CĂDEREA ÎN IARNĂ

Nimeni nu-şi explică tragedia ce i s-a întâmplat românului: aceea de a se fi ivit pe lume cu o mulțime de lipsuri şi, prin urmare, cu ADN-ul făcut ferfeniță. Cândva, deci, după Bing-Bang, la fracțiunea de secundă de facere, atunci când s-a cerut: – Vă rog, enzima... XCutare (ce asigură cinstea), s-a răspuns: – N-avem, e lipsă. S-a lăsat un moment de linişte (o ştiți, liniştea aceea spațial-abisală, pe care o vedem întipărită şi astăzi pe fața unor contemporani!). – Lăsați, dom’le, că merge şi-aşa! – s-a auzit o voce din mulțimea de asistenți cu barbă, din jurul Operatorului. Apoi, enzima YCutare, cea care stabileşte nivelul tăriei de vârtute. Acelaşi răspuns: – N-avem. După aceea, tot aşa, s-au descoperit, la cerere, alte şi alte omisiuni: de socotință, de ordine, de smerenie, de hărnicie, de perseverență, de onoare şi, în fine... mă rog. 

Astfel că, poporul nostru are o singură menire. De-a dreptul mesianică. Aceea de a destabiliza lumea, uimind-o. De a o da pur şi simplu peste cap. De-a berbeleacul. Mai ştiți cum se rămâne bouche-bée, nu-i aşa? Gură semideschisă, bale curgând pe la comisura buzelor, ochii bulbucați, privirea fixă şi, opțional, scărpinatul în creştetul capului. 

Trebuie să recunoaştem că, în afară de, ici-colo, câte un dictator, câte un regat şchiop, câte o republică nesigură sau câte un cuceritor scelerat, lumea n-a avut prea multe momente de uluială. Conflictele s-au dezvoltat normal, războaiele au avut loc la perioade bine stabilite şi au durat cât trebuie, iar ura şi-a îndeplinit cu cinste, toate sarcinile la parametrii proiectați. Deci, ca orice entitate hegeliană, cu suişuri, cu coborâşuri, cu teze mai reținute, cu antiteze de întreținere şi cu sinteze din toate domeniile, lumea, în general, şi-a văzut de treabă. Până când a dat cu ochii de poporul român. Atunci, a apărut pe fața ei stupefacția. Buimăceala. Uluirea. Perplexitatea. Atunci, în clipa aceea, s-au rupt băierile universului şi s-au dezlegat parâmele ce țineau Pământul legat de normalitate. Aşa ceva nu există! – a bâguit lumea, privind înspăimântată la isprăvile noastre. It’s impossible. Şi totuşi...

Da. Oamenii pot vinde totul şi pe oricine. Războaiele se pot pierde prin dezertare. Instituțiile sunt capabile de cele mai abjecte trădări. Sistemele filosofice distorsionează. Dogmele abrutizează şi pretind. Credințele aiurează şi impun. Societatea opresează cu sârg. Cetățenii o iau care-ncotro, pe arătură... Un singur loc însă este de neatins. O singură uşă rămâne deschisă. Arta. În fața căreia orice păcătos îngenunchează, orice necredincios se înclină, orice buimac se trezeşte şi orice slujitor al Răului se căieşte. Frumosul. Ca năzuință. Ai zice că devine util doar la momente de restrişte. Şi se transformă în concepție despre lume şi viață doar în perioadele de criză.

Dar, pentru ca iarna să nu mai vină deloc, pentru ca presupusa şi dureroasa calotă glaciară să nu ni se aşeze nicicând pe suflet, cronicart-ul iese, târâş-grăpiş, din depresie şi – înainte de a vă da întâlnire cu patru slujitori ai artelor – vă cadoriseşte cu una dintre cele mai frumoase pagini din literatura română: Cazanie la adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Cea mai spectaculoasă omilie a lui Antim Ivireanul. Frumosul în stare pură, despre care G. Călinescu spunea că metaforele succesive ce o definesc pe Fecioara Maria se desfăşoară ca o coadă de păun oratorică. Nu-i puțin lucru. Şi parcă ne simțim mai bine. 

