TRENUL FANTOMĂ

Astfel încât, iar s-au răspândit peste sate comisiile de jale şi de colectare bocită a cotelor de alimente, deoarece garnitura aceea de douăzeci de vagoane trebuia să fie încărcată-burduf şi gata de plecare mai înainte de 7 Noiembrie, când nici nu s-ar fi cuvenit ca proletarii prieteni să-şi sărbătorească  Marea lor revoluție socialistă pe burta goală, întrucât cine ştie ce-ar mai fi putut să le treacă, pe neaşteptate, prin năuca lor glagorie slavă

Oricum, de îndată ce marele balaur ruginiu s-a culcuşit flămând pe o linie moartă din spatele cantonului, a şi început acțiunea de jaf şi de îngrămădire a produselor alimentare, colectate din tot nordul podişului, de la Casimcea şi până la Başpunar.

De aceea, cu motanul în brațe, ca să vadă şi el pe ce lume hapsână i-a fost dat să facă ochi, ieşeam în fiecare dimineață pe maidanul lui Gogoriță, în cotul şoselei, ca să urmărim, veşnic înfometați amândoi, convoaiele cu felurite produse alimentare, care se scurgeau neîncetat din nord, ca înghesuiala păcătoşilor de la porțile iadului: harabale pictate, care, căruțe, teleguțe, şarete, tărgi de nuiele, sănii pentru grăunțe, migălos împletite pe tălpi din fag lustruit, camioane, remorci, biciclete, tancuri, măgari, catâri, bivolițe, pălmaşi, haidamaci, muieri sau flăcăi de toate leaturile, cocoşați, rând pe rând, sub saci, baloturi tăgârțe, ghiumuri, butoiaşe, damigene, bote, putineie, sufertaşe… Într-o înşiruire pestriță şi prăfuită, care nu mai părea să aibă vreun început sau sfârşit. Se căra astfel tot: grâu, orz, porumb, secară, bob, mazăre, mei, fasole şi orişice bucătură de pâine, cute, felii, gogoşi, pâinicele cât pumnul, turte, turtoaie, codri, coltuce, colaci, bolindeți, turtițe, clătite, uscățele, covrigi, dovleci, dovlecei, gulii, napi, cartofi şi-apoi orice lighioane comestibile s-ar fi pripăşit vreodată pe lângă casa omului… Cu alte cuvinte, cam tot ce-ar fi putut să fie vârât în gură şi mestecat. „Tot, tot, tot, chiar tot, domnule, că n-a scăpat nici fărâmitura din gura furnicii, dar nici boaba din ghearele şobolanului.”

Dar, cum dogoarea neobişnuită a toamnei sporea de la o zi la alta, încetul cu încetul, în vagoanele bine ferecate, orzul se făcuse malț, secara, secărică, iar mirosul de alcool distilat flutura eteric şi ispititor peste fața înlăcrimată a lunii, ca la cazanul de țuică-al lui Lache, când îşi fierbeau oamenii tescovina şi perjele, chirăind apoi toată noaptea cu țoiul în pumn.

În vreme ce, pe secretarul nostru de la pî mî rî. – „Caterof, bre, că altul, de unde!?” – îl puseseră, împreună cu alți borşivici de-ai lui, de la Năvodari şi Medgidia, ca să primească, să vânture, să controleze şi să refuze, tot ce nu se încadra pe lista frumos tipărită şi desluşit lipită pe spatele uşilor de la fiecare vagon. 

