virulent. Nu altfel apar în critică Titu Maiorescu sau Nicolae Iorga. Cineva se erijează, este atestat, drept criticul unei generații. Ilarie Chendi apare, dă el o pildă, sub chipul criticului generației sămănătoriste. Pentru Al. George, se pare, adevărul este circumscris epocii. Curg epocile, se scurg şi adevărurile critice. Istoria doar le înregistrează. Şi conştiința critică se cere să reflecte realitatea unui timp. În teorie, dar şi în practica lecturii critice. Perspectiva istoristă se combină cu aceea sociologistă.

În ceea ce-l priveşte pe Alexandru George, pentru sine el rămâne „un critic de preferințe limitate şi de autori favoriți”. (Pete în soare şi pe hârtie: Simple întâmplări în gând şi spații, 1982) Tot aici, el distinge spiritul „critic” de cel de „criticare”, acesta fiind spectaculos, provocator, malițios. Spre primul se îndreaptă, de al doilea se desparte. Să lipsească, oare, spiritului critic adevărat, cu totul, spectaculozitatea, provocarea, maliția? Unde se separă ele, cele două spirite? N-ar fi mai simplu şi sănătos să spunem că spiritul critic tinde din răsputeri spre adevăr, obiectiv, iar cel de criticare doar se preface abil a le ajunge? Negația ar rămâne proprie spiritului critic, negativismul apare propriu spiritului de criticare, primul verifică şi întăreşte existența operei, cel din urmă – extins greşit asupra celui dintâi, dintr-o largă prejudecată, uneori de criticii înşişi, cum a putut consta la propriul debut –  este fireşte de repugnat. 

Contra lui G. Ibrăileanu, în spirit regionalist, sociologic, opune Muntenia critică, Moldovei, dar observ că exemplele îi deservesc profund concepția care contrapune creația criticii. Toate exemplele provin tocmai din critica celor care nu sunt propriu-zis critici, ci scriitori de imaginație, superiori, şi nu prin excepție, criticilor de profesie. „Aplecarea spre critică, de pildă, e esențială vieții Junimii, dar, în ciuda lui Ibrăileanu, s-a observat adeseori că scriitori tipic bucureşteni ca Heliade, Ion Ghica, I. L. Caragiale l-au ilustrat în forme mai variate şi mai acute decât colegii şi uneori adversarii lor de la Iaşi.” („Duhul” Junimii). La Junimea, remarcă el, idealizând, dar şi, posibil, suferind real într-un context puternic cenzurat, pentru toți critica era „suverană”.

Dar ce defineşte condiția unui critic? Prezența insistentă. O mare voință. În cazul său, nu ar fi vorba de un critic autentic, însă de unul ivit din nevoință, care l-a abătut oarecum de la creația nemediată literar, potrivit înțelegerii sale care desparte critica de creație. Aici, el afirmă „cariera mea involuntară de critic”,  trădând „vocația mea reală, de prozator şi de eseist” (La sfârşitul lecturii).

Critica este adusă la elementaritatea lecturii. Spiritul critic ar fi generat de citit, nu de şcoală. Dăm deci peste un mod de a pleda pentru autodidacticism şi refuzul mentorului. Impersonal, gânditorul spiritului critic susține aici că „lectura critică (e) adevărata existență a cărților”. O reafirmă în Ştiința şi jocul: „Critica literară e modalitatea cea mai proprie a lecturii.” Cum? Simplu: prin apropiere şi înțelegere. În eseul anterior nu ne spune mai nimic, în simplitatea pretinsă, vecină bună cu simplismul şi banalitatea: „Mi-am pus întreaga activitate de critic sub semnul lecturii pure şi simple…”; „mă reclam cu orgoliul modestiei de la simplul fapt al lecturii”. Probabil numai gândul că i-ar indica cineva cunoaşterea unor teorii, sofisticate de bună seamă, ale lecturii, l-ar oripila. Unele considerații mai largi ori generale pot ajunge pasabile. Tot aici, citim că „lectura e, de fapt, un raport cu realitatea, mai autentic…”. Relația citit-real există şi în Pete în soare şi pe hârtie: „Spiritul critic nu este doar o formă a pătrunderii intelectuale, nici un derivat pur al intuiției fără greş, ci şi, mai ales, aprehendarea realului, care, în domeniul valorilor, înseamnă tocmai echilibrarea cât mai justă a acestora.” O vastă apropiere, cuprindere, înțelegere, iată ce configurează spiritul critic. Actul prim şi deplin este aşadar unul de mare responsabilitate. Aprehendare, pe lângă sensul de luare, chiar brutală, în posesie, de, spune etimologia sa franceză, înhățare, are şi un înțeles extins de anxietate, cu totul adecvat demersului critic originar psihologizant al lui Al. George.

