Poezie
Cristina Onofrei

Poeme

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2014

 Motto:
Mă întreb cum de am putut fi 
atât de aproape de toate acestea?
 
 
 
Woésé do yo to baré
 
Woésé do yo to baré  
înseamnă locul peste care trecând, 
soarele usucă făina de mei.
Sub copacul mana sunt legați cei doi.
Nu se ştie a cui e vina.
Fiecare spune că celălalt e vinovat.
Vrăjitorul taie scoarța copacului mana.
Seva curge încet. 
Tot satul e în jurul copacului.
Cei doi beau din otravă.
După câteva minute amândoi încep să transpire.
Li se dezleagă picioarele.
Trupurile sunt şerpi. 
Se încolăcesc, se târăsc, lovesc pământul.
Otrava le iese prin ochi, rătăcindu-le privirea.
Sufletele pleacă şi vin.
Pământul vrea să-i înghită dar aşteaptă tăcut.
După ce unul moare, celălalt e salvat.
Vinovatul e îngropat pe loc.
Nu se cântă.
Se stropeşte groapa cu otravă.
De ea va avea parte şi sufletul lui.
Coroana copacului mana se roteşte uşor.
Woésé do yo to baré a trecut.
 
 
Copiii lui Nkomo
 
Nkomo-bărbatul leopard are trei copii.
Pe unul îl cheamă Vânt, 
pe altul Umbră, pe altul Sânge.
Vânt, mişcă prin puterea gândului crengile copacilor pădurii,
pe acolo pe unde trec tatăl şi frații lui.
O răcoare venită din cer îi însoțeşte tot drumul.
Umbră e un copil al cărărilor. 
Uneori, în joacă, se preschimbă în animal şi se furişează.
Frații lui îl urmăresc să îl vâneze.
Umbră e un copil al cărărilor. 
Sânge e cel care îşi petrece tot timpul 
construind arcuri şi săgeți miraculoase,
lance, topoare cioplite din piatră, 
scuturi încrustate din piele de rinocer, cuțite,
sulițe, aruncătoare de pietre, capcane.
Mâinile lui sunt arme. 
Ochii lui sunt arme. 
Picioarele lui sunt arme.
Sânge îşi pune pielea de leopard în jurul coapselor. 
Se încinge cu centuri care să-i țină aproape toate armele, 
îşi ia scutul şi pleacă să vâneze.
Zile în şir hăituieşte prada.
El gândeşte ca un leopard, se odihneşte ca un leopard.
Sânge îşi va lua o femeie-antilopă.
E la vârsta la care îi plac femeile-antilopă.
 
Moartea îmblânzitorului de şerpi
 
Mai are doar caninii superiori. 
Râde şi scoate dintr-o traistă 
doi şerpi lungi şi subțiri. 
E bătrân. E slab.                                                    
Bate în tamburină cântând din fluier.                        
Şerpii dansează. 
Îşi leagănă capetele dintr-o parte în alta 
şi se târăsc până la aïssaua*. 
Unul i se urcă pe un picior, altul pe celălalt. 
Şerpii îi înfăşoară trupul aproape gol. 
Limbile lor sunt săgeți aprinse. 
Ştie că unul dintre şerpi va muşca. 
Aïssaua nu le scoate veninul înainte. 
Îl primeşte ca pe un dar. 
O transă uşoară îl cuprinde. 
Otrava îi îmbrățişează ființa. 
Ființa lui secătuită de o secetă, 
o altfel de secetă, ce i se plimbă de mulți ani prin trup.
Piața bazarului miroase a cafea şi a scorțişoară.
Turbane în culori vii formează un cerc 
în jurul îmblânzitorului de şerpi. 
O furtună de priviri aşteaptă. 
Inima lui e zburătoare.
Scorțişoară şi mosc şi fum de tămâie arabă.
Bazarul împreună cu piața se ridică pentru o clipă la ceruri.
Fluierul zboară împreună cu el.  
Îşi găseşte drumul pe cerul deşertului. 
Îmblânzitorul de şerpi şi-a lăsat trupul şi a plecat.
Pornesc mai departe.
* aïssaua –îmblânzitor de şerpi.
 
În cafeneaua lui Al Zarub
 
Bănci din lemn de-a lungul zidurilor.
În mijloc un spațiu larg acoperit cu covoare.
Culori calde. 
Modele venite parcă din cer.
Ferestre mici şi multe.
La ferestre 
sticluțe în care se dospesc aromele unor iubiri uitate, 
prezente mereu...
Frunze, flori, uleiuri şi amintiri...
Pereți îmbrăcați în carpete, 
poveşti țesute cu cadâne şi cu cai,
prinți cu ochi alungiți,
săbii scurte scoase din tecile lor, 
palate, oaze pierdute în deşertul unui alt timp.
Trei muzicanți în colțul adânc,
o mandolină, un fel de vioară şi o tobă.
Zarva taie uneori sunetul ca de frunziş 
care se plimbă molcom prin sală.
Miroase a tutun, a mosc, a cafea şi mai ales a smirnă.
Al Zarub, vine din când în când cădelnițând.
Mirosul de smirnă îşi face cu greu loc 
printre celelalte arome.
Doar Shaimra, nevasta lui, aduce uneori 
în nările şi-n inimile lor 
un miros de vanilie, neagră ca singurătatea.
 