De exemplu, nu se primea: făină brună sau cu cocoloaşe, boabe viermănoase, ceapă degerată, fructe pătate, oase, zgârciuri jumări, peşti cu urechi galbene, făşii, murături, prune uscate, teci de salcâmi boiereşti, ciuperci pădurețe, grauri la tingire, ouă de bibilici sau de broaşte țestoase, uscături, carne crudă, afumături şi sărături de tot felul…  

De aceea, în ziua în care domnul învățător Ezarhu m-a adunat de pe marginea şanțului, ca să nu meargă singur pe-acolo, am văzut, printre piersicii pitici din cotul şoselei, ditamai  şerpălăul sângeriu ca rugina, vălurind pe roți întunecate între cețurile bălților şi apele morților. Că nici nu mai văzusem vreodată un tren atât de lung. În timp ce secretarul Caterof, gogonat şi înfuriat, ca întotdeauna, cotrobăia cu brațele suflecate prin sacii din cotiga unui amărăştean adânc cocoşat în aşteptarea aprobărilor. Era o linişte de cimitir părăsit, iar, în spatele lor, se deschidea hruba umbrită a unui vagon, ca fălcile ştirbe ale unei grote căscate prin dealurile calcaroase, de dincolo de lacuri: „Miroase-a acru, măi băiatule, tocmai bălmăjea Caterof, aşa că n-o să primeşti niciun bon deocamdată şi-o să mai aduci, mata, un transport, două, şapte, nouă, cu câte ceva mai acătării, carevasăzică. Că asta nu-i pomana calicilor! Hai, zît!”.  După care, s-a apropiat un lipovean cu un dovleac roş-auriu cam cât o roată de car: „Putina cu icre de ştiuci o ții la gheață, în beci, iar fraților tăi de la Leningrad le trimiți dovleci, ca să roadă semințe pă marginea şanțului!?... Ia, paşli, paşli, ciortâi!”

Numai  că nu toți frații săi erau la Leningrad, din moment ce vreo trei-patru, în nişte veştede vestoane militare, cu care doar ce se întorseseră de la Berlin, se plimbau împletit în jurul vagoanelor cu mitralierele pe burtă, învăluiți în umbrele zumzăitoare ale țânțarilor, dar urmăriți cu ochi subțiri, de toți cei care îşi aşteptau rândul, ca să-şi depună obolul.

„Gata, m-am convins, a zis domnul Ezarhu cu un gest de lehamite. Treabă rusească! Iar, dacă-o țin tot aşa, n-or să mai termine nici la primăvară!”

De terminat, însă au terminat mult mai repede, pentru c-au venit, în îndrumare şi control, şefii de la ARLUS Constanța, cu gărzile patriotice din port şi-au măturat iar toate satele, îndopând vagoanele-alea până la scândura din grindă. „N-a mai rămas loc nici pentru-o boabă de mei!”, a spus Caterof mulțumit, după ce s-a întors pe la belengherii săi, de la Gargalîc.

Pe la mijlocul lui septembrie însă, vântul s-a schimbat iarăşi, din sud şi-au venit nişte călduri înăbuşite şi umede, cum nici în toiul verii nu fuseseră, în acel an.

Noi şedeam toată ziua pe plajă, privind la tancurile ruseşti care făceau manevre pe Capul Midia, dar în sat, nu se mai putea trăi din cauza duhorilor de alimente stricate şi intrate în putrefacție. Mai întâi, înnebuniseră câinii, care rupseseră lanțurile şi alergaseră cu limbile scoase înspre trenul acela coşcovit şi lăsat de burtă pe roți. Prin amestecul de izuri şi damfuri greu amestecate, ei adulmecaseră, mai întâi, chemarea şoriciului şi-a costițelor înmuiate de neobişnuitul zăduf al toamnei. Apoi, toată noaptea, răsunaseră, de pretutindeni deodată, chelălăitul şi bătăliile lor. Nu mai  dormea nimeni de la Năvodari, la Istria, pentru că războiul întărâtat şi haraimanul turbat al câinilor nevăzuți dintre bălți nu înceta nicio clipă măcar;  nici ziua, nici noaptea, dar, mai ales, de la asfințitul luminii şi până la prima dungă albastră a soarelui nou. Până când, Simion n-a mai răbdat şi i-a spus domnului Ezarhu, că se va duce curând, la tren, ca să vadă chiar el, cu ochii săi ce ticăloşie se mai întâmplă pe-acolo. După care-a pus şeaua pe Fulger şi, la îndemnul bătrânului, m-a urcat şi pe mine în fața lui, pe o cuvertură împăturită:  „Ia şi copilu-ăsta cu tine, a spus învățătorul, ca să vadă şi el, acum, când are privirile limpezi, pe ce lume trăieşte, pentru că, mai târziu,  mulți se vor grăbi să uite şi de-astea, şi de multe altele asemenea,  ca şi cum nici nu s-ar fi întâmplat vreodată, aievea.” 

