Poezie
Simona-Grazia Dima
Poeme
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2014
Aleph în ploaia oblică
Cum aş putea numi emoția aceea
din după-amiaza când izbucnise brusc ploaia
şi aerul prinsese-ndată miros de praf,
iar noi, vrăjiți de-acel parfum de piatră,
am stat la adăpost sub bolta unui gang –
al hanului de lângă casă – cât
de aproape era sideful, albia unui zbor,
de care ne despărțeau doar ziduri de apă!
Mai mulți erau, îmi amintesc, pe lângă noi,
iar timpul se oprise, pierise toată ştiința lumii,
doar stropi de apă lunecau
în colb înviorat, aproape viu...
Doi soți cu ochii goi (mâine-au să fie
domolii funcționari în drumul spre serviciu),
vegheau un prunc în cărucior. N-aveau
să-şi amintească de noi, de clipa asta.
Cu gurile deschise, parcă flămânzi de aer, peşti
calmi, în pacea unui pact, stăteau pe-acestă fantă de eternitate,
de spumă, unde-aşteptam, cu inima bătând,
să văd Aleph-ul, visam ivirea iminentă-n zid a unui scoc,
să desluşesc în el vârtejul, s-arate dedesubtul vieții mele,
libărcile sugând alene,
dar şi să spun că Borges e-un maestru-n amăgire,
cu trucul său intelectual, fiindcă Aleph nu are cum,
învârtejit, să se ivească, dacă-i totul,
numai în cărămida unui han,
sordid acum, depozit de fier vechi,
ca eu să pot adulmeca trecut şi viitor
prin strălucitul mosc de ploi şi praf.
Un pod era durerea, cenuşiu, cu solzi de mică
peste care nu puteam sări. Oracolul spunea că potârnichea
va căpăta-ntr-o zi o forță de dragon, când
va fi străbătut în zbor oceane de nori compacți şi albi.
Nicio speranță pentru-acum.
Diamant sfărmat noi pritoceam în trei,
micelii-ale durerii şi-ale sorții.
Azi hanul nu mai este, un magazin cu geamuri de opal,
ca ochi de tigru hulpav, a lăstărit alături, lucitor.
Nu mai ai unde să te-ascunzi dacă soseşte ploaia.
Ştim astăzi, ploile răsar din noi spre-a reveni acolo.
Cum să măsori puterea terorii
trăite-n trei pe-un petec smuls eternității? Ori cine-ar putea
să descâlcească rădăcinile a trei copaci, amestecate-n somn?
Ploi oblice, miros de praf întinerit de ploaie: dragon în faşă, amuşinând soarta. Aleph ascuns, dulceață tăinuită-n piatră,
aurul mierii, vibrație-ndepărtată-n puțul timpului.
Limbă legată, prin aerul dens unde nu vezi decât pietrişul
şi solzi de mică lucitori, pe spatele unui balaur
una cu podul.
Nedespărțiți şi pritocind veninul creşterii, ne învârteam în balta unui oval ieşit din timp, unde
cuvintele nu luminau,
dar ştiam, cu limba ferecată (căci totul dispăruse, în afara stropilor
ce prafu-l înviau): tot ce n-am putut spune, cântând din trâmbiță, în alai
voi şopti prin poezie,
nu am să stau la coadă, căci oricând voi fi
acolo unde năzuiesc să intru;
(ghéron, spuse o voce-n greaca veche),
voi umbla deghizat, cum sociologul travestit în anonim,
cu pas umil, care evită să devină jertfă în lumi de idoli tipizați, folclorici.
Un capucin cu glugă violetă,
transformându-se-n lumina absolută, de nimeni posedată, pe negândite, pe neauzite, fără să ceară voie. Şi-apoi, în toate piețele va fi lumină, pepeni se vor vinde ieftin pentru toți, în sunetul de paşi,
capucinul se-ndepărtează.
Ghéron, repetă vocea.
Când va mai fi această ploaie aceeaşi?
Geometria lucrurilor
Când vei sta pe jumătate adormit în noapte,
vei vedea deodată geometria lucrurilor
răsuflând uşor, stea spongioasă de mare,
cu marginile zdrențuite fin,
ca nişte aripi de animale
refăcându-se pe fundul apei.
