Cronica literară
Rodica Grigore
FASCINAȚIA LITERATURII
Articol publicat în ediția Viața Românească 12 / 2008
După încercările de a readuce în actualitate, dintr-un punct de vedere profund personal, mari cărți ale epocilor anterioare (Brazil, din 1994, porneşte de la legendarele figuri ale lui Tristan şi Isoldei, iar S, din 1988, se raportează la Litera stacojie a lui Nathaniel Hawthorne, dând însă cunoscutei istorii accente feministe adesea cam prea stridente), John Updike găseşte, parcă deodată, tonul potrivit unei asemenea îndrăznețe întreprinderi o dată cu romanul Gertrude şi Claudius, apărut în anul 2000. Cartea nu este o continuare a celebrei tragedii shakespeariene, ci, într-un fel, o extrem de elaborată pregătire a scenei. Căci acțiunea romanului lui Updike se sfârşeşte exact în punctul de unde începe Hamlet de Shakespeare. Asumându-şi delicata şi complicata sarcină de a spune în primul rând povestea mamei melancolicului prinț al Danemarcei, scriitorul reuşeşte, cumva împotriva aşteptărilor, să construiască unul dintre cele mai convingătoare personaje feminine pe care le putem găsi în întreaga sa operă. Pentru că toate cele trei protagoniste din Vrăjitoarele din Eastwick nu erau mai mult decât caricaturi binevoitoare în cheie feministă, iar eroina din S, nimic mai mult decât o femeie capabilă să-şi pună propriile interese mai presus decât pe ale celorlalți.
Desigur, despre fascinația exercitată de marele model shakespearian asupra unor scriitori din epoci diferite şi provenind din cele mai diverse spații culturale s-a discutat nu o dată. În fond, de la Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister de Goethe şi până la Hamlet către Ofelia de Gutierrez Najera sau la Rosencrantz şi Guildenstern de Tom Stoppard, generații întregi de cititori au putut recunoaşte modul în care figura hamletiană s-a transformat, încetul cu încetul, nu doar într-o adevărată obsesie literară, ci şi, mai ales, într-o imagine care a primit, treptat, noi şi noi conotații. Demersul lui John Updike se individualizează, însă, între toate acestea, poate mai ales printr-o extrem de subtilă strategie a amânării şi a dublei intenții – evidentă la nivelul limbajului şi nu numai – pe care ştie s-o dozeze şi s-o controleze perfect de la bun început. Astfel, la o lectură atentă, devine clar faptul că cel mai important personaj al cărții nici măcar nu este menționat în titlu. Căci autorul încearcă să construiască o adevărată preistorie a lui Hamlet, în ciuda faptului că – şi aici e de găsit marea artă a lui Updike – prințul abia de apare în paginile acestui roman. Cu toate acestea, el se transformă într-un soi de magnet, de natură a-i eclipsa pe toți ceilalți. Şi, desigur, în primul rând pe protagonişti. Fascinația exercitată de el pare a-i atrage deopotrivă pe Gertrude şi Claudius, dar şi textul Gertrude şi Claudius, în ansamblu, spre un final unde deciziile abia dacă le mai aparțin. Desigur, trecând de la genul dramatic la cel epic şi tratând marile teme shakespeariene în cheie ironic-postmodernă, Updike este pe deplin conştient de dificultățile pe care le are de întâmpinat. Tocmai de aceea, cartea sa începe ca un joc, iar cititorul e tentat să încerce să depisteze toate ecourile din marea poezie a lui Shakespeare în paginile unui roman contemporan, toate aceste amănunte părând o bună pregătire pentru finalul din Gertrude şi Claudius, dar şi pentru postfața pe care autorul însuşi alege s-o scrie.