Apoi, armăsarul acela de basm al fraților Cocoşman a ieşit din sat, ca o nălucă, dar s-a oprit înfiorat şi îngrozit pe movila lui Babuş, sub semnul din trei pari de salcâmi, împreunați la vârfuri. De la distanța aceea, haitele învrăjbite de câini se vedeau ca o învolburare de ape murdare, învălmăşindu-se în bulboane cutremurate,  pretutindeni deodată.  

Tocmai pierea amurgul şi un soare de jar, cât roata de la batoză, se pogorâse mai mult de jumătate sub dealul de var de la Şamanu. Veneau umbre cernite pe deasupra bălților şi miasmele de alimente putrede se răsuceau uleios în vântul de seară.  De aceea, nouri de pescăruşi flămânzi şi gălăgioşi se învolburau pe deasupra vagoanelor putrede, încercând să smulgă câte ceva printre scândurile coşcovite şi umede Dar, prin tremurul lor de voaluri afumate, se zăreau totuşi nălucile sentinelelor ruseşti, cocoțate pe vagonul din mijloc, cu automatele-n palme şi cu fețele îmbrobodite-n fulare tutunii. Căci chelălăiala, hărhăiala şi urletele flămânde-ale câinilor se ridicau dintre bălți, ca orăcăiala de uragan a unor broaşte cu foale de taur. Se cutremura coaja de calcar a podişului şi se spulbera varul de pe pereți şi frunza din pomi, ca la o bătălie de tancuri.

Dar, tocmai când eram gata să leşin din cauza împuțiciunii şi-a tămbălăului, Simion mi-a acoperit nasul şi urechile cu un fular din bumbac, pe care-l avea deja pregătit prin taşca de piele, de la oblânc. Calul însă tremura ca de friguri şi, frământând nervos din copite, tot nu îndrăznea să coboare de pe movila aceea, ca să se apropie de tren. De aceea, Simion a coborât pe covorul de troscot, a legat bine armăsarul de un stâlp de pe-acolo şi m-a coborât apoi şi pe mine, în iarbă. Nu i se vedeau decât ochii, căci îşi coborâse căciula pe sprâncene, iar nasul şi urechile îi erau ascunse într-un fular de bumbac, asemenea aceluia cu care mă îmbrobodise pe mine. Apoi, a scos de undeva, dintre pături, o puşcă de vânătoare cu două țevi. A strâns-o bine sub brațul stâng şi şi-a atârnat taşca de cartuşe pe umăr. „O luăm nițeluş la pas, a zis el, pentru că vreau şi eu să văd ce se întâmplă acolo.” Pământul mustea de apăraie şi de lături închegate, dar noi călcam doar pe pâlcurile de papură şi de ciucuşoară brodată, ca doi vânători foarte atenți, până când, ne-a tăiat drumul un boaz de doar zece metri lățime, dar, care, pe dedesubt, putea fi şi puțin, dar şi foarte adânc. De acolo, se vedeau destul de bine taluzul negru al căii ferate şi cele douăzeci de vagoane înghesuite cu toate buclucurile alimentare ce se furluaseră, înconfiscaseră şi căraseră de prin mai toate satele dobrogene, de jur-împrejur. „A fost mult prea cald în ultima vreme şi toate bucatele alea,înghesuite-acolo s-au făcut borş de dude, toate deodată sau una, de la alta, pe rând” a şoptit Simion prin fularul care-i acoperea jumătate fața. Pentru că, pe măsură ce ne apropiasem de calea ferată, aerul se făcuse tot mai dens, mai călâu şi mai lipicios, fluturând între baltă şi mare ca o cârpă izinită şi încleiată. Iar roiurile de muşte de toate neamurile şi mărimile se întețeau şi ele, ca un vălătucit şi zuzuit vifor de nisipuri întunecate. Şi, din vreme-n vreme, se învârtejea, zurzuind tot mai asurzitor viforul colorat al muştelor galbene-verzi, care mi se păruseră mai mari şi mai grase decât orişice muscă văzută de mine vreodată.