În cartea sa Petreceri cu gândul şi inducții sentimentale, p. 114, recunoaşte a fi deprins lectura în chip de „colaborare” prin T. Vianu. Dar ce-ar fi o astfel de lectură? Ducem fraza până la capăt şi vedem că ea ne vorbeşte de activare şi participare. Dar există – dincolo de, aşa-zicând, bouvard-pécuchet-isme ficționale – o altfel de lectură reală? Altfel, fiecare citeşte ce şi cum i se potriveşte. Chiar ideea lui Montaigne, citată aici la p. 267, a cititului care, descoperind naturalețea scrisului, dezvăluie un om dincolo de autor, nu transformă şi nu uniformizează în cel mai binecuvântat fel pe orice cititor. 

Neputând defini direct, în genere Al. George evadează în analogic. Şi iată ce înțelegere a lucrului critic produce în Pete în soare… din volumul apărut în 1982, la care mă întorc pentru moment: „Căci cu ce s-ar asimila mai bine actul critic decât cu un act viril şi cartea cu o femeie?” Actul critic, ca act de dragoste, care poate varia de la blândețe la asprime, înseamnă comuniune şi nu divorț între critică şi creație. Actul de divorț, semnat apăsat de el, ajunge rupt în această sublimă contradicție a lui Al. George, prins, surprins, între creație şi critică.

Discutabil rămâne şi faptul, de altfel lipsit de originalitate, că, citind, înveți cum apare scrisul bun, dintr-O lecție de logică. Nu cred că devine pentru toți obligatorie prezumtiva performanță a scrisului modelat de lectură. Mai degrabă cred în modelarea şi transformarea scrisului artistic prin el însuşi. Generalizările nu ajung posibile nici în direcția contrară. „Lecturile oricărui om nu sunt decât în arare cazuri sistematizate strict”, citim în Ce poți să-ți faci capul, unde autorul ne mai asigură şi de faptul că „Nu mi-am <făcut capul ciulama de atâta citanie>, cum spunea eroul lui Mateiu Caragiale, Pirgu…”. Nu este în chestiune lectura care dăunează, temă de altfel nelipsită, trebuie să recunosc, de mare interes.  

E de apreciat franchețea cu care ne înştiințează lectorul acesta care nu se consideră critic, neavând constanța îndeletnicirii profesionale: „îmi place mai mult să recitesc” (A privi şi a vedea). Dar el nu poate camufla slaba sa teorie atunci când argumentează relectura: „aproape niciodată nu ascultăm muzică, ci <reascultăm>” (Micromegas). Din nou îl surprindem că recurge la o analogie în locul unei directe şi drepte înțelegeri a actului de a reciti.

Al. George, criticul cu activitate sincopată, după cum singur şi-o califică, îşi explică în modul cel mai surprinzător cariera: irațional, printr-o fatalitate pedepsitoare, chiar şi printr-o constrângere revelatoare, provocatoare de inspirație a gândirii. Destin, păcat, obligație sunt termeni ai săi neaşteptați, pentru un critic, dacă nu pretins, cel puțin trecând drept raționalist. Şi acum iată cum îşi explică acțiunea critică, în chiar primele rânduri din Obligația de a gândi despre Rebreanu, din volumul Petreceri cu gândul şi inducții sentimentale: „Capriciile destinului sau poate o pedeapsă a justiției imanente pentru păcatele mele de publicist care m-au lăsat dus de apele criticii literare şi am cultivat-o intermitent, dar nu întotdeauna doar pe temele alese de mine, m-au obligat adeseori să-mi <spun cuvântul> despre un scriitor sau altul, uneori chiar despre o problemă mai complicată asupra căreia urma să-mi vină ideea abia… în timp ce o dezvoltam în scris.” 

Sunt în volumul Petreceri cu gândul şi inducții sentimentale şi alte considerații asupra criticii literare. Una priveşte neajunsurile deloc minore ale criticii de întâmpinare a operelor tocmai apărute. „Oricât de perspicace, critica de primă oră (…) greşeşte întotdeauna, măcar prin insuficiență.” (Cei care au cuvântul) Critica, iată o altă constatare de aici, şi-a tehnicizat limbajul, dar talentul – resort al creației – este pomenit încă, mai constată autorul acesta de lucrări critice, care nu agreează nici teoria, nici creația critică.