Numai că adevăratele scopuri ale lui Updike sunt altele. Sau, mai precis, şi altele. În fond, cu fiecare pagină, el se raportează nu atât la textul lui Shakespeare, cât, mai ales, la sursele pe care Shakespeare însuşi le-a folosit, redimensionând perspectiva asupra personajelor şi asupra contextului epocii. Finalul cărții va demonstra, din acest punct de vedere, că ceea ce a construit romancierul nu reprezintă atât un pre-Hamlet, aşa cum s-a crezut inițial – nu puțini critici nord-americani afirmând chiar cu hotărâre acest lucru – cât, mai mult şi, cu siguranță, mult mai convingător, un anti-Hamlet. De aici şi nevoia lui Updike de a porni de la cronica medievală a lui Saxo Grammaticus, textul care reprezintă şi una dintre principalele surse ale lui Shakespeare însuşi. Astfel, personajele au, la început, nume cu totul neobişnuite – şi, desigur, nefamiliare cititorilor: bătrânul rege Hamlet devine Horwendil, Claudius e, la început, Feng, Polonius e Corambus, Hamlet e Amleth, iar Gertrude – Gerutha. În fond, după cum Updike a mărturisit el însuşi nu o dată, aceste nume noi uşurau mult şi sarcina scriitorului care-şi asumă rolul de nou istoric (unul metaficțional, fără îndoială) al unei istorii atât de cunoscute... şi, pornind de aici, vom găsi, în Gertrude şi Claudius, o multitudine de noi şi neaşteptate trecuturi care recompun, pe rând, viața tuturor personajelor shakespeariene, ducând simpatia cititorului pe tărâmuri neaşteptate. Astfel, Gerutha este, la început, o adolescentă forțată – de împrejurări, dar şi de neînduplecatul său tată – să accepte căsătoria cu Horwendil, pentru a pecetlui o alianță politică, în vreme ce Feng, fratele mirelui, decide să plece de sub tutela „Ciocanului”, în căutarea norocului şi a fericirii. Iar când, după ani de zile, Gerutha îşi va reîntâlni cumnatul, se va bucura, în fine, de atenția de care soțul ei o lipsise de la bun început. Adulterul devine, pentru Gertrude/ Gerutha şi Claudius/ Feng, pe de o parte un soi de consolare, iar pe de alta şi o conspirație îndreptată împotriva insensibilului şi autoritarului soț şi rege. Desigur, vechile polarități din piesa lui Shakespeare sunt date peste cap sau, dacă nu, măcar puse sub semnul întrebării căci, în loc de virtute opusă viciului, vom avea de-a face cu despotismul opus pornirilor profund umane, iar în loc de datorie opusă desfrânării va apărea, dintr-o dată, ipocrizia ridicată la rangul de politică publică opusă inocenței celei mai convingătoare. şi, mai presus de toate, creştinismul opus credințelor păgâne, căci Updike nu uită nici o clipă să sublinieze faptul că Danemarca e creştină de prea puțin timp, iar instinctele păgâne continuă să domine nu numai mintea supuşilor, ci şi deciziile conducătorilor. În felul acesta, Gerutha, devenită, cu timpul, Gertrude, apare drept o adevărată întruchipare a bucuriei păgâne de a trăi, mereu naturală şi fermecătoare, transformată într-o Evă păcătoasă doar din cauza noii religii neasimilate complet de soțul şi de fiul ei. Adică, altfel spus, la un pas de celebra etichetă shakespeariană „frailty, thy name is woman.”
Desigur, toate acestea duc la o adevărată provocare pe care Updike o aruncă textului shakespearian căci, ceea ce la Shakespeare era atât o binecuvântare, cât şi un blestem (şi anume convingerea lui Hamlet că e străin într-o lume ce şi-a ieşit din matcă şi pe care trebuie să încerce s-o lecuiască) devine, în Gertrude şi Claudius, nefericire în stare pură. În fond, cum Claudius nu e câtuşi de puțin un satir, bătrânul Hamlet nu mai poate apărea ca un Hyperion, iar devoțiunea filială a noului Hamlet e uşor de confundat cu un veritabil complex al lui Oedip... Updike însuşi tinde să sugereze cititorului o astfel de interpretare, citând, în postfața cărții sale, celebra opinie a lui G. Wilson Knight conform căreia „lăsând la o parte omorul, Claudius pare un rege capabil, Gertrude, o regină nobilă, Ofelia, o comoară de drăgălăşenie, Polonius, un sfătuitor plicticos, dar nu rău, Laertes, un tânăr original. Hamlet îi împinge pe toți spre moarte.” Adevărat, desigur. Sau, oare, numai parțial adevărat? În fond, până unde poate fi lăsat omorul la o parte şi în ce măsură poate fi acest amănunt uitat cu desăvârşire de cineva – fie acesta autor fie cititor?... Desigur, Hamlet nu mai e prințul model al lui Shakespeare, ci un tânăr care, la treizeci de ani tot nu se poate hotărî să-şi finalizeze studiile, dovedindu-se, în acelaşi timp, maestru în a-i face pe cei din jurul său să se simtă stânjeniți dintr-un motiv sau altul – sau, cine ştie, dintr-o mie şi unul de motive. Şi, desigur, incapabil s-o înțeleagă pe mama lui, cea care niciodată n-a trăit pentru ea însăşi, fiind mereu silită să se sacrifice din rațiuni politice sau diplomatice.