 „...Aleasă iaste, cu adevărat, ca soarele, pentru că iaste încununată

cu toate razele darurilor dumnezeeşti şi strălucéşte mai vârtos

între célélalte lumini ale ceriului.

Aleasă iaste şi frumoasă ca luna, pentru că cu lumina sfințeniei

stinge célélalte stéle şi pentru marea şi minunata strălucire de

toate şireagurile stélelor celor de taină să cinstéşte, ca o împărăteasă.

Aleasă iaste ca revărsatul zorilor, pentru că ia au gonit noaptea

şi toată întunerecimea păcatului şi au adus în lume zioa cea

purtătoare de viață.

Aleasă iaste, că iaste izvor carele cu curgerile cereştilor bunătăț

adapă sfânta bisérică şi tot sufletul creştinesc.

Aleasă iaste, că iaste chiparos carele cu nălțimea covârşaşte

ceriurile şi pentru mirosul cel din fire s-au arătat departe de toată

stricăciunea.

Aleasă iaste, că iaste crin, că măcar de au şi născut între

mărăcinii nenorocirii ceii de obşte, iar nu ş-au pierdut niciodată

podoaba albiciunii.

Aleasă iaste că iaste nor carele n-au ispitit nici o greime a

păcatului.

Aleasă iaste, pentru că iaste fecioară mai nainte de naştere,

fecioară în naştere, fecioară şi după naştere şi iaste o adâncime

neprecepută a bunătăților şi o icoană însuflețită a frumoseților

celor cereşti. 

Iaste o grădină încuiată dintru caré au eşit floarea

cea neveştejită şi fântână pecetluită, dintru caré au curs izvorul

vieții, Hristos.”...

 

 

IOAN IACOB – între Nostalgia exactă şi Melancolia precisă  

 

