Note clasice
Liviu Franga
SCRIITORUL PÂRVAN. SINESTEZII (III) 3. SINESTEZII PÂRVANIENE. EXCERPTA
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2014
Pe scriitor, aşadar, ne-am propus să-l punem şi noi în valoare. Dar numai printr-o simplă evidențiere a virtuților stilistice relevate de două dintre nenumăratele exemple care se pot extrage din oricare operă a lui Vasile Pârvan. Noi ne-am oprit – lesne de înțeles – asupra aceleia care pare a-l reprezenta de-a dreptul emblematic pe scriitorul Pârvan: Memoriale.
3. 1. Titlul Dies uiolaris
Textul celui de-al doilea „memorial” poartă un nume aparent enigmatic. El face trimitere la culoarea violetă, preferată în anumite genuri de pictură antică, dar şi în vopsirea stofelor utilizate de romani atât ca îmbrăcăminte, cât şi decorativ, probabil cu anumite conotații simbolico-religioase. Ne referim la o posibilă aluzie pe care autorul textului Dies uiolaris o face cu privire la o „zi de ritual” roman, şi anume la ziua cultului – italic – al amintirii morților. Aducem în sprijinul acestei interpretări existența unei expresii paremiologic-sentențioase latine de tipul in uiola et in rosa esse, „a fi pe [un pat de] viorele şi [de] trandafiri”, formulare atestată la Cicero, Tusc., V, 73. Contextul funebru ne este sugerat de faptul că Dies uiolaris poartă subtitlul comemorativ In memoriam Constantini Erbiceanu, prin dispariția recentă, cu un an înainte (1913), a profesorului teolog şi istoric devenind vacant în Secțiunea istorică a Academiei Române locul pe care îl va ocupa, începând cu data de 28 mai / 10 iunie 1914, Vasile Pârvan, autorul discursului de recepție latineşte intitulat din şedința solemnă a forului academic.
3. 2. Dies uiolaris (fragment)
„ / ... / departe în noapte, un vaet; tot mai slab; o ființă omenească, bună sau rea, de jos ori de sus, singură, fără apărare, s-a stins: cum piere o biată pasăre mică în infinitul cerului, răpită de un vultur; neclintită a rămas maiestatea nopții; departe, în mare, pe o corabie călătoare, un cântec solemn, rugăciuni, fum de tămâie; un muritor şi-a împlinit solia pe pământ, cere odihnă; în locul mormântului de pământ, necunoscutul are nesfârşitul mării; undele albastre se deschid şi cuprind în adâncurile lor trupul obosit; neclintită a rămas maiestatea mării.”
Pentru prima oară în cuprinsul Memorialelor, textul capătă aici o alură dens poematică, în vizibil contrast cu aceea meditativ-filosofică din secțiunea inițială (Laus uitae). Savantul ia în mână uneltele artistului, îşi mlădiază zicerea pe tiparele unui lirism melic puternic infuzat afectiv. El compune, asemenea unui poet antic clasic, grec sau latin, două tablouri contrastante, care, totodată, se întregesc reciproc: tabloul unei nopți infinite şi neclintite, în care se stinge, tot mai slab auzit, suspinul unei „ființe omeneşti”; şi tabloul unei mări nesfârşite, devenite locul de îngropăciune fără margini pentru corăbierul înghițit de ape.
În ambele tablouri, viața celor ce se bucură de ea se vădeşte a fi un minuscul crâmpei din infinitate. Mai mult decât atât, funcția vieții, în plan simbolic, este, pentru Pârvan, aceea de a sugera „nimicnicia” – cum notează el în finalul frazei care introduce pasajul excerptat – zero-ul absolut, caducitatea perfectă. Înainte de viață şi după consumarea ei cvasi-instantanee din perspectiva eternității – sub specie aeternitatis – rămân „maiestatea nopții” şi „maiestatea mării”, ambele infinite, ambele nezdruncinate („neclintite”), ambele eterne.