Dincolo de toate acestea, construcția romanului lui Updike marchează cu claritate etapele evoluției personajelor. Cartea este împărțită în trei părți, iar fiecare capitol începe cu aceeaşi propoziție: „The king was irate.” Iar dacă, la început, „iritarea” e a bătrânului rege Rorik, în fața refuzului inițial al fiicei sale Gerutha de a se căsători cu Horwendil, „furia” va deveni, în al doilea capitol, a regelui Horwendil însuşi, în fața amânării întoarcerii de la studiile la Wittenberg a fiului său, Hamblet. În ultima parte, „nervozitatea” este a regelui Claudius, cel numit, anterior, Feng, în fața nemulțumirii crescânde a fiului său vitreg, fostul său nepot, Hamlet... Numele tuturor personajelor se modifică, o dată cu evoluția întâmplărilor care le marchează viața, în acest fel Updike raportându-se, subtextual, la însăşi istoria Danemarcei, fondul pe care se desfăşoară evenimentele relatate. Tocmai de aceea, pe măsură ce romanul înaintează, sunt din ce în ce mai frecvente sintagmele sau chiar fragmentele preluate de Updike din piesa lui Shakespeare, pe care romancierul le pune în gura personajelor sale. Astfel, remarca de la început a lui Horwendil, adresată Geruthei, „Protestezi prea mult”, reprezintă, desigur, în alt context, replica shakespeariană a reginei Gertrude din celebra scenă de teatru în teatru: „Cred că regina face prea multe jurăminte.” Personajele primesc, astfel, o nouă şi neaşteptată consistență – dar şi o nouă credibilitate, fiind definite, spre deosebire de Shakespeare, cel care punea mereu accentul pe fapte, mai cu seamă de intențiile şi motivațiile lor care, chiar dacă acoperă adesea fapte mai puțin conforme moralei, nu devin aproape niciodată reprobabile. Dintre toți, fără îndoială, se remarcă mai ales noua şi admirabila Gertrude, care se dovedeşte capabilă la tot pasul să facă cititorul să se gândească, fie şi numai pentru o clipă „Dar dac-ar fi fost aşa?” Iar provocând la tot pasul canonicul text shakespearian, construind personaje într-o adevărată serie de oglinzi paralele, Updike reuşeşte pe deplin în demersul său. Nu neapărat acela de a lăsa posterității un roman care să devină noua piatră de hotar a literaturii universale sau a studiilor asupra teatrului lui Shakespeare, ci de a-şi pune cititorii să mediteze asupra câtorva probleme esențiale ale epocii medievale şi, de ce nu, ale celei contemporane. Iar restul, vorba atât de nefericitului prinț al Danemarcei, e tăcere.
RODICA GRIGORE
John Updike, Gertrude şi Claudius,
Traducere de Ana Andreescu, Editura Paralela 45, 2007.
Desigur, despre fascinația exercitată de marele model shakespearian asupra unor scriitori din epoci diferite şi provenind din cele mai diverse spații culturale s-a discutat nu o dată. În fond, de la Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister de Goethe şi până la Hamlet către Ofelia de Gutierrez Najera sau la Rosencrantz şi Guildenstern de Tom Stoppard, generații întregi de cititori au putut recunoaşte modul în care figura hamletiană s-a transformat, încetul cu încetul, nu doar într-o adevărată obsesie literară, ci şi, mai ales, într-o imagine care a primit, treptat, noi şi noi conotații. Demersul lui John Updike se individualizează, însă, între toate acestea, poate mai ales printr-o extrem de subtilă strategie a amânării şi a dublei intenții – evidentă la nivelul limbajului şi nu numai – pe care ştie s-o dozeze şi s-o controleze perfect de la bun început. Astfel, la o lectură atentă, devine clar faptul că cel mai important personaj al cărții nici măcar nu este menționat în titlu. Căci autorul încearcă să construiască o adevărată preistorie a lui Hamlet, în ciuda faptului că – şi aici e de găsit marea artă a lui Updike – prințul abia de apare în paginile acestui roman. Cu toate acestea, el se transformă într-un soi de magnet, de natură a-i eclipsa pe toți ceilalți. Şi, desigur, în primul rând pe protagonişti. Fascinația exercitată de el pare a-i atrage deopotrivă pe Gertrude şi Claudius, dar şi textul Gertrude şi Claudius, în ansamblu, spre un final unde deciziile abia dacă le mai aparțin. Desigur, trecând de la genul dramatic la cel epic şi tratând marile teme shakespeariene în cheie ironic-postmodernă, Updike este pe deplin conştient de dificultățile pe care le are de întâmpinat. Tocmai de aceea, cartea sa începe ca un joc, iar cititorul e tentat să încerce să depisteze toate ecourile din marea poezie a lui Shakespeare în paginile unui roman contemporan, toate aceste amănunte părând o bună pregătire pentru finalul din Gertrude şi Claudius, dar şi pentru postfața pe care autorul însuşi alege s-o scrie.