Johann (aşa e trecut în acte!) pictorul pare să fie legat fedeleş de cele două limbi ale Timpului (care, între atâtea altele fie spus, şi-a jucat la perfecție rolul!). Şi, apoi, de o a treia, cu care puțini artişti au o legătură atât de strânsă (şi foarte rar se poate ca unii să decurgă din ea!), de limba narațiunii. Dar, înainte de a mai rămâne un pic aici, ca să povestim, cred că trebuie să amintim două lucruri: 1) artistul trăieşte, de la vârsta de 21 de ani, la Düsseldorf (unde s-a format ca meseriaş al penelului şi ca Om al planetei!) şi 2) acum, la 60 de ani, n-are – la fel ca şi în tinerețe – nicio nepăsare, fiindcă îi pasă de totul: de Frumos, de țară, de destinul ei, de oameni, de gândurile lor, de aspirațiile lor, de viața lor!... Deci, vasăzică, vorbim de pățaniile lui Iacob (cu câtă gingăşie înaltă, cu câtă afecțiune gravă îl apelează soția sa: Iacob!). Adică, despre istorii. Dar, atenție, nu peripețiile goale, seci, vătuite cu straturi succesive de hazard ori agreate cu chicoteli şi gustate operetistic, precum simplele întâmplări înşirate ca nişte mărgele pe ața Vieții (ceva asemănător cu „Înşir’-te, mărgărite”, poemationul dramatic şi – trebuie să recunoaştem – desuet, al lui Victor Eftimiu!). Nu! În tot ce face el (pictează, descrie, povesteşte, declamă, compune, iubeşte... mă rog, tot ce făptuieşte Artistul, în general!), Ioan Iacob nu poate ține sub obroc, nu e-n stare să ascundă faptul că tânjeşte după povestea primă. După mit. După întâmplarea dintâi. Este încercat – cu neînduplecarea şerpuirii perfide a unei lame de bisturiu înghețat pe dogoarea meningelui – de aleanul exact după illo tempore, de lingoarea perfectă după arhetip, de dorul impecabil după ancestral (dar – aşa cum o să mai întâlnim în cazul lui – nu mai puțin astral!). E vorba, aşadar, de tărăşenie. De povestea cu tâlc (fiindcă asta înseamnă, de fapt, tărăşenie, acolo unde cheia, sensul, înțelesul transcend chiar faptul nudificat, în sine, uneori, memoria nereținând-o decât pe aceasta, morala!). Adică – spre a nu mai lungi acest proces istovitor de a dezghioca statuile – vorbim despre epicul exemplar, gâlgâind de semnificație, nu de cel oferit de pomană, ca o coajă de pâine dată daiboj. Deci, fabula cu morală, nu procesul-verbal. Ioan Iacob are o posesie a termenilor atât de acută, atunci când povesteşte pe pânză, încât – după ce i-ai parcurs expoziția sau i-ai frământat albumele – ai impresia că ți s-a părut, că ai avut o mică (şi, din păcate, atât de des întâlnită pe vremurile astea!) halucinație. Nu virtuoz al penelului, ci artist al cuvântului. Şi nu în vocabula eterică, ci în tuşa de rezistență. Iar tablourile nu sunt altceva decât file de carte sau coli scrise, în care autorul narează, nu pictează. El e povestaş, nu pictor. Vesteşte (fiindcă oare ce e naratorul, dacă nu un vestitor?) şi povesteşte. Povesteşte ce a văzut el Acolo, în clipa de dinaintea clipei dintâi. Şi redă totul aidoma. Povesteşte, de pildă, cum Acolo, în Spațiul doar al său, ce-i aparține (cu o strictețe şi o disciplină ne-am îngădui