"ASEDIUL" EXTAZULUI ÎN MODERNITATEA EUROPEANĂ. DUPĂ LIVIU COSTIN

Am început cu mărturisirea aceasta – sau cum vreți să o numiți – pentru că mă voi referi acum la Liviu Costin şi cartea lui de debut, şi, iată!, se ivesc două temeri clare. Prima e că cei care nu au studiat filosofia nu-l prea ştiu pe autor şi dacă aş fi fidelă structurii volumului şi limbajului folosit de Costin lumea ar spune: „ce cronică proastă, s-a tâmpit fata asta!”. A doua, că dacă mă las dusă de valul gândurilor mele, provocate totuşi de lectura acestei cărți, Liviu Costin, cel care e filosof şi-n cofetărie şi la telefon, darămite în restul clipelor, nu va fi mulțumit că cercetarea sa este tratată cumva superficial, dar măcar, mă gândesc, o va citi, întrucât sunt puțini cei care scriu despre filosofie şi, la fel de rău, puțini care deocamdată vor avea acces la carte (dincolo de dificultatea lecturii, a apărut în câteva zeci de exemplare şi la Editura universității bucureştene, care nu are o distribuție prea bună). Între două rele, îl aleg pe cel de-al doilea, unde eu rămân eu şi cititorii poate rămân şi ei ai mei cu ochii şi sufletul.

 

Mircea Eliade şi modernitatea filosofică europeană, volumul de debut (el mai are o carte, ca traducător însă, Mit şi religie la Mircea Eliade, de Douglas Allen), cum spuneam, al lui Liviu Costin, este produsul a două munci de cercetare, prinse în carte în ordine inversă, dar o ordine corectă din punctul de vedere al argumentării. Prima parte redă lucrarea ce a urmat unui program postdoctoral la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, din cadrul Universității bucureştene, timp în care a beneficiat şi de o bursă la Oxford Brookes University. A doua parte este rezultatul cercetării sale doctorale, susținută în şcoala de filosofie ieşeană.

O carte mare, deopotrivă ca valoare şi prin dimensiuni (454 de pagini), cu o bibliografie solidă şi actuală, cu o structură extinsă, complicată, dar făcută clară prin conținut. Meritul cel mai evident poate al lui Liviu Costin este acela că reuşeşte să sintetizeze oricare „extindere” a unei idei. Fiecare subcapitol al cărții este adus spre final din condei într-un rezumat, este concentrat într-un esențial. E un autor care are grijă de cititorii săi, ori numai e conştient că înțelegerea şi „descurcarea” într-o structură complexă are nevoie de concluzii regulate. Dar sunt şi alte „trăsături” ale scrisului lui Liviu Costin care se disting, precum analiza în profunzime, dragostea pentru detaliu, seriozitatea în definirea termenilor filosofici şi delimitarea sensurilor în care îi utilizează, interpretările cât mai nuanțate şi totodată încercarea de a fi mereu obiectiv şi fidel textelor supuse analizei. Claritatea discursului, de care am amintit deja, este şi ea un mare avantaj, pe care autorul în discuție îl are.

Liviu Costin a fost, de când îl ştiu, preocupat de Mircea Eliade. A încercat să-l înțeleagă, ca om şi autor, în anii de doctorat, nu a fost îndeajuns, a continuat în cercetarea postdoctorală şi nu m-aş mira ca şi următoarele cărți să fie o căutare de sensuri noi în mintea şi cărțile aceluiaşi. Mai restrâns, ceea ce pare să nu îi dea pace autorului în cartea de față este dorința de a înțelege, de a explica şi a-şi explica, în special analizând opera de tinerețe a lui Eliade, originea, motivele şi manifestările elanului acela creator care l-au poziționat ca „şef al generației”, voința impresionantă de muncă intelectuală, energia care parcă ia forme vii în eseurile din Solilocvii şi Oceanografie, extazul care îi „asediază” ființa şi viața în acea perioadă de efervescență intelectuală, fizică, spirituală, totală. Şi Costin îl situează pe Eliade, prin teoria extazului, în aceeaşi linie inițiată de Kant în Critica facultății de judecare, delimitată clar de Nietzsche în Naşterea tragediei, continuată apoi de Heidegger, Goethe până la Lucian Blaga şi Nae Ionescu, Profesorul generației Criterion. Firul aşadar care ține aceste filosofii împreună este ideea de extaz creator, o energie daimonică, o forță misterioasă care ar putea, demostrează Costin, să explice creativitatea neobişnuită a lui Mircea Eliade.