Tehnica frazării poematice, bazate pe simetrie şi ritmicitate interioară, nerimată – cu doar trei, totuşi notabile, excepții: „rimele” de interior frastic „departe în noapte”, „răpită / ... / neclintită” şi „mare / ... / călătoare” –, dar şi pe sugestia unei dispuneri strofice sui generis, dispunere care ne aminteşte de unitățile compoziționale metrico-prosodice reprezentate de savantele combinații de varii versuri, mai lungi sau mai scurte, din cadrul strofelor lirice greceşti (la un Pindaros, spre exemplu), respectiv latineşti (la Horatius, în primul rând), tehnică a frazării poematice bazate, de asemenea, şi pe corespondențele stilistico-sintactice de-a dreptul biunivoce între elementele celor două tablouri, precum şi pe o intonație melodică egală cu sine însăşi în suişuri şi coborâşuri, anunță deja vibrantul ethos poetic al celor două texte, eminamente lirice, ale Rosaliilor (care alcătuiesc cea de-a patra secțiune a Memorialelor).
Subliniem, în concluzia acestei sumare analize, rolul excepțional din punct de vedere poetic al sinesteziei. Ca procedeu de redare complexă, simultană şi interferentă, a percepțiilor senzoriale multiple, sinestezia devine la Pârvan şi un procedeu de articulare interioară a textului, pe următoarea dublă axă perceptivă urmărită paralel, corespondent şi simetric, uneori repetitiv, în ambele unități poematice „strofice” (I şi II):
unitatea „strofică” I
sonoritate culoare/luminozitate miros dinamism/statism
„vaet” „(maiestatea) – „departe”
„slab” nopții” „(pasăre mică) răpită”
„infinitul (cerului)”
„neclintită maiestatea”
unitatea „strofică” II
„cântec „(unde) „fum de „departe”
(solemn)” albastre” tămâie” „(corabie) călătoare”
„rugăciuni” „mormântul (de pământ)”
„nesfârşitul”
„adâncurile”
„neclintită maiestatea”
După cum se observă, axa perceptivă se organizează în funcție de 4 niveluri senzoriale, dintre care ultimul dispune de un grad înalt de complexitate:
Nivelul sonorității: 2 elemente nominale în prima unitate „strofică” (substantiv + adjectiv); 2 elemente nominale în cea de-a doua unitate „strofică” (substantiv + substantiv).
Nivelul coloristic: un singur element de luminozitate (sugestia antonimică, prin întunericul „nopții”), în prima unitate „strofică”; tot un singur element, de data aceasta propriu-zis coloristic („[unde] albastre”), în cea de-a doua;
Nivelul olfactiv: se remarcă aici unica situație de asimetrie din text: sintagmei „fum de tămâie” din cea de-a doua unitate „strofică” nu îi corespunde, biunivoc – aşa cum fusese cazul mai sus – nici un element (nominal) din cealaltă unitate compozițională;
Nivelul dinamismului / statismului: avem de-a face, indiscutabil, aşa cum observam mai sus, cu nivelul cel mai complex al organizării sintagmatic-paradigmatice a textului în ansamblul lui. Pe scurt, la acest nivel se observă utilizarea de către scriitor a două procedee antinomice. Pe de o parte, este vorba de repetiție, de reluarea neschimbată a unor elemente (fie dinamice în profunzime: „departe” [I] – „departe” [II], fie statice: „neclintită maiestatea” [I] – „neclintită maiestatea” [II]). Pe de altă parte, vorbim despre varietate şi diferență contrastivă între alte elemente constitutive ale textului: mişcarea sugerată de „răpirea” unei „păsări mici” (unitatea „strofică” I) corespunde simetric şi tipologic mişcării sugerate de epitetul dinamic „călătoare” al substantivului „corabie” (unitatea „strofică” II), dar corespunde simetric, însă antinomic, statismului sugerat de tripla serie nominală „mormântul”, „nesfârşitul”, „adâncurile” (din unitatea „strofică” secundă). Se adaugă, în sfârşit, opoziția vizuală dimensională pe verticală („infinitul [cerului]” – „adâncurile [mării]”), respectiv simetria pe orizontală („infinitul [cerului]” – „nesfârşitul [mării]”), perfect corespondente în ambele unități „strofice”.
