Cronica literară
Ion Bălu

CREAȚIA LUI NICOLAE LABIŞ ÎN EDIȚIE CRITICĂ

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2014

 Într-un tiraj de numai o sută de exemplare – din cauza sponsorizării fără mărinimie – editura ieşeană Timpul, condusă de poetul Cassian Maria Spiridon, a publicat recent «Opera poetică», primul volum din cele patru proiectate, ediție criti­că, 600 p., format 14,5 / 20,5 cm., realizată de Mircea Coleşenco.
 
1. Structura
Mircea Coloşenco a renunțat la criteriul cronologic, frecvent fo­losit în edițiile critice şi, inspirat, a recurs la criteriul tematic. În prima secțiune a volumului, a inclus culegerea antumă, Primele iu­biri, septembrie 1956, urmat de postuma Lupta cu inerția, decembrie 1957. În a doua secțiune, a introdus Puiul de cerb, aprilie 1956, alături de postumele Păcălici şi Tândăleț, 1962, şi Scufița roşie, 1967, delicate poeme adresate copiilor. Ele atestă frăgezimea sufletească şi înzestrarea genetică.
Addenda, editorul a adăugat ciclul de poeme Nopțile de coşmar, dictate de poet lui Aurel Covaci, la 30 noiembrie 1956 şi imediat după accidentul din noaptea de 9 spre 10 decembrie. Publicate inițial într-un cotidian, versurile au fost ordonate cronologic de Stela Co­vaci în Nopțile de coşmar ale poetului Nicolae Labiş, 2011. Textul tipărit pe pagina din dreapta a fost însoțit în stânga paginii de for­mele olografe, manuscrise şi stenografiate, după metoda Stahl, astfel încât receptorul potențial are concomitent acces la ambele versiuni.
Semnalez acuratețea notelor de istorie literară, comentariile critice şi variantele. Mircea Coloşenco înregistrează aparițiile inițiale, în ziare şi periodice literare. Primele iubiri au patru proiecte de titluri şi sumare de volum. Textele înseşi, în manuscris, dar şi în paginile dactilografiate, au numeroase variante. În Meşterul, de pildă, Nicolae Labiş a ajuns la forma definitivă, după alte patru redactări anterioare, succesiv abandonate. De altfel, toate poemele incluse în volum au frecvent trei-şase variante, uneori mai multe. Omul comun are opt redactări diferite. Variantele textuale semnifică efortul poe­tului de a se apropia de perfecțiune, năzuința de a-şi construi o identitate individualizată. Cu acuratețe similară, sunt editate volumele de versuri pentru cei mici. Procesul întreg presupune un enorm volum de muncă.
Semnalez profesionalismul ediției. Volumul este deschis de Para­digma labişiană, succintă sinteză biografică. Mircea Coloşenco proiectează istoria familiei Labiş şi fulgerătoarea existență a poetului pe evenimentele istoriei autohtone. Cercetarea este consecința unei riguroase documentări la Muzeul Bucovinei din Suceava, la Filiala Arhive­lor Naționale Istorice din Iaşi, la C.N.S.A.S. Editorul recreează destinele învățătorilor Eugen şi Ana-Profira Labiş, iar un paragraf dis­tinct aduce în prim-plan străbunii materni. Prin ei, Nicolae avea eronat încredințarea înrudirii cu Ion Creangă. Prin coroborarea atentă a informațiilor, Mircea Coloşenco invalidează inexactitatea.
Cronologia (1934-1956) absoarbe evenimentele unei tumultoase existențe tragic încheiate. Fiecare secvență existențială dezvăluie o altă latură caracterială a viitorului poet. Semnele înzestrării cre­atoare s-au ivit de timpuriu. La rugămintea fetelor din sat, redacta scrisori pentru tinerii plecați în armată.
Compunea versuri din clasa a patra primară. La Liceul „N. Gane” din Fălticeni, hazardul a voit să-l aibă profesor de literatura români pe Aurel George Stino, fiul acelui Stino care-i fusese învățător lui Sadoveanu.
Citea şi scria. În anii de liceu a ținut un jurnal, Antologie şi informații literare, în paginile căruia insera gânduri, nota versuri răzlețe şi menționa, însoțite de succinte rezumate, cărțile citite. În 1963, cineva a răsfoit caietul şi a rămas surprins: elevul citea aproximativ... patruzeci de volume lunar!
Publica. În 1949, Scânteia tineretului i-a reținut, la „poşta re­dacției” două catrene. În octombrie 1940, la „şezătoarea literară”, organizata la Câmpulung de Filiala Regională a Uniunii Scriitorilor, Nicolae Labiş a citit „din scrierile” lui, alături de Dragoş Vicol şi George Sidorovici. În decembrie, Iaşul literar i-a reținut poezia Fii dârz şi luptă, Nicolae!, rostită la Consfătuirea Tinerilor Scriitori din Moldova. La sugestia profesorului C. Ciopraga, Nicolae Labiş a fost transferat, în ianuarie 1952, la Colegiul Național din Iaşi. În septembrie, a fost admis la Şcoala de Literatură din Bucureşti, absol­vită în iunie 1954. În august, a promovat clasa a XI-a şi examenul de maturitate, la liceul din Fălticeni, secția fără frecvență.
Între anii 1945-1946, Nicolae Labiş a descoperit, entuziasmat, marxismul şi – mărturisea – „am început să-l iubesc cu un fanatism juvenil.” Treptat, în timpul studiilor, trece prin ceea ce E. Durkheim numea anomie, dezordine interioară, degradarea sistemului de valori tradiționale. Cronologic, unul dintre elementele conflictuale dezarmonice este perceperea antitezei dintre cotidianul referențiat şi ima­ginea despre lume aşa cum i-o înfățişa propaganda comunistă, aşternută asupra națiunii.
Albatrosul ucis, refuzat de Gazeta literară, dar acceptat de Scânteia tineretului în ianuarie 1956, este considerat de Mircea Coloşenco „dezmeticirea din mocirla ideologiei comuniste.” Trezirea ideativă a fost sesizată, semnalată şi reprobată de Leonte Răutu, la Con­sfătuirea cu principalele cadre din presă, din 12 ianuarie 1956, la doua săptămâni după încheierea Congresului al VII-lea al P.C.R. Con­cluziile lui Răutu au oficializat oprobriul public.
 
