ANAMORFOZA* LITERARĂ, SCURTĂ DESCHIDERE

Dacă o carte din compusul Bibliotecar al lui Arcimboldo ar face o
simplă mişcare s-ar distruge fizionomia, chipul uman (!?). Cărțile
ar exista în eu-ri disparate, fără să mai compună o figură. N-ar fi
nici, ,compus” (arcimboldian), nici figurativ, pentru că ar lipsi unitatea, cea
dată de tehnica dublării.
Fragmentele realului (cărților, aici, folosite ca elemente fizionomice) nu
înseamnă şi construcție, Compoziția lui Arcimboldo, ca şi cea literară, de
acest fel, îşi conține punctul de fugă, deformator, dar şi constructorul care
să folosească oglinzile bizare, atât în fața realității cât şi a ficțiunii, una cu
cealaltă schimbându-i, dacă am folosi scenariul biblic întru iluzie vizuală,
pe Cain şi Abel, din unghiul cuiva care hotărăşte dreapta şi stânga,
anamorfotic, un fel de poetică dublă, ar trebui spus.
Levantul, de pildă, este o bibliotecă în care, pentru a ajunge la sens,
trebuie să ucizi numele atâtor, ,trandafiri” literari pentru că opera conține
mai puțină carne şi mai multă îmbrăcăminte livrescă, fiind construită din
literatură, prin compunere anamorfotică; este chiar cap, ,arcimboldian”
dacă te uiți la fragmentele, ,pre-post-literare”, dispuse totuşi într-o unitate,
care dă altceva decât părțile. Se realizează, deci, în loc de clasica relație
artă-literatură, un triunghi, apare un terț-perspectivă/viziune, dat fiind că şi
pentru referințe livreşti, cât şi pentru textul compus la vedere, este nevoie
de altă reglare a distanței, chiar dacă pre-textele se lipesc direct pe corpul
literar nou ca să intre în capcana inter/para/transtextualității, luată şi ca
inter/para/transrealitate. Unghiul este deformator şi formator, totodată. În
acest sincretism al compoziției stă reuşita de tipul anamorfozei literare.
Reuşita îi revine, în postmodernismul românesc, la nivelul poeziei, lui
Cărtărescu, iar în proză lui Groşan, dacă avem în vedere Insula sau Suta de
ani...
,,Pâncota” şi multiplii săi din Orbitor arată a manual de teorie literară,
dar, prin dublarea sa din unghi figurativ, aş spune, cu deformarea tipică
anamorfozei textuale, ficțiunea umblă după realitate, textură, tablou, pânză,
imagine în oglindă, la propriu, figurată de multele țesături/oglinzi reale.
Plasarea livrescului printr-un concav/convex ochi anamorfotic, cu pretenția
de real-cronică, real-biografie, conduce la un ansamblu labirintic al
scriiturii, deodată reală şi ficțională, privindu-se una pe cealaltă bizar, ca
iluzie, imagine. Nu s-a accentuat destul sincretismul scriptural, tipic
anamorfozei literare de felul operelor menționate, dar este elocventă
dublarea textuală a multora din operele lui Cărtărescu sau Groşan, să
zicem, asemenea unor, ,bibliotecari”, dubli în „narația” /structura lor, din
moment ce anamorfoticul ia funcție de compus. Mişcarea/schimbarea de
optică /scriitură sau pur şi simplu orice mişcare ar face compusul actual de
nerecunoscut. Cum ar suna Levantul fără Eminescu şi fără de toate
lirismele româneşti vizate nu în ecou, ar fi vorba de epigonism, ci în
„strâmbătate”, totuşi formator?
În ce priveşte poezia, care bate pasuri şi/ori popasuri livreşti, dar şi
minimale, fragmentare, cu riscul minus-lirismului, prin aceeaşi tehnică a
oglinzii anamorfotice îşi mănâncă tocmai din trupul compus, iată aceeaşi
figură levantină, dar la un alt „text”, şi se mai aruncă o dată într-o
sonorizată negație (a treia avangardă), cu noutăți de expresie care
instalează, lingvistic, chiar capete demonice, stridente, statuete poematice,
unde începe grotescul şi stampa, sfârşitul şi inocențele, graviditatea sau
bătrânețea unui limbaj, care n-a exorcizat personalități, dar le-a
excomunicat, de curând asamblat, promovat, mediatizat. Şi altă generație,
şi altă mişcare literară vrea să spargă oglinda care, de altfel, va re-face
unghiul vechi-nou al gradului scriiturii, în fond tehnica autorului, niciodată
paralizat de mimesis, pentru că acesta nu se află în stare pură, ba chiar
poate fi efectul unei ingenioase deformări, deplasări, combinări, analogii,
antonimii, omonimii etc. pe datele realului comun sau textului înaintaş.