Numai că adevăratele scopuri ale lui Updike sunt altele. Sau, mai precis, şi altele. În fond, cu fiecare pagină, el se raportează nu atât la textul lui Shakespeare, cât, mai ales, la sursele pe care Shakespeare însuşi le-a folosit, redimensionând perspectiva asupra personajelor şi asupra contextului epocii. Finalul cărții va demonstra, din acest punct de vedere, că ceea ce a construit romancierul nu reprezintă atât un pre-Hamlet, aşa cum s-a crezut inițial – nu puțini critici nord-americani afirmând chiar cu hotărâre acest lucru – cât, mai mult şi, cu siguranță, mult mai convingător, un anti-Hamlet. De aici şi nevoia lui Updike de a porni de la cronica medievală a lui Saxo Grammaticus, textul care reprezintă şi una dintre principalele surse ale lui Shakespeare însuşi. Astfel, personajele au, la început, nume cu totul neobişnuite – şi, desigur, nefamiliare cititorilor: bătrânul rege Hamlet devine Horwendil, Claudius e, la început, Feng, Polonius e Corambus, Hamlet e Amleth, iar Gertrude – Gerutha. În fond, după cum Updike a mărturisit el însuşi nu o dată, aceste nume noi uşurau mult şi sarcina scriitorului care-şi asumă rolul de nou istoric (unul metaficțional, fără îndoială) al unei istorii atât de cunoscute... şi, pornind de aici, vom găsi, în Gertrude şi Claudius, o multitudine de noi şi neaşteptate trecuturi care recompun, pe rând, viața tuturor personajelor shakespeariene, ducând simpatia cititorului pe tărâmuri neaşteptate. Astfel, Gerutha este, la început, o adolescentă forțată – de împrejurări, dar şi de neînduplecatul său tată – să accepte căsătoria cu Horwendil, pentru a pecetlui o alianță politică, în vreme ce Feng, fratele mirelui, decide să plece de sub tutela „Ciocanului”, în căutarea norocului şi a fericirii. Iar când, după ani de zile, Gerutha îşi va reîntâlni cumnatul, se va bucura, în fine, de atenția de care soțul ei o lipsise de la bun început. Adulterul devine, pentru Gertrude/ Gerutha şi Claudius/ Feng, pe de o parte un soi de consolare, iar pe de alta şi o conspirație îndreptată împotriva insensibilului şi autoritarului soț şi rege. Desigur, vechile polarități din piesa lui Shakespeare sunt date peste cap sau, dacă nu, măcar puse sub semnul întrebării căci, în loc de virtute opusă viciului, vom avea de-a face cu despotismul opus pornirilor profund umane, iar în loc de datorie opusă desfrânării va apărea, dintr-o dată, ipocrizia ridicată la rangul de politică publică opusă inocenței celei mai convingătoare. şi, mai presus de toate, creştinismul opus credințelor păgâne, căci Updike nu uită nici o clipă să sublinieze faptul că Danemarca e creştină de prea puțin timp, iar instinctele păgâne continuă să domine nu numai mintea supuşilor, ci şi deciziile conducătorilor. În felul acesta, Gerutha, devenită, cu timpul, Gertrude, apare drept o adevărată întruchipare a bucuriei păgâne de a trăi, mereu naturală şi fermecătoare, transformată într-o Evă păcătoasă doar din cauza noii religii neasimilate complet de soțul şi de fiul ei. Adică, altfel spus, la un pas de celebra etichetă shakespeariană „frailty, thy name is woman.”