La vreo trei sute de paşi de cel mai apropiat vagon, după ce-a priceput că sentinelele ruseşti ne văzuseră deja şi se foiau amenințător în umbrele înserării, Simion s-a întins pe coate, pe un tăpşan mai uscat şi m-a sfătuit să fac la fel, mai ales că, acolo, jos, aerul era  ceva mai blând şi avea arome delicate de muşețel şi de ciucuşoară. Vagonul cel mai apropiat de noi se umflase ca o vacă bolnavă şi părea gata să se destrame din toate încheieturile, dacă n-ar fi exalat, la fiecare-adiere de vânt, râncede damfuri de malț dospit şi de spirt medicinal, deoarece vagoanele-alea scoteau uneori mai mult abur şi pufnet, decât locomotiva ce le-adusese acolo „Cred că orzul, cartofii şi pâinea cu care l-au înfundat borfaşi-ăştia au fermentat împreună şi s-au făcut turț, iar un chibrit şi-un scăpărici le-ar face să explodeze mai ceva ca pe o bombă de-o mie de kile!”.   Cel mai rău însă părea să se fi înfierbântat vagoanele cu grâu, în jurul cărora pluteau aburi fierbinți şi nouri fumurii de negară putregăită.

Piaza rea plutea în aer, iar câinii şi muştele o adulmecaseră deja, pentru că dispăruseră  încetul cu  încetul din peisaj. 

Dar, după ce ne-am obişnuit cu lumina de feştilă-afumată a apusului şi ne-am încordat bine privirile, am observat că, din toate vagoanele mai apropiate, se scurgeau, pe taluz şi prin ierburi, galbene stalactite purulente, vâscoase şi miasmatice. Căci pretutindeni, pe unde aflaseră vreo crăpătură-n îngrăditura de scânduri, se şi strecuraseră spiralat un fel de țurțuri mai cleioşi şi mai palizi decât ceara lumânărilor de înmormântare „Hai, a zis Simion, ridicându-mă iarăşi pe cal, că, uite, pricolicii-ăia de câini au mirosit primii primejdia şi-au tulit-o, înaintea noastră!”.

Abia la întoarcere însă, pe aleea de sub nucul domnului învățător, pământul s-a smuls sughițând de sub tălpile noastre şi-am rămas în picioare numai pentru că-am îmbrățişat  la timp nişte araci din frasin alb, puşi pe-acolo pentru vrejurile nevolnice ale tiugilor. Pe urmă, am zărit amândoi balaurul de cenuşă şi cu coadă de flăcări, care s-a ridicat în vălătuci de vâlvoare şi de smoală topită spre cerul de la miazăzi, hohotind înfundat. „Păi, nu ți-am spus eu că grâul încins e bombă cu ceas!?”  „Ia, fugi tu mai bine, cât de repede poți, că, uite, ți se spânzură calul!”, am strigat eu atunci, fiindcă Fulger, ridicat pe copitele din spate, tocmai încerca să-şi smulgă frâul cu care fusese legat în grabă, de bulumacul porții. Imediat însă a mai explodat un vagon cu hăulituri îndelung vuite pe deasupra lacurilor şi calul, sfâşiind căpăstrul de funie, a fugit orb, la deal. Între timp însă, ulițele se umpluseră de lume şi câțiva flăcăi l-au oprit de îndată, ca să-l lege mai trainic, la gard.