 
De pe terasa hotelului Coloniilor
 
Prin fața ochilor mei trece un arab bătrân.
Poartă cămaşă largă, cenuşie.
Mână un măgar încărcat cu coşuri cu surcele.
Stau pe terasa hotelului Coloniilor.
Beau o licoare cu lămâie.
Spre dreapta se vede un drum.
Praf, mult praf. 
Tot cuprinsul e o catifea unduitoare, de culoarea cafelei cu lapte.
Un bărbat se apropie de mine.
Față ciupită de vărsat.
Cravată albă. Haine negre, boțite.
Pălărie albă şi deformată.
Transpiră mult. Intră în vorbă.
Vorbeşte mult.
Îmi arată trei indivizi subțiri ca nişte făşii rupte dintr-o batistă.
Sunt fumători de haşiş – zice el, şi vânători de hiene.
Ştiu să scoată hienele din vizuinele lor.
Le duc în saci. Hienele au boturile legate şi ochii curați.
Le dau pradă câinilor.
Se adună lume. Se fac pariuri.
Se amenință cu iataganele.
În aer pluteşte până târziu, în noapte, mirosul de hienă şi de vrajbă.
 
 
Alzam ben Marat şi elixirurile
 
Alzam ben Marat poartă un turban mic.
Capetele turbanului atârnă de o parte şi de alta a obrazului.
E cărunt, Alzam.
E nervos. E aprig. Niciodată suav.
Vinde şi cumpără tot.
Argint, aur, tutun păstrat în pungi bătrâne din piele, 
sticluțe cu parfumuri demult uitate şi mai ales elixiruri.
Elixirul înțelepciunii, al vorbei măsurate, 
elixirul păstrării libertății, 
elixirul călătoriei în interiorul şi în exteriorul propriei ființe, 
elixirul păstrării secretului vieții, 
elixirul zborului şi al întoarcerii din zbor, 
elixirul recăpătării curajului pierdut, 
elixirul firescului, 
elixirul veşniciei şi al renunțării la veşnicie.
Unul singur îi lipseşte.
Nu-l ştie.
Nu vrea să-l ştie.
 
 
Luând răşina dragonierilor împreună cu Abdulah
 
Abdulah are un smoc de barbă țepoasă,
cărămizie şi rară,
trei negi pe nas, 
privirea lui risipeşte întunericul.
E pleşuv.
Ograda lui, pietre puse unele peste altele.
Casa lui, zidită din piatră.
Grajdul plin de răsuflări uşoare ale caprelor şi oilor lui.
În locul porților, doi dragonieri cu coroane parcă retezate 
de trecerea prin văzduh a păsărilor.
Doua ființe-străjeri înrudite cu piatra, cu cerul şi cu însuşi Allah.
Abdulah ia răşina dragonierilor o dată la trei ani.
Patru nopți culege, în timp ce luna stă să nască 
o lumină roşie dintr-o împerechere tainică.
La sfârşitul uneia dintre nopți, cea de-a patra,
Abdulah priveşte seva sângerie, tămăduitoare, a copacului.
În timp ce seva se scurge în bolul de lemn,
luna devine încet, încet, argintie.
 
 
Credința nemăsurată a lui Abdulamin
 
Ştia bine zidurile cetății Bagdadului.
Le cercetase de multe ori umbrele, unghiurile, puterea.
Tocise cu puținele lui haine pietrele lor.
Cu trupul lui sprijinise de multe ori stâlpii  
de la intrarea dinspre nord.
Nicio poartă sau portal nu-i erau străine.
Cimitire, temple, palate, moschee.
Peste tot cerşea.
Blidul rămânea însă zile în şir gol.
Până când soarele îi arunca uneori câte o rază 
care-i umplea dintr-o dată blidul.
Aur curat, nemeritat şi dăinuitor.
„Din darul tău voi trăi multă vreme, Doamne”, spunea Abdulamin.
Fruntea lui atingea caldarâmul,
în timp ce privirea lui săruta un veşmânt nevăzut al lui Allah.
 
 
Despre Atotputernicul şi Multcunoscutul Salah Al-Din
 
Îşi cunoştea caii.
Toți caii dăruiți acelui război.
Se hrănea cu laptele de ametist 
al iepelor cu sfârcuri sticloase, iepe arabe.
Orice oază părea a fi un început de cetate asediată.
Când se umpleau burdufurile dimineților deşertice,
ca o sabie de Damasc,
pornea prin norii de praf
ridicați de copitele cailor
şi gândurile risipite ale duşmanului.
Mai târziu Allah îi scotea în cale o iapă albă,
cu o şa şi un căpăstru de aur 
încrustate cu pietre prețioase.
 
Din volumul Să mergi călare. Să întinzi arcul. Să spui adevărul, în pregătire