ION MUREŞAN SAU DESPRE RĂSCRUCE

 Alexandru Vlad crede, în cuvântul însoțitor, că Ion Mureşan a scris aceste texte ca să netezească drumul spre înțelegerea poemelor sale. Ei, bine, sunt tentată să cred dimpotrivă. Ele sunt „spuma zilelor poetului”, cum zice acelaşi Al. Vlad, dar au fost aşa dintotdeauna, fiind chiar maniera în care priveşte lumea I.M. de la răscrucea sa unică şi inconfundabilă; în seama lor şi a aburitei lor diversități, după decantări migăloase, ajunge la limpezimea poemelor. Putem găsi în aceste miniaturi, în stare brută – deşi uimitoare cioburi de metaforă sclipesc pretutindeni, ca „solzii argintii” din povestea cu peştele scăpat din mâini –, multe dintre semnalmentele poeziei sale. Însă relația nu e de succesiune ori de dependență simplă. Aceste „poveşti” cu tâlc țes temelia staturii Poetului în Cetate şi în teritoriul literaturii, deopotrivă. Ele îl hărțuiesc cu sensurile lor ascunse, îl ispitesc cu taine şi însemne magice. Artist fiind, este rostitor delegat despre Lume. Motoul din Montaigne nu e întâmplător: „Eu spun în voie părerea mea despre lucruri, ba chiar şi despre cele care îmi depăşesc priceperea şi nu țin în niciun fel de judecata mea. Părerea ce o dau la iveală o dau ca măsură a vederii mele, iar nu ca măsură a lucrurilor”. La apariția cărții Alcool, mă întrebam de unde vine farmecul foarte special al poemelor, ce anume le face imponderabile şi copleşitoare în chiar aceeaşi clipă. Ei bine, vizualizând prelung „poveştile” depănate de poeme – s-a vorbit despre epicitatea/narativitatea lor concret-halucinatorie – am găsit un corespondent nu doar în personaje cu anxietăți dostoievskiene (cum spune Soviany), ci un pas mai departe, în vechile basme ruseşti repovestite de Puşkin şi Tolstoi, în Serile cătunului gogolian, dar mai ales în filmele cu irizări zglobiu-întunecate, minuțios-fantastice făcute în seama lor. Există acolo acea gureşenie hâtră, mucalită, prefăcută, căci sângerând în taină, gata să se încontreze amical cu diavoli şi îngeri, apelând la familiaritatea parşivă şi devastatoare a lumilor de jos şi de sus proprie şi vechilor cântece maramureşene, de pildă. O luciditate extremă şi înalt reflexivă, de om cu lecturi în biblioteci selecte, căreia i se revelează adâncimi atât de îngrozitoare, de virgine, adică nemaipovestite, încât alege să le traducă în lucruri mici şi iluzoriu controlabile. Cu un zâmbet inocent-atoateştiutor în colțul gurii, I.M. scrie „pastelurile apocalipsei sufleteşti”, despre care vorbeşte Alex Goldiş, dar le garniseşte cu mierea diminutivelor, cu alunecări ludice, cu umorul său pe muchie de cuțit. Când îl numeam „nobilul mojic” aveam, de fapt, în minte alcătuirea de mai mulți într-unul singur, coexistența rodnică şi inimitabilă a fețelor sale. Copilul de țăran n-a fost anulat de studentul la filosofie şi nici de cititorul a biblioteci întregi de cărți grele. Nici melomanul rafinat, nici degustătorul de artă, nici comentatorul politic la curent cu mersul lucrurilor nu l-au pus în umbră. El şi-a păstrat acuitatea privirii înnăscute, circumspectă şi sfătoasă, şi i-a adăugat alte instrumente bune de privit lumea, reuşind performanța conlocuirii paşnice şi roditoare. De o simplitate profundă şi de o profunzime simplu dezvăluită, direct-alambicate şi rostite ca-ntr-o doară, dar cu ținte anume, toate aceste texte sunt atât de dense şi de spuzite de valențe libere, încât pot fi citite şi ca nişte mici tratate despre…, cu fine accente de manifest, căci dimensiunea etică nu lipseşte din niciunul dintre ele. Excelentul text care deschide volumul – Despre faptul că nu avem timp să citim, dedicat lui Al. Cistelecan – este, astfel, un mic tratat despre lectură. Variante ale vieții Doctorului care a adunat cărți de citit la pensie conduc spre o încheiere tonică: după