Desigur, toate acestea duc la o adevărată provocare pe care Updike o aruncă textului shakespearian căci, ceea ce la Shakespeare era atât o binecuvântare, cât şi un blestem (şi anume convingerea lui Hamlet că e străin într-o lume ce şi-a ieşit din matcă şi pe care trebuie să încerce s-o lecuiască) devine, în Gertrude şi Claudius, nefericire în stare pură. În fond, cum Claudius nu e câtuşi de puțin un satir, bătrânul Hamlet nu mai poate apărea ca un Hyperion, iar devoțiunea filială a noului Hamlet e uşor de confundat cu un veritabil complex al lui Oedip... Updike însuşi tinde să sugereze cititorului o astfel de interpretare, citând, în postfața cărții sale, celebra opinie a lui G. Wilson Knight conform căreia „lăsând la o parte omorul, Claudius pare un rege capabil, Gertrude, o regină nobilă, Ofelia, o comoară de drăgălăşenie, Polonius, un sfătuitor plicticos, dar nu rău, Laertes, un tânăr original. Hamlet îi împinge pe toți spre moarte.” Adevărat, desigur. Sau, oare, numai parțial adevărat? În fond, până unde poate fi lăsat omorul la o parte şi în ce măsură poate fi acest amănunt uitat cu desăvârşire de cineva – fie acesta autor fie cititor?... Desigur, Hamlet nu mai e prințul model al lui Shakespeare, ci un tânăr care, la treizeci de ani tot nu se poate hotărî să-şi finalizeze studiile, dovedindu-se, în acelaşi timp, maestru în a-i face pe cei din jurul său să se simtă stânjeniți dintr-un motiv sau altul – sau, cine ştie, dintr-o mie şi unul de motive. Şi, desigur, incapabil s-o înțeleagă pe mama lui, cea care niciodată n-a trăit pentru ea însăşi, fiind mereu silită să se sacrifice din rațiuni politice sau diplomatice.
Dincolo de toate acestea, construcția romanului lui Updike marchează cu claritate etapele evoluției personajelor. Cartea este împărțită în trei părți, iar fiecare capitol începe cu aceeaşi propoziție: „The king was irate.” Iar dacă, la început, „iritarea” e a bătrânului rege Rorik, în fața refuzului inițial al fiicei sale Gerutha de a se căsători cu Horwendil, „furia” va deveni, în al doilea capitol, a regelui Horwendil însuşi, în fața amânării întoarcerii de la studiile la Wittenberg a fiului său, Hamblet. În ultima parte, „nervozitatea” este a regelui Claudius, cel numit, anterior, Feng, în fața nemulțumirii crescânde a fiului său vitreg, fostul său nepot, Hamlet... Numele tuturor personajelor se modifică, o dată cu evoluția întâmplărilor care le marchează viața, în acest fel Updike raportându-se, subtextual, la însăşi istoria Danemarcei, fondul pe care se desfăşoară evenimentele relatate. Tocmai de aceea, pe măsură ce romanul înaintează, sunt din ce în ce mai frecvente sintagmele sau chiar fragmentele preluate de Updike din piesa lui Shakespeare, pe care romancierul le pune în gura personajelor sale. Astfel, remarca de la început a lui Horwendil, adresată Geruthei, „Protestezi prea mult”, reprezintă, desigur, în alt context, replica shakespeariană a reginei Gertrude din celebra scenă de teatru în teatru: „Cred că regina face prea multe jurăminte.” Personajele primesc, astfel, o nouă şi neaşteptată consistență – dar şi o nouă credibilitate, fiind definite, spre deosebire de Shakespeare, cel care punea mereu accentul pe fapte, mai cu seamă de intențiile şi motivațiile lor care, chiar dacă acoperă adesea fapte mai puțin conforme moralei, nu devin aproape niciodată reprobabile. Dintre toți, fără îndoială, se remarcă mai ales noua şi admirabila Gertrude, care se dovedeşte capabilă la tot pasul să facă cititorul să se gândească, fie şi numai pentru o clipă „Dar dac-ar fi fost aşa?” Iar provocând la tot pasul canonicul text shakespearian, construind personaje într-o adevărată serie de oglinzi paralele, Updike reuşeşte pe deplin în demersul său. Nu neapărat acela de a lăsa posterității un roman care să devină noua piatră de hotar a literaturii universale sau a studiilor asupra teatrului lui Shakespeare, ci de a-şi pune cititorii să mediteze asupra câtorva probleme esențiale ale epocii medievale şi, de ce nu, ale celei contemporane. Iar restul, vorba atât de nefericitului prinț al Danemarcei, e tăcere.
RODICA GRIGORE
John Updike, Gertrude şi Claudius,
Traducere de Ana Andreescu, Editura Paralela 45, 2007.