2. „Prea multă grabă-n viața ta”
La 18 octombrie 1956, Mihail Petroveanu făcea publică mărturisire poetului, rostită „în particular”: Labiş îşi considera „depăşit” volumul Primele iubiri, apărut la sfârşitul lunii septembrie. Din confesiu­nile făcute cunoscuților, „reieşea că năzuieşte să devină mai actual în conținut şi în expresie.”
Era firesc să fie nemulțumit. Prizonier al timpului istoric, poe­tul a receptat frenetic ideologia comunistă şi a răsfrânt-o în creație. Adolescentul, un Esenin moldav, arde în flăcările revoluției proleta­re, îşi mistuie inocent făptura în clocotul ideatic şi imagistic al unei vremi impure: „Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.”
Volumul abia apărut i-a dezvăluit „dezmeticirea” menționată de Mircea Coloşenco. Tânărul îşi dezvăluie, cu melancolică tristețe, in­trarea prea devreme în vâltorile vremii: „Prea multă grabă-n viața ta / Drum prea înclinat au fost să-ți mai aştearnă / Când te-au înmu­gurit din lut şi stea / În dimineața tulbure de iarnă.”
Întâiul volum se afla sub tipar, când Nicolae Labiş a propus edi­turii un altul, alcătuit din poemele apărute în periodice, în cuprin­sul aceluiaşi an. În perioada când ideologii partidului confundau voit realul cu imaginea lui virtuală şi, imitându-i, numeroşi scriitori – din oportunism, inconştiență sau neştiință – îi imitau, poetul şi-a construit volumul pe două idei majore.
Reflectând asupra categoriilor folosofice de realitate şi posibilitate, de­zaprobă – precaut, din cauza cenzurii – transformarea utopică a scopu­lui anticipativ în realitate constituită. Prin contrast cu „îndrumarea oficială”, care impunea scriitorului transformarea comunistului în eroul exemplar al contemporaneității, poetul a regândit categoria de reali­tate, definind-o, liric, secțiune sincronică în diacronia temporală. Omul – comunistul, în special – se comporta simultan, unitar şi contradictoriu: „A făurit Demiurgul pe om după chipu-i, / Dar mâinile lui l-au trădat şi privindu-l, / Înviat s-a vădit imperfect…”. După cum practica istorică o demonstrează, iar marea literatură a reflectat-o, ființa umană reprezintă o chintesență de rău şi bunătate, de eroism şi laşitate, de ideal şi imperfecțiune, de egoism şi altruism.
Apărută postum, Lupta cu inerția, 1958, reflectă efortul de a introduce, în dinamica dezvoltării sociale, contrariile, contradicțiile şi raporturile de opoziție caracteristice societății autohtone, într-o perioadă când, în celelalte țări comuniste, existența lor abia fusese admisă de dogmatismul ideologic.
 