Dincolo de funcțiile limbajului, o alta, bizară în crearea veche a iluziei
textuale, centrează şi valorifică unicitatea şi independența, ,facerii”din acea
„peste-formă”, o dublură de vizualitate/viziune care duce la compoziție
dublă, cum e cea din oglindă, şi deformatoare. Trăim, de fapt, într-o
psihologie literară anamorfotică odată cu postmodernitatea.
Jakobson nu face decât să învinovățească limbajul, Eugen Ionescu
găseşte aceeaşi vină şi muțeniei, pentru Beckett totul e vinovat, dar
poeticile recente traduc adevărate iluzii „optice” de text/lume. Chiar dacă
romanul se uită prin vizorul hiperrealului în promovatele noastre
compoziții literare de azi.
În ce priveşte actul critic pentru oricare „deceniu literar” – nou apare un
concav-convex vizor de lectură. Şi Țeposu ajungea la vedere de aproape,
trasând o „realitate” printr-o imagine, ,tragică şi grotescă” a scriitorilor
contemporani sieşi, pentru a căror dispunere trebuia un vizor/unghi,
,melancolic” în spatele volumului, de fapt al oglinzii, care-i adună într-un,
,compus”, perspectiva fiind cea „de aproape”. Îi urmează cu aceeaşi stare
de reflexie/viziune Postmodernismul românesc, semnat de Mircea
Cărtărescu. Prin urmare, apartenența la deceniul cu care lucrează în
perspectivă, când accelerată, când încetinitoare, apropiată sau
(în)depărtată1, transformă mişcările critice ale istoricului/criticului literar,
învăluitor-descoperitor, într-un bolero fără ieşire, frumos, dar cu un trup
asamblat din scriitori care oricând pot fugi din compoziție, fie şi cu o nouă
apariție editorială sau cu o revizuire de „optică”, din cea poetică, fireşte. E
gata, ,bibliotecarul” să se des-compună, dând altă, ,realitate”, nu mai puțin
anamorfotică.
De fapt, anamorfoza artistică are un sinonim în lumea obiectelor –
oglinda, a cărei vechime şi diversitate, abuz şi realitate, intrată în calcule
ştiințifice diverse, nu face decât să „transfigureze”/figureze, reglânddereglând,
realul, întocmai ca un text care se sprijină aluziv, parodic, etc.,
pe alte texte, dând totuşi unul aparte.
În ce priveşte povestea unui moş Fărâmă, de exemplu (Pe strada
Mântuleasa) se indică tocmai acel peste-formă al povestirii, când şi realul
şi ficțiunea sunt de-formate, dublate într-un circuit fără ieşire, creându-se
chiar modelul unei povestiri anamorfotice, prin prezența unui unghi
continuu de formare şi deformare, din care se vorbeşte/se scrie (ca într-)o
iluzie textuală continuă.
Deci, fie că vizorul este livrescul ori bucata de real, suflul artistic vine
din ana – peste şi morphe – formă (anamorfoză, Dicționar de neologisme,
Bucureşti, 1978), viziune căzută în expresie, oricare ar fi conotația
semnelor, viața formelor, morfologia şi sintaxa artelor, interferența lor.
Anamorfoza pare cheia compozițională, atât în perioada de început, a
sincretismului artelor, cât şi în cea mai nouă, a literaturii–bibliotecă de tip
postmodern. Nu mai vorbim de suprarealism, cu totul dedat compozițiilor
bizare în sensul vizat aici. Prin urmare, ca exercițiu de viziune, anamorfoza
pare să devină o suprafuncție, creând chiar iluzia, artisticul.
Chiar şi momentul de echivalență/unitate a multiplului, tuturor artelor,
în perioada magică, ritualică şi practică, ar demonstra facerea şi refacerea
optică a proximității divine, ca un demon care dispune de efecte catoptrice
şi ontologice, în acelaşi produs. Anamorfoza realizează un punct de
strângere/constrângere sistematică a geometriei imaginarului, construit
întotdeauna prin şi peste (prima), ,formă”, prin de-formare.

1 Jurgis Baltrusaitis, Anamorfoze sau magia artificială a efectelor miraculoase, Meridiane,
Bucureşti, 1975.
* anamorphose: Image déformée d’un objet, donnée par un miroir courbe. Représentation, dessin
volontairement distordu qui, vu sous un certain angle ou a un système optique, reprend son aspect
véritable. (Larousse, Dictionnaire, Noms comuns, Noms propres, 1995).