să spunem germanice, dacă nu ne-am teme de acuzația de discriminare!) numai lui – fiindcă El este sinonim cu Creatorul – deci, acolo, între tâmplele lui, umbrele învăluie, arahneidic am zice, fiecare casă, fiecare chip, fiecare floare, fiecare zid, fiecare drum, fiecare trup. Acolo, culorile plâng disolut, se topesc, par că nu se lipesc bine de oglindă. Nu aderă la realitatea aceea. Casele fie plutesc în văzduh, fie se reflectă într-un terestru acvatic. Contururile sunt evanescente, cad într-un leşin al preciziei, nu sunt exacte (ca bilanțurile contabile, de pildă, deşi, dacă punem iarăşi grila germanică...!). Ci îmbujorate de o lumină cețoasă. De o paloare ca un lințoliu. O aură ca o amprentă căzută din Cer. Sau povesteşte cum florile dintr-un pahar nu mai stau la locul lor, căci la un moment dat (şi chiar acel moment este epicizat!), ele pleacă în zbor, sunt atrase de un vortex bizar, sorbite parcă de un maelström de plasmă cromatică, o cădere a ochiului, prin înălțare – cum s-ar spune – în buza congestionată a dinamicii. Ori ne spune cum chipurile de femei frumoase, portrete admirabile, trec prin pânza tabloului – printr-o convenție stranie a Creatorului de a fixa carnea într-o formulă antică – aşadar, trec în aparența solidă de piatră. De cap de statui greceşti. De măşti săpate în piatră. Bellissime, dar reci. Atractive, dar prudent. Aici se află închisnovat, dacă vreți, şi pentru a păstra un parfum mai pregnant de autenticitate, semnul apariției unui fel de achtung! Pentru că avem de-a face cu glisarea într-o posibilă exprimare duală a personalității artistice. Întâi e El, Creatorul, Pantocratorul arogant cu memoria, fiindcă este singurul cunoscător şi, totodată, unicul proprietar al formelor perfecte. (NOTĂ: Dedicația pe care i-a făcut-o cronicart-ului pe pagina de gardă a albumului Überzeichnet, 2012, era aşa (în germană, fireşte!): Tot ceea ce eu văd îmi aparține!). Şi, apoi, celălalt el, el, intermediarul, el, trimisul, el, comisarul peregrinărilor prin teritoriile vieții, acela care se fâțâie de colo-colo, respirând şi visând, caz rar întâlnit în lumea asta imperfectă, purtând sub braț, degajat, comoara. Traficantul de Frumos. Care, normal, fiindcă e obligat prin contract să nu care cumva să desfacă fundițele pachetului şi să se uite la conținut, el ține la buzunarul sufletului melancolia precisă a închipuitului. N-are voie să descrie decât ceea ce vede el. În acest punct retractil – al văzului – pare că extremele se ating, iar cele două personalități se suprapun la loc, cuminți şi ascultătoare. Cele două aripi ale Artistului se strâng. Astfel, nu-l vor mai împiedica la mers, precum, cândva, pe albatrosul lui Baudelaire! Îi vor folosi doar la sigurul lucru pentru care ele sunt făcute: să planeze. Aşadar, sfâşiat regulamentar şi ordonat de către contradicțiile sănătoase atât de specifice oricărui artist, Ioan Iacob efectuează un zbor perfect cu dus şi-ntors între cele două promontorii ale istoriei sale frumoase (numai a lui!): Nostalgia exactă şi Melancolia precisă. Dedesubt e haos.