Critica însoțeşte, de bună seamă, operele în „cursa împotriva timpului, a adversităților, a indiferenței sau a neînțelegerii, dar mai ales a tuturor omeneştilor şi camaradereştilor săi rivali” (Un anume fel de camaraderie). Ea, critica, este, în treacăt, elementar definită ca „o dialectică neîncetată a afirmării şi negației” (Curajul față de tine însuți). Suna bine la vremea aceea cuvântul dialectică, metoda sustrasă şi întoarsă din Hegel de către Marx, un conjunctural panaceu în comunism. Poate că aceasta este doar o simplă coincidență, un benign oportunism, care nu-l fac nicidecum marxist pe acest comentator nu doar literar, dacă apropiem şi totodată apropriem granițele literaturii. Nu el este fireşte sârguinciosul literar al marxismului mai mult sau mai puțin, de la caz la caz, în respectul real al lui K. Marx.

Comedia erorilor critice este, iată, un text care se dezvăluie de la titlu. „În domeniul criticii (…) greşelile sunt la ele acasă”. Critica devine în mod necesar îndreptare. Structura unei opere poate fi bine prinsă, dar judecata greşită. La exemplul din volumul apărut în 1970 şi reluat acum, cu interpretarea de către Caracostea a lui Arghezi – lizibilă, acceptabilă hermeneutic, dar cu sens schimbat, negația luată ca afirmație – adaugă acum altele. Şi criticul Cornel Regman ia calitățile drept defecte în poezia lui C. Tonegaru. Nu era departe de eroarea prin asimetrie nici P. Constantinescu, atunci când greşea şi întorcea opera pe dos, din admirație, în studiul său despre Arghezi. Prin negativ se poate deduce modelul pozitiv, evaluarea este întotdeauna înțelegere. 

 (Auto)revizuirea, în înțelegerea şi ilustrarea lui E. Lovinescu, încoronează critica. Mă grăbesc să constat că merită reținut acest pasaj: „Spiritul critic triumfă cu adevărat într-un om atunci când se exercită nu împotriva altora, ci împotriva a ceea ce el are mai scump. Aceasta e marea lecție a revizuirilor inițiate în 1915 de E. Lovinescu, un moment capital în evoluția conştiinței critice româneşti; deşi a consacrat un termen echivoc, pe care mulți dintre adversarii săi, chiar şi astăzi, îl întorc împotriva lui.” Trec peste termenul echivoc revizuire, căruia încă nu i s-a găsit un substitut convenabil. Observ mai curând că există mult şi riscant idealism „teoretic” în a te pune, cum doreşte, la prima vedere sincer, Al. George, de-a curmezişul a ceea ce ai mai scump. Dar asta este oare strategia autorevizuitoare sau autoreexaminatoare, nu doar într-un mediu național în general, cultural în particular, care abia aşteaptă să-i oferi pe tavă mostre de autocontestare? Ca să scurtez citatul, în esență înțelegător, dincolo de tentația ipocriziei, precizez că este vorba de „revizuirea propriei conştiințe a criticului, impunând de fapt autorevizuirea ca act liminar şi de mare temeritate, mai mult față de sine însuşi, decât față de alții”; „o radicală reexaminare” (Curajul față de tine însuți). Ceea ce rămâne exact.

Şi mai târziu îşi aminteşte Al. George că succesul critic l-a abătut de la creație (proză, eseu). De pildă, o repetă în În regimul ambiguității, din volumul care repetă şi el în titlu de nu mai puțin de trei ori prepoziția, În istorie, în politică, în literatură, Albatros, 1997. Autorul său recunoaşte că a scris şi publicat articole cerute, colaborări, însă nu ceea ce se înțelege, la modul tranzacțional, prin comenzi, străduindu-se să se exprime pe sine cu limpezime, într-un sistem politico-social în care era posibilă doar minciuna prin omisiune, nu se raportau valorile, de aceea se şi impune revizuirea lor. Revizuire produsă în spiritul lui Lovinescu, de bună seamă. O întrebare, însă, o blochează fatal: „Dar cine să o facă?” (O deficiență a culturii actuale). Disponibilitatea de a (auto)revizui rămâne excepțională. Iar interesul de a nu o opera se probează, în realitate, în mod curent.

Scăpat în mare măsură de cenzură, militează, în principiu, pentru luciditate, critică reală şi deplină, dar şi pentru, evident, revizuire (Un moment crucial: Pro libertate, Albatros, 1999).

 

Fragment din eseul Critica şi creația: cazul lui Alexandru George.