4. ÎNCHEIERE SUMARĂ
Am ales, dintr-o multitudine de-a dreptul impresionantă de exemple posibile, doar două, care ni s-au părut în mod excepțional relevante.
Primul reprezintă un nume, epitet adjectival, uiolaris, care, în domeniul sacralității şi al ritualismului sugerat de anumite contexte, dar şi în acela al cotidianului civilizației romane, amestecă percepția vizual-coloristică şi pe aceea tactil-olfactivă într-o sinteză sinestezică posibil a fi simbolic conotată.
Cel de-al doilea exemplu întăreşte, în opinia noastră, convingerea pe care ne-o poate provoca prezența interferenței senzoriale – altfel spus, a percepției sinestezice – în textele pârvaniene altele decât cele constituite de articolele şi studiile docte, riguros ştiințifice, lipsite (cel puțin în aparență) de vocația globalizantă a sintezei, în beneficiul extrem de minuțioaselor analize. Este convingerea, pe care o repetăm acum, că procedeul, eminamente literar – în sensul de beletristic, id est ficțional –, al sinesteziei îl scoate în față, dinapoia sobrietății savantului arheolog, istoric şi clasicist Pârvan (pe cât de erudit, pe atât de exact), pe scriitorul Pârvan, niciodată mulțumit să stea doar ascuns şi tolerat.
BIBLIOGRAFIE
Catargiu, 1982: Virgil Emilian Catargiu, Vasile Pârvan, filosof al istoriei. Iaşi, Editura Junimea, col. Humanitas – 25;
Condurachi, 1957: Emil Condurachi, Vasile Pârvan (1882-1927), în colecția Biblioteca Academiei Republicii Populare Romîne. Seria de bio-bibliografii. 10. Studiu introductiv de acad. Prof. Emil Condurachi. Editura Academiei Populare Romîne;
Dima, 1974: Al. Dima, Preocupări literare ale liceanului Pârvan, „Manuscriptum”, V (1974), 3, 130-135;
Florescu, 1982: Radu Florescu, Postfață, în volumul Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei. Ediție îngrijită, note, comentarii şi postfață de Radu Florescu. Bucureşti, Editura Meridiane, pp. 587-604;
Vasile Pârvan, Memoriale. Bucureşti, Cultura Națională, 1923;
Pârvan, 1957: cf., supra, s.u. Condurachi, 1957;
Pârvan, 1967: Vasile Pârvan, Dacia. Civilizațiile antice din țările carpato-danubiene. Ediția a patra, revăzută şi adnotată. Traducere după manuscrisul original francez inedit de Radu Vulpe. Bucureşti, Editura Ştiințifică;
Pârvan, 1974: Vasile Pârvan, Începuturile vieții romane la gurile Dunării. Ediția a II-a, îngrijită şi adnotată de Radu Vulpe. Bucureşti, Editura Ştiințifică;
Vetişanu, 1983: Vasile Vetişanu, Vasile Pârvan, idealul uman şi valorile vieții. Bucureşti, Editura Albatros, col. Contemporanul nostru;
Zub, 1973: Alexandru Zub, Vasile Pârvan, Corespondență şi acte. Ediție îngrijită de Alexandru Zub. Bucureşti, Editura Ştiințifică;
Zub, 1974: Al. Zub, Vasile Pârvan, efigia cărturarului. Iaşi, Editura Junimea;
Zub, 1981: Alexandru Zub, Introducere. Vasile Pârvan şi epoca sa, în volumul Vasile Pârvan, Scrieri. Text stabilit, studiu introductiv şi note de Alexandru Zub. Bucureşti, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, pp. 11-46;