Pentru un om care trăieşte atât de mult în țesătura minții proprii, acest „detaliu” al extazului, această soluție pentru justificarea excepționalei experiențe artistice a lui Eliade îmi apare ca o atracție a necunoscutului, atât de dragă filosofilor. Dar Liviu Costin găseşte totuşi o soluție valabilă şi analiza lui amplă şi intens exemplificată pledează din plin pentru această direcție. În sens larg, cartea lui este o pledoarie în favoarea loviturii pe care extazul o dă filosofiei moderne europene. Chipul vieții extatice devine unul esențial în înțelegerea „trupului” de idei din cultura ultimelor secole.

Primul capitol analizează sensurile în care este folosit cuvântul „trăire” de către Nae Ionescu, expunerea argumentelor susținerii unui gânditor vitalist, urmărirea efectelor pe care le poate avea extazul asupra putințelor noastre de a gândi, dorința insațiabilă de a fi în viață, intensitatea trăirii care transfigurează, care face ființa să iasă din sine, să se situeze cu un pas înaintea ei înşişi. Experiența mistică a schimnicilor sau a asceților pustnici pe de o parte, şi extazul ca ieşire din identitate în viața comunității, pe de altă parte, sunt cele două coordonate ale filosofiei vieții, aşa cum apar ele la trăiristul Nae Ionescu. Actul pasional care intră în fenomenul vieții, pe orice palier al ei, acesta este exemplul de existență extatică dat de Profesor. Istoria metafizicii, din perspectiva acestuia, nu este altceva decât istoria diferitelor încercări de a fixa haosul vieții extatice sub formă de „adevăruri metafizice”. Extazul înseamnă, mai concret, afundarea în haos, iar şi iar, cu fiecare încercare de echilibrare metafizică.

În al doilea capitol, este aprofundată tema extazului în istoria metafizicii europene. După primele manifestări, identificate la Kant, în special în teoria asupra geniului, concepția lui Nietzsche despre tragic şi viziunea vieții daimonice din primele decenii ale secolului XX expun şi mai mult forțele vieții extatice în care subiectul se dizolvă. Extazul înlocuieşte iraționalul şi devine o dispoziție afectivă esențială în filosofia modernă. Apolinicul şi dioniciacul sunt forme ale beției sau sentimente ale forței la Nietzsche, şi apoi la Heidegger, care privilegiază totuşi extazul apolinic. Cele patru extaze artistice pe care le delimitează Liviu Costin în cultura modernă rămân frumosul, apolinicul, sublimul şi dionisiacul, toate patru fiind însă supuse aceleiaşi energii, unui proces al transfigurării artistice, de la fiziologie până la spirit.

Celelalte capitole fac loc legăturii speciale a metafizicii cu extazul la câțiva dintre filosofii români: Lucian Blaga, Nae Ionescu şi bineînțeles, Mircea Eliade. Misterul existenței stă în capacitatea impulsului vital de a se depăşi mereu pe sine, iar arta este locul propice în care elanul creator al vieții poate irumpe, locul unde extazul ia forma virilității creatoare. Această explozie de viață în creație dă de fapt măsura originalității, a autenticității cuiva. Căci a fi autentic înseamnă a te depăşi pe tine, a ieşi din tine, a te elibera către o viață a cosmosului, a te integra într-o voință şi o putere universale. Autenticitatea eliadiană constă, mai adânc, în arta de a divaga. Ea se distinge ca uluitoare productivitate artistică, ca intensificare a pasiunilor prin depersonalizare, prin „facultatea de imaginație depersonalizată”, o autenticitate de tip magic, o integrare organică sau o „cosmizare” a individului.

Sorin Alexandrescu, autorul prefeței, numeşte „excelentă” cartea Mircea Eliade şi modernitatea filosofică europeană, şi bine face, pentru că Liviu Costin demonstrează în diferite moduri, şi ca parcurs ideatic, argumentativ şi ca rigurozitate a cercetării, şi prin concluziile care-i fac discursul şi mai limpede, că este un autor rar, un autor de filosofie cum se cuvine şi cum tot mai puțini suntem. Întâmpin şi felicit acest debut de valoare incontestabilă şi, cum îl ştiu, sunt convinsă că Liviu Costin va recidiva undeva pe aproape ca temă de analiză şi la fel de aproape ca valoare în cercetările ulterioare. Liviu Costin este o mărturie că filosofia încă se mai poate face la modul serios.