Vei încerca degeaba să strigi,
să plângi sau să te bucuri,
ea va pulsa mai departe,
fără să te audă,
noaptea îți va pune căluş –
va fi cu totul altfel
de cum te-ai gândit,
un animal surâzând din valuri,
ridicând capul spre îndepărtate țărmuri,
parcă amuşinând punctele cardinale –
e ora când geometria ta
urcă din copilărie,
străbătând apele ca un peşte de lumină,
iar tu tresari, muşcat de-un nisetru,
te vezi suind cu de-amănuntul
scara strălucitoare,
acum viteaz şi biruitor,
acum şovăind cu mâna ridicată,
topindu-te, stâlp de sare scufundat,
lăsând lucrurile să ți se risipească printre degete
în vârtejuri de petale şi fluxuri aurii –
te miri că nu vezi totuşi nicio pierdere,
acum toate s-au adunat, blânde,
roi de polenuri oprit pe o piatră,
scăldat în matematica mării, cea adevărată,
când peste valuri calculele continuă,
iar matematicienii-i descoperă miezul
numai în vis sau în moarte,
după ce matematica s-a împlinit întreagă, bogată.
Atunci lucrurile ies, cuminți, dintre colinele de nisip,
atât de fericite în ele însele, cu fruntea adâncită în sfere.
Nu te teme, printre ele mai sunt spații tăcute,
din care țâşnesc ulii şi vulturi
cu fețe radioase,
întoarse liniştitor
spre tine.
Vorbire iarna
La această oră târzie din an,
în crângul răvăşit de vifor,
ce încă mai păstrează coama
verde-albastră a ierbii, maeştrii
îşi continuă, ca-ntotdeauna, conversația,
pentru unii stranie, fiindcă tac,
dar noi o auzim mereu, neîntreruptă,
duioasă. E un chioşc lângă apele prinse
de ger, unde se compuneau vara scrisori
şi ființe naive îşi încrustau numele-n lemn.
Alături, praful alb din cer
se uneşte, fără pic de uimire,
cu maroniul praf de pământ.
Maeştrilor le umflă vesel fularele
nimicul cel rodnic
şi duna zăpezii se-alungeşte
în bătaia crivățului şi stă în aşteptare,
vietate cu ochii larg deschişi, lipsiți de durere.
Nu departe e casa pădurarului, neschimbată
de ani mulți. Cuprinsă-n rostirea lor caldă,
întreaga privelişte vorbeşte şi ea fără oprire,
pe când ei se îndepărtează, la fel de tăcuți.
Pentru ca noi, martorii, să nu uităm vorbirea
ce nu conteneşte, chiar şi după ce vom reveni
pe neaşteptate în locurile cunoscute, chiar dacă,
ocolind, vom sosi acolo de unde am plecat.
Abandon
E numai o trecere. Păduri se transmută
în zbor. Nu se aud decât foşnetele
copacilor frecați de aer. Ciudat de vătuit,
ei se-nfăşoară în propria coroană de frunze,
ca-ntr-o licoare pentru somn, din noi irump
foi ascuțite de laur şi ne împing înainte,
în eter, despuiați, cum ne prinseseră-n case,
în ape-ori pe câmp, ne iau cu totu-n stăpânire,
iar trupurile ni se fac de argint.
Țâşnim perplecşi spre zare,
fără să vrem, nu ne sileşte nimeni,
dar suntem duşi fără să ne putem opune,
în ritmul unei muzici fluide, îmbătătoare.
Nu este chin, căci n-avem s-arătăm nimic
din ce lucram în clipa aceea,
ceruți suntem chiar noi. Deşi
ținem încă în mâini cioburi de lut
găsite la fund de râu, bucăți de turte,
sidefuri pe jumătate şlefuite,
putem scăpa-n eter această-ncărcătură,
fără să ne temem.
Nu ni se cere vreun gând,
nici măcar cel al clipei prezente.
Frunzele nu contenesc
să ne iasă prin piele, ne dau ghes,
oare ce pădure ascundem
şi unde mergem – mai departe, unde?
Nu ştim. Noi ne grăbim,
nemaifăcând nimic: adulmecăm văzduhul.
Forța necruțătoare ne duce, liniştită.