3. Dincolo de vreme
Trecerea timpului a reliefat particularitățile creative ale poe­tului, vădite în singularitatea atitudinală. Vremea – afirma G. Călinescu – „va da, probabil, acestui meteor o sclipire mai profundă”, pe care, acum, o constatăm doar. Între anii 1948 şi 1960 şi, sporadic, ulterior, ideologia comunistă considera dragostea o „rămăşiță” burgheză în con­ştiința umană. Iubirea trebuia îndreptată spre partidul comunist, sin­gura entitate demnă de adorație. În 1960, Nichita Stănescu şi-a intitulat întâiul volum Sensul iubirii, deoarece, în comunism, iubirea are un „sens”: trebuia dăruită partidului!
La Nicolae Labiş, adânc poetică este ideea că însăşi lumea este re­creată exclusiv din perspectivă interioară. Spre a îngădui subiectivi­tății să se afirme, poetul îşi taie, în suflet, un templu unde, asemeni vechilor aezi, aşează „chipul cioplit” al fetei iubite. Şi îl oferă „înmulțit în mii de copii”, brazilor şi „cerbilor mei”, spre contem­plare: „Iar izvorul înserării / Oglindi-va-n ape pale / Arcul strâns al cugetării / De pe bolta frunții tale.”
În acelaşi templu, lângă iubirea ce reflecta nu atât o frenezie senzuală, cât o „beție mai mult spirituală” – observa Ion Pop – poe­tul rânduieşte „prima” lui iubire, dragostea pentru partid. Iubirea pentru ființa iubită nu are nevoie de explicație rațională. Însă, iubirea pentru partid este justificată printr-o retrospectivă biogra­fică, desfăşurată cronologic, unde fiecare nou amănunt se integrează într-un nucleu motivațional, ce augmentează angajarea prezentă.
Lirica lui Nicolae Labiş nu se reduce exclusiv la vitalismul şi energetismul sesizat de critica epocii. Lectura textelor reeditate acum reliefează, în structura versurilor, statornice obsesii arhetipale: vegetalul, fauna cinegetică, identitatea de substanță dintre fi­ință şi elemente; „În mine ai turnat argintul tău / O vie şi vibrantă bogăție – / Pe care din mănosu-ți minereu / îl dai la toți – cu atâta dărnicie.” Reiterate stăruitor, în Rapsodia pădurii, Liliacul timpuriu, Impresii din munți, Pe obcinele Stânişoarei – versurile par sinonimia aceleiaşi obsesii, succesiv desfăşurate în timp, asemănătoare cu reluarea augmentativă a aceleiaşi linii melodice a poemului orchestral imaginat de Maurice Ravel, în tulburătorul lui Bolero.
Dincolo de simpla componentă a imaginarului, prezența lumii vege­tale este cerută cu necesitate de structura arhetipală inclusă. Un anume simbol – comenta Mircea Eliade – intervine „într-o opera de artă şi o organizează cu o coerență a lui proprie, cu o logică absconsă, fără ca poetul să-şi dea seama de sensul proporțiilor sau valențelor acestui simbol.”
Constant, poetul se imaginează copil, întorcându-se mereu spre satul din mijlocul munților. Sau „privind în amintire / O mamă grijulie şi-un băiețel bălai.” Atitudinea arhetipală a permanentei reîntoarceri are, de asemenea, sens simbolic: din prezentul dominat de fratricida lupta de clasă, vocea poetului coboară spre starea edenică a începu­tului, anterioară „păcatului original”. Se adaugă obsesia unei iubiri pierdute şi, iarăşi singulară, obsesia neîmplinirii artistice.
Atracția spre imaginarul esențial rămâne o altă constantă a înzestrării lui creative. Din referențialitatea imediată: suspinele pădurii susurul izvoarelor, vuietul Suhei, căprioarele, coarnele brumate ale cerbilor – instanța lirică pătrunde în clocotul elementelor, destăinuind o emoție inefabilă mereu proaspătă, totdeauna provocatoare: „...mă scăldam în pâraie cu ochii deschişi / Era o apă de cleştar şi de stele – / Peşti alburii, palpitând ca-ntr-un vis / Lunecau lângă genele mele...”.
Poetul a fost atras de elementele primordiale: pământul, apa, fo­cul, forța destructivă a vântului, elemente din nesfârşita metamorfoză a cărora au luat ființă infinitele forme ale materiei. Ele – observa G. Bachelard – „contribuie la asimilarea interioară a realului disemi­nat în nenumărate forme. Mai apropiate decât oricare alte materii de substanța focului, apele alcoolului se cristalizează în complexul lui Hoffmann. Verbele şi substantivele temă: a bea, a petrece, vin, beție, pahare pline”, permanent, reiterate, izvorăsc dintr-o „realitate profundă.” Iar inconştientul alcoolic – argumenta Bachelard – „reprezintă cu deosebire o realitate profundă”, diferit retrăită de Novalis, Jean-Paul, Edgar Poe: „Ne înşelăm când ne închipuim că alcoolul inter­vine doar pentru a stimula posibilitățile spirituale. El creează cu adevărat aceste posibilități. El se încorporează, pentru a spune ast­fel, în ceea ce se străduieşte să exprime”. „Trăiri similare” l-au îndreptățit pe Nicolae Labiş să-şi reliefeze, mândru, singularitatea: „Trăiesc în altă lume decât voi, / În lumea alcoolurilor tari!”
 