 

 

GEORGE ŞTEFĂNESCU-RÂMNIC – un Atlant ce ține-un secol

 

Este exact genul de artist derutant, despre care – atunci când te hotărăşti să vorbeşti despre dânsul – nu ştii de unde să începi, apoi, şi cu ce, când, cum... etc.  Nu ştii ce e mai important din ceea ce ştii despre el ca persoană, despre opera sa uriaşă ori despre viața sa pur şi simplu. Informațiile se îngrămădesc în sacul ca de Moş Crăciun, cu daruri de tot felul, pe care, în locul lui Santa, îl poartă cu mândrie fiul său, Radu, prin locuri frumoase. Şi, mai ales, acum, ca un drept şi suprem omagiu, când venerabilul său tată ar fi împlinit o sută de ani. Un secol cu care, fără o fărâmă de şapte ani, a fost perfect contemporan ca durată. Nenumărate detalii intră într-o devălmăşie firească, se adună necontrolate, se ițesc, se pierd, se ascund, se risipesc, se evaporă în memorie sau se aruncă nebuneşte în spotul de lumină. De pildă, cum să pierzi din orice vedere – oricât de oarbă(!) ar fi – acel tablou, pictat în 1999 (adică doar cu opt ani înainte de sfârşitul peregrinării sale pe acest pământ!), tablou intitulat Str. Domnița Anastasia, nr.7, cum să nu-l laşi să izbucnească în toată splendoarea de flăcări a memoriei sale vii? Cum să nu te cuprindă spaima ca un extaz şi o uluire fără margini, în fața memoriei vizuale a artistului, atât de prodigioasă, încât a fost capabilă – după zece ani – să recompună vizual, în amănunt, întreaga arhitectură etajată a străzilor vecine ori aflate în proximitatea Căii Victoriei, într-o inflamație fără egal? Sau cum să nu zăreşti imediat intrarea în curtea interioară a Muzeului Tattarescu (acolo unde-şi avea artistul faimosul atelier!), să nu te ghemuieşti cu privirea sub porticul acela tainic ce putea trece aproape neobservat şi să nu te ascunzi în scorbura aceea galbenă ca şi ceara? Şi cum să uiți inscripția pe care mâna tremurândă a exilatului ce-şi visa în fiecare clipă casa visurilor sale din trecut, nòta aceea de o tristețe poate mai sfâşietoare decât chiar şi o tragedie shakespeareană (e bine să mai amintim din când în când şi de legăturile sublime ale artistului cu lumea teatrului!): Acolo este inima mea? Cum ai putea trece nepăsător pe lângă eventualitatea perfect posibilă că, atunci, exact în clipa în care mâna va fi încheiat să traseze acea propoziție simplă, Acolo este inima mea, inima lui chiar să fi încetat să bată, doar pentru o clipă, asaltată de hohotele nestăvilite în niciun fel? Nu poți să te poziționezi în afara subiectului George Ştefănescu-Râmnic, nu te poți sustrage emoției pe care ți-o provoacă indiferent ce operă de artă, semnată sau nu de acest artist, dacă nu ai privilegiul de a ține în mână şi de a răsfoi excepționalul album intitulat Discreta Frumusețe, scos acum, la 100 de ani de la naşterea pictorului, de către Fundația Pictor George Ştefănescu-Râmnic şi lansat la Palatul Băncii Naționale. Nu se întâmplă decât foarte rar într-o familie ca fiul să fie atât de ataşat de tatăl său (călcând în picioare orice urmă de teorie freudiană a Tatălui castrator – cum a fost situația lui Kafka, bunăoară!) şi să-şi ducă până la capăt un legământ făcut cu memoria celui care i-a dat viață. De aceea, cazul de restitutio al arhitectului Radu Ştefănescu – el s-a ținut de cuvânt: anul 2014 a fost marcat, în cadrul centenarului marelui pictor, de apariția albumului, urmată de o grandioasă expoziție la Muzeul Național al Satului Dimitrie Gusti – rămâne, aşadar, acest caz, unul am putea spune aburcat discret pe spinarea unei curiozități. Altminteri, trebuie să recunoaştem, ademenitoare. Fiindcă oare ce alt omagiu mai solemn se poate închipui, ce alt gest de respect, de iubire şi de admirație mai poate fi stârnit pornind dinspre fiu către tată, decât acela de a respecta un jurământ făcut de către primul în memoria acestuia din urmă? Apoi, tot aşa, în fugă, de teamă să nu uităm, trebuie scoase rapid la lumină rădăcinile macedonene ale lui George Ştefănescu-Râmnic, precum şi implicațiile acestora asupra unei antropomorfoze a artei sale într-o serie de ipostaze de tip balcanic. Alături, fireşte de contractul sfânt cu o cromatică aproape fauvistă, din rândul căreia țâşneşte ceea ce criticul de artă Aurelia Mocanu numeşte roşul de Bitolia. Pe urmă, nu trebuie lăsat praful să se aşeze pe Criştii răstigniți. Schilavi, nişte arătări descărnate, cu siluete abia-abia conturate, dar compacte, surprinşi în ipostaze ciudat-expozitive, aproape grațioase (absența durerii chiar şi imaginare, precum şi a întregului arsenal de detalii ce ține tradițional de logistica Răstignirii, face ca aceasta să se transforme într-o legendă cvasi-coregrafică, într-un act de construcție, e adevărat, sacerdotală, însă polisemantică prin sincretismul său estetic!). Şi, bineînțeles, nu trebuie omise sub nicio formă ştergarele cu motive populare româneşti ce însoțesc – pe fundal sau aiurea – ceremonialul Crucificării. De aici, suntem conduşi, încet-încet, inexorabil, către metaforă. Dacă, spre exemplu, am întinde (ca pe o mască de latex!) expresia uimirii şi am face din ea îndemnul şoptit pentru înțelegerea unei provocatoare apostazii, atunci am avea revelația că, în adâncul unui roşu incendiar (sânge... foc?!), precum cel din Grijă maternă, datând din, atenție, 1965! s-ar putea găsi – la fel ca şi cochilia de scoică în stânca unui munte – încifrată, icoana Fecioarei cu pruncul. Unde o aşezăm? Dar alegoriile unde le punem? Dar magii unde-i fixăm? Dar carnavalurile unde au loc? Dar efigiile satului românesc fără chip? Dar arlechinii, încotro? Dar menestrelii de unde vin? Dar portretul doamnei Lucia Sturdza Bulandra şi al actorului Geo Barton? Sau schițele din Pădurea spânzuraților, filmul lui Liviu Ciulei? Dar atâtea costume şi atâtea decoruri? Toate unde s-au dus, unde sunt, unde au rămas?... Simplu: în muzeul secolului lui, pe care-l sprijină, pe umerii săi, George Ştefănescu-Râmnic. 