moartea sa, „Cărțile s-au dus cum au şi venit: cu sacoşa. Le-a păstrat în garsoniera în care s-a mutat doar pe cele pe care domnul Doctor apucase să le citească: un raft. În fond, tinerii aceia cu sacoşa (studenți?), cei cărora le-a dat gratis cărțile, puteau fi foarte bine nişte îngeri pe care domnul Doctor i-a trimis după ele. Căci e absurd să credem că moartea poate întrerupe lectura.” Cărțile la vremea zugrăvitului e un doct-amuzat tratat despre praf (anunțat pe scurt: „Sper să am într-o bună zi răgazul să mă documentez mai serios în legătură cu praful: care e compoziția lui, cât din el intră pe fereastră ca o formă volatilă a pietrelor, cât provine din uzura pielii noastre şi a obiectelor din jurul nostru…”), cu o elaborat-pişicheră clasificare a cărților „Scuturatul cărților de praf e o operațiune în care delicatețea şi brutalitatea se amestecă în proporții care țin de relația afectivă pe care ai stabilit-o de-a lungul timpului cu fiecare autor şi fiecare titlu şi cu formatul cărții. Tratamentul pe care îl aplici Muntelui vrăjit de Thomas Mann va fi altul decât cel aplicat Caravanei cinematografice de Ioan Groşan...” O lecție de pedagogie vine în replică la Proştii lui Rebreanu, divagând pe tema proprietății – e bine „să aibă omul lucrul lui”: „În fond, personajele noastre nu merg la gară ca să ia trenul, ci ca să-l piardă. Dacă s-ar fi putut face altfel, altfel s-ar fi făcut: însă trenul se ia şi se pierde numai din gară. Aşadar, ei merg acolo din rațiuni pedagogice. E, asta în paranteză fie spus, un bun pretext pentru a răzbuna umilințele fraților lor din povestirea lui Rebreanu. […] E imoral şi necinstit să iei un lucru care nu-ți aparține. Aşa că ei nu au pierdut, ci au refuzat.” Desenele animate văzute, de voie-de nevoie, cu fiica mezină sunt prilej de dizertațiuni pe teme politice: „Ei bine, Woody, Tweety şi cu Jerry au o influență mai mare decât s-ar crede. Am impresia că au devenit modele de strategie politică pentru țările care li se aseamănă: mici, sărace şi năbădăioase”. Multe dintre piese practică „gimnastica mirării”, căci calea predilectă spre adevăruri ultime e cea a copilăriei/copilăririi recuperate: „Spuneam cândva că fiecare din noi e gravid. Fiecare poartă în el un copil. […] În jurul lui ne clădim. El e embrionul care conține planul nostru de viață, proiectul lumii fiecăruia. Numai că leagănul cărnii noastre fragede şi al minții noastre fragede din copilărie începe să devină lemnos, să se asemene tot mai mult cu un sicriu în care copilul abia se mai mişcă. Dă semne de viață, zvâcneşte rar şi la ore nepotrivite. Atunci ne revin în memorie imagini şi culori proaspete, adieri răcoroase şi parfumate peste frunte, miresme confuze, de brumă şi de colb de pe drum şi de lespede de piatră după ploaie, de fum vegetal şi cânepă uscată care se iscă în încăpere, fulgere şi ape negre ne trec prin fața ochilor, pâlpâie deasupra mesei o lampă cu sticla afumată, urechea se umple de cântări despre sfârşitul lumii, gusturi ciudate ne umplu gura, vin peste noi spaime inexplicabile şi bucurii de nestăpânit şi fără pricină.” Să mai adaug un splendid tratat despre moarte: „În satele din Transilvania, Ziua Morților are un nume frumos: Luminația. […] de Luminație, pui totul deoparte şi faci un lucru neînsemnat, un gest mărunt: cu flori şi lumânări în mână urci poteca spre cimitir […] ca nişte copaci umblători şi ciudați şi ciuntiți, ca nişte copaci pe rotile – îmi vine să zic – mergem în vizită la propriile noastre rădăcini.[…] Şi sunt atâtea lumânări pe dealuri, încât cu siguranță Luminația e ziua în care peretele dinspre noi al Raiului este ciuruit. În dreptul fiecărei găuri, un chip drag aşteaptă să vii la întâlnire. Să vii la vorbitor – aş zice – căci nu ştiu, şi nimeni nu ştie, cine e liber şi cine e închis…”