4. Tensiunile interioare
Versurile reeditate de Mircea Coloşenco sunt expresia unui tensi­onal conflict psihic, provocat deopotrivă de situații existențiale şi relații interumane. Înfrigurarea prin care, datorită conjuncturii, literalmente s-a aruncat în lume, asemenea unei „nave zbuciumate” de furtuni marine, va fi creat premisele evoluției ulterioare: „...am in­trat / În cumplita vieții vâltoare, / Cu jocuri în gând şi naiv, am păşit / Din copilărie de-a dreptul în viață./ De aceea pe unii ne-a descumpănit / Forfota aspră de foc şi de gheață.”
Asemenea multor adolescenți, tânărul şi-a exprimat inechivoc apartenența la clasa muncitoare: „M-am desprins foarte timpuriu de părinți / Am trăit numai din puterea gândurilor mele. / Deci sunt proletar!”. Timpul istoric şi imaturitatea adolescenței au fost mai puternice. Viața şi creația, amândouă, au fost înfrânte de gândurile şi acțiunile investite în ideologia comunistă. Nu peste multă vreme, poetul va fi sesizat esența antiumană a comunismului. Anii 1948-1949, în care Nico­lae Labiş a intrat în literatură, au fost dominați de un represiv climat ideologic. Comunismul a utilizat toate mijloacele pentru a ti­piza şi imprima uniformitate tuturor manifestărilor umane. Reprimarea individualității, respingerea originalității creatoare, conformismul se subordonau incipientului proces de formare a „omului nou”.
În aceeaşi perioadă temporală, comunismul s-a străduit să izoleze integral „omul nou” de nociva spiritualitate „burgheză”. Toate biblio­tecile publice din oraşe şi sate, din şcolile de toate gradele, din instituții şi întreprinderi au fost desființate. Volumele au fost date la D.C.A., pentru retopire. Marii scriitori, Blaga, Arghezi, Ion Barbu, au fost interzişi. Romanele Ion şi Pădurea spânzuraților de Rebreanu, Ultima noapte de dragoste...  şi Patul lui Procust  de Camil Petrescu au fost retipărite abia în anul 1956.
La Şcoala de Literatură, Nicolae Labiş s-a trezit într-un gol cultural, într-o „graniță interioară a timpului – nota C. Noica – mişcătoare şi totuşi de neclintit, ce opreşte mersul lucrurilor la ea şi potriveşte totul după pasul ei.” Ca o umbră, o permanentă neliniş­te i-a însoțit zbuciumul sufletesc, oscilând între spaimă; „...viața m-a învățat să mă tem / De dureroase ravagii ilogice” – şi aspirația extincției: „Lângă un foc să mă cuprindă somnul / Sub zările cu margini de pământ.”
Deasupra dezordinii existențiale, se aşează complexul culpabili­tății, zbaterea între exigențele etice şi ispitele vieții comune: „Am fost stup de pofte şi de miere.” În fața paharului cu vin, euforia era ambiguă: „...vie apoi urâtul, deluviile vie / Şi declanşeze-şi noaptea asupră-mi fălci de fum / Să nu mai ştie nimeni smintita bucurie / Pe care-o sorb cu cana spartă-acum.”
Adesea, ochii îi erau umbriți de lacrimi: „...ce reproşuri poate şi nedormite nopți / Curg în lividul sânge al strugurilor copți...”. În astfel de clipe, se apleca asupra lui însuşi, descoperindu-se în­spăimântat: „Doamne, cât m-am schimbat! / Parcă altfel plecasem din sat. / Pe atunci, parcă inima mea / Ca un clopot şăgalnic în piept nuntea. / Nedesluşit acum îmi sună / Când a linişte, când a furtună.”
Deosebit de înzestrat, frânt deopotrivă de sistemul represiv comunist şi de slăbiciunile inerente structurii lui caracteriale, Nicolae Labiş, prin viața şi opera lui, dezvăluie, dincolo de timp, imaginea marelui poet care ar fi putut deveni.
Cu Opera poetică, Mircea Coloşenco a realizat structura de re­zistență a piedestalului pe care va construi, în ani ce vin, statuia integrală a creației lui Nicolae Labiş.