 

 

FLORICA PREVENDA – zâmbetul de Sud al femeii-nălucă

 

Poate că ar trebui, mai întâi, să facem tevatură din faptul că s-a născut în Dor Mărunt-Călăraşi-6.800-de-locuitori (sate componente: Dâlga, Dâlga-Gară, Dor Mărunt (reşedință), Înfrățirea, Ogoru şi Pelinu). Apoi, că, de aici, porneşte Valea Culcaților şi că, în fine, monumentul local cel mai faimos este Biserica Sfinții Împărați din satul Pelinu, ridicată în 1875. Şi nu atât din cauza acestor delicii simpatice ar trebui s-o ținem tot într-o hărmălaie, cât din pricina unei aproape scandalos de serafice apropieri toponomastice. Cât de frumos sună Dor Mărunt (eeeh, un dor mai mic, şi el, acolo, un doruleț!), lângă Prevenda (ce nume, Dumnezeule, ce nume, Prevenda, ce vocabulă cu rezonanțe de solomonie, altfel numai bună de ascuțit briciul nedumeririi pe tocila minții!). Femeia-misterios-ancestrală. Femeia-preoteasa-magică-de-şes. Femeia-cu-sânge-scit. Femeia-incantatoriu-fabulatorie. Femeia-fertilizator-de-mit. Femeia-entropică (organizatoarea oricărui sistem, inclusiv de iubire!). Femeia-arheulogie(!). Femeia-apotropaică (protectoare, adică!). Şi, nu în cele din urmă, femeia-dropie. Phoenixul de câmpie care cloceşte fantasme. Şi al cărei zâmbet stingher, melancolic, un pic năuc, nezvântat de bănuiala că nu te priveşte pe tine, ci-l implică doar pe Dumnezeul ei buimac – un zâmbet arozat cu stropi de efluvii ale unui parfum situat dramatic de indecis între smerenie şi ademenire – topeşte orice banchiză şi-o lasă baltă în mijlocul oricărui drum. Chiar şi prăfuit. E zâmbetul de Sud al femeii-nălucă... Am insistat asupra tuturor acestor particule de lumină, pentru că însăşi pictura Floricăi Prevenda este umbra ei în alteritate. Fără chip. Umbra ei zdrențuită-n soarele pe care numai salcâmul de câmpie ştie a-l mărunți printre frunzişoarele sale. Aşadar, tot ceea ce-şi aminteşte femeia-nălucă Prevenda este însăşi Năluca din ea. Alter ego-ul ei masacrat de miriadele de fotoni (căzute, odată cu lumina din cer, peste firul de apă când văzut, când nevăzut, al Mostiştei!). E plăsmuirea nunții cu identitatea precisă (sau plăsmuierea...? adică, muierea plăsmuită în adânc şi scoasă de acolo, din genunile memoriei, spre a fi întruchipată?!). Iată de ce tocmai astfel s-a numit şi cea mai recentă expoziție a ei, de la AnnArt: Facelook. Cum-necum, arătarea privirii întoarsă către sine. Chipul Celuilalt Eu, văzut à l’aveugle. Altfel spus, pipăit (materialele neconvenționale ale lucrărilor – resturi textile, hârtie, carton etc. – chiar asta şi sugerează, tactilizarea realului!). Ca într-un salon de atingeri ațâțătoare. Nu pui mâna cu lăcomie, nu înşfaci cu brutalitate, nu te manifeşti ca un bădăran, ci doar atingi (cum s-ar zice în romceză: frôlezi, effleurezi, touchezi...!). Suntem supuşi, de fapt, unui complex de exerciți de gimnastică a imaginației – urmare, bineînțeles, a unui complex îndelungat de inadaptare – prin intermediul căruia Artista transmite fluide nevăzute spre propriile ei ipostaze alternative. Fireşte, la alibi, adică luându-ne pe noi drept martori, la un caz de adică... Obsesia Floricăi Prevenda pentru chip, figură, față, fizionomie, expresie, înfățişare, aspect, ori cum veți mai vrea să-i ziceți, pare – atunci când e privită de aproape şi transpusă între marginile precis trasate ale unui estetism asumat cu tenacitatea specifci-neobosită a femeii de câmpie – că devine o morală bonomă de a fi. Profesiune de credință. Testimoniu. Weltanschauung... Dar nu un sistem filosofic uscat, împănat cu principii seci şi idei poncificate la maximum, ci o luptă crâncenă, cu tot arsenalul din dotare, pentru persistența privirii întoarse către sine.