Apoi, domnul învățător s-a urcat gâfâind pe pridvorul său din granit vânăt şi-a adulmecat încrețit pînă-n la ceafă împuțiciunea aceea îmbufnată ce se desfăcea fluturând peste salcâmii din marginea satului. Dar tocmai ce se aprinseseră stufărişurile din marginea bălților şi zările de la sud tălăzuiau deja într-o mare de flăcări pestilențiale. „Aoleu, pâinea şi bucatele de la gura copilaşilor noştri!, strigau muierile, ieşite pe şanțuri. I-ai văzut, fa, p-ăi bolşivici ai lu’ Păcălici!? Îndopa-i-ar Mamona cu tot jărăgaiu’ dă sub tălpile iadului, să-i îndoape, dă vii!”.

Toată noaptea, cam din ceas în ceas, a tot explodat câte-un vagon, iar papura, țipirigul şi-oțetarii, şi duzii rânzari, de pe marginea drumului s-au aprins ca fitilul şi-au ars toți împreună, de-a-împicioarelea până dincolo de Năvodari, unde-au săpat pompierii largi şanțuri de lut, ca să oprească pojarul topit şi vâlvătaia.

Dar, abia peste trei zile, au sosit mecanizat trupele de securitate şi miliție de la Medgidia, care-au înconjurat satul, pitite-n tranşee şi adăposturi cât omul: înspre nord, mai ales, căci nimeni n-avea voie să părăsească satul, ca să povestească oareşice, pe undeva, în legătură cu trenul acela, despre care nu s-a mai vorbit deschis, niciodată: „Opaaa, ruşinea porcului!”, zicea dom’ Ezarhu, când, regulat, primea ordine clare, ca să uite tot ce-a ştiut vreodată despre căi ferate şi trenuri   Întrucât acolo, în mlaştinile prăjite, de la canton, au adus tractoare Stalineț şi Kirov, care-au râmat totul şi-au amestecat resturile vagoanelor cu apa şi cu pământul, până când, în primăvara şi vara următoare, grâul şi porumbul, ale căror semințe fuseseră generos răspândite pretutindeni, au năpădit totul, mai verzi şi mai viguroase, ca niciodată, căci hrană aveau din belşug. După care, în iunie, când lanuri aurii şi insule purpurii de maci, se unduiau legănat sub brizele Pontului, trecătorii-şi dădeau coate, zicând: „N-a vrut, iată, pâinea noastră, săraca, să plece pe roate, de-aici!”.

Atâta doar că, în fiece an, când cețurile dinspre Taşaul se închegau în balauri de fum, peste mlaştini, se găsea mereu cineva care să vestească a pagubă: „Văleu, iar au tras trenu-ăla al foamei în gară, la Şamanu, că l-am văzut eu, chiar d-aicea, dăn curte, când m-am cocoțat dă foame, pă cucumea!”.  Şi din nou începeau oamenii din şapte’j şapte de sate să fugă prin bălți, cu sacii de grăunțe-n spinare. Ca să nu vă mai spun că, ori de câte ori,  se arătau printre bălți lungi convoaie de pulberi, leneş arcuite-n vântul de sud, nouă ni se părea că soseşte un tren. Iar alteori, când, dinspre miazăzi, răzbătea vreun tunet răzleț de furtună, mereu se găsea cineva care să ducă un deget la ureche: „Ia, parcă iar a explodat un vagon d-ăla cu grâu!”.

Chiar dacă, ceva mai târziu, într-o noapte de toamnă, la fel de fierbinte, câinii urlând ca-n călduri şi-au rupt din nou legăturile şi-au alergat cu limbile scoase înspre cantonul inundat de la Şamanu, de unde o briză leşinată, de miazăzi  risipea din nou, prin aerul adormit, izuri abia desluşite de oase-afumate şi de pâine dospită. Pe urmă-am văzut şi nourii murmuitori ai muştelor, care se risipeau ca funinginea vânturată peste fața neobişnuit de palidă-a lunii: „Ia să-nchidem noi ochii şi să ne-acoperim bine urechile, ca să n-avem ce uita vinovat,  mai târziu!”, a zis domnul Ezarhu, închizând uşa de la tindă.