 

 

MARIUS BARB – Mitologii demonisiace 

 

Mi-aduc aminte, ca ieri, de el!... Mitologiile sunt, mai presus de orice, subiective. Obiectivă e doar dogma. Accident. Şi atunci, când ele dau prea mult în clocot interior, câteva firişoare se preling pe dinafară şi se transformă în mitomanie. Just. Pierderi colaterale. Altminteri, restul se aliniază disciplinat în spatele unei trăsături de caracter prevalente şi rămâne acolo. Timp de o veşnicie (totuşi relativă, ca orice eternitate de consum!). Ne-au îndrumat pe această cărare periculoasă câțiva maeştri. Printre alții, un André Malraux cu Muzeul... său  imaginat pe retină şi un Octavian Paler cu neuronul acordat perfect cu morala. Dar noi? Noi rămânem inocenți. Dincolo de toate, însă un lucru e cert: Marius Barb (răsfățat Barb/one, unicul sau primul, cine ştie?) nu este curat. Fiindcă nu numai că el şi-a asumat propria mitologie de întreținere, dar desele sale coborâri în fântânile acestora (pervers-antice-greceşti!) au ceva din combustia fosforică a capcanelor culturale. La el, există mai întâi un soi de linguşire pe față a privitorului. Eşti aici – pare a spune – ți-am dat. Deci, te bucură, nebunule, dionisiacule! Inseminările sale sunt nimfernale. Adevărate nimfetamine. Inițial, promit desfătarea. Dar, din acest moment, eşti pierdut. Pentru că, odată afundat în convenție, descoperi că bucuria promisă nu este plenară. Nu e sinceră. Cauza defecțiunii o afli însă prea târziu. Abia atunci îți dai seama că există în fiecare dintre viziunile sale un declic ce te trimite imediat la negație. La demoniac, iar nu la serafic. La tortură, nu la deliciu. La dezmăț, nu la împăcare. La bacanală, nu la asceză. Luați de priviți, de pildă, o lucrare emblematică a lui Barbone: Hades! Compoziția este până la un anumit nivel politically correctă(!). Trupurile supuse torțiunii infernale sunt închise într-un cuptor securizat. Dincolo de el, focul. Dacă s-ar fi încheiat aici, totul era corect. Dar, nu! Autorul mai simte o pulsiune răutăcios-ludică şi aşază deasupra întregii construcții, pe o consolă, ce credeți? Viciul. O succesiune de torsuri de femeie. Etajera cu depravare. Aceeaşi ambiguitate epică a personajelor de Tanagra fisurate o întâlnim şi în compozițiile cu Adam şi Eva. Într-una din variante, intitulată Procesiune, cuplul originar, călare pe o nălucă bicefală, se îndreaptă spre colonada unui templu, pe care se află aşezate trei mere mari. Sugerând, probabil, primele trei păcate capitale. E bună meteahna. E dulce ispita. Numai că, ghinion! celor doi, altminteri părinții noştri, le lipsesc mâinile. Nu au cum să apuce sminteala. Un fel de condamnare la virtute. Ceea ce, să recunoaştem, e frustrant. Diabolique? Ohohooo! În fine, o ultimă cheie în care se poate citi pictura lui Barb e căderea. Şi chiar aşa se şi intitulează un tablou: Cădere. Un nud care coboară scara ce duce spre altarul unui templu. Toate bune, numai că el o coboară cu spatele, secvențial, ca un Duchamp à rebours. De fapt, cade. Fără să ştie unde. Noi însă bănuim că, într-un colț, nevăzut de nimeni, şade, chicotind ca un drăcuşor, Marius Barb. Care ştie ce ştie. Şi care va mai comite, suntem siguri, şi de acum încolo, multe şotii din ceea ce ştie că ştie.