Meridian
Aleksander Nawrocki
Poeme
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2014
Face parte din generația poeților polonezi care se apropie de senectute (n. 1940). Cunoscându-l îndeaproape de decenii bune pot afirma că se enumeră printre intelectualii foarte bine ?coliți literar din țara sa. Având arta scrisului însu?ită – nu din zbor – ci de pe băncile unei facultăți solide, cum era cea de litere de la Var?ovia, pe care a absolvit-o în anul 1966, ca poet ?i editor a găsit rapid o audiență literară largă. Talentul pe care Dumnezeu i l-a dat, Nawrocki l-a ?lefuit continuu, cu perseverență ?i multă muncă, a?a încât a ajuns, am putea spune, la cei 75 de ani ai săi printre poeții de frunte din țara sa. Lucrând la transpunerea în române?te a unui florilegiu reprezentativ din creația lui m-am convins încă o dată de cultura ?i rara sensibilitate a poetului mazovian, ținutul tipic polonez în care s-a născut ?i cu care s-a identificat. Autorul poemelor de mai jos este creatorul care î?i cunoa?te țara în străfunzimile ei, fiind suflet din sufletul neamului, cum a spus la noi Co?buc, încât nimic din ceea ce este polonez nu-i este străin. ?i o spune cu gura plină. Nu se sfie?te să rostească inclusiv adevăruri crude de care poezia, azi, în general fuge. Am consatat aceasta traducând, recent, cum spuneam, poemele sale mai noi în care abordează cu curaj probleme ale con?tiinței naționale ale acestui popor azi, reflectând nu doar dimensiunea ?i problemele liricii din țara sa, ci ?i unele aspecte sociale, multe cu aluzii la frământările societății poloneze în urma evenimentelor din martie 1968 de la Var?ovia, a celor de la Radom din 1976, Gdanskul anilor 80, ai stării de asediu din timpul Solidarității, a arestării ?i uciderii Preotului Popieluszko, urmărind în continuare fenomenul înstrăinării la polonezi până în clipa de față.
Aleksander Nawrocki are o educație poetică aparte, fiind un remarcabil cunoscător a tot ceea ce a însemnat lirica poloneză în ansamblul culturii din această țară, el adăpându-se din energia creatoare a marilor romantici: Mickiewicz, S?owacki, Krasi?ski ?i Norwid, impulsionat fiind în creația sa prin însu?irea unora din valorile creatoare ale clasicilor acestei poezi: Staff, Tuwim, Ga?czy?ski, Broniewski, Iwaszkiewicz, Ró?ewicz, Mi?osz, Szymborska, Grochowiak ?i alții. Poate ?i de aici curajul de a întocmi ?i publica cea mai amplă culegere lirică din creația milenară poloneză: Antologia Mileniului – grupând în trei volume 275 de poeți din cele mai vechi timpuri până azi.
Poetul Nawrocki face parte dintre spițele sensibile ?i rare, care nu cunosc ce este suficiența ?i egoismul, care a cultivat ?i cultivă dragostea pentru poezia de pretutindeni, din țara sa cu precădere. A cunoscut foarte bine din interior literatura ?i poezia veche ?i pe cea de azi, a funcționat ani îndelungați ca redactor la edituri var?oviene prestigioase, a colaborat încă din tinerețe la cele mai de seamă publicații culturale poloneze: Kultura, Poezja, Twórczo??, Zycie literackie etc. De mai bine de 20 de ani are propria editură, fiind proprietarul uneia dintre cele mai cunoscute publicații din țara sa ?i din lume: Poezja dzisiaj (Poezia azi), mândru că până ?i Biblioteca Congresului SUA s-a abonat la ea. Poate numai profesorul Jan Zygmunt Jakubowski de la Universitatea din Var?ovia, care i-a fost maestru ?i conducător al tezei de masterat, despre poezia lui Czes?aw Mi?osz, aceasta pe vremea când autorul Pruncului Europei, din cauza ”trădării”, ?i a ”insolenței” de-a nu se mai întoarce în țară de la Paris, unde a funcționat ca ata?at cultural, a ales, în anii 50, libertatea. Nu l-a inhibat pe tânărul Nawrocki nici numele ?i nici statutul de desident pe care acesta îl avea; se vede că a avut argumente pluzibile, dacă la insistența sa, a convins autoritățile universitare că instituția cenzurii nu poate fi mai presus decât un Poet, decât poezia lui Mi?osz. Cele de mai sus se petreceau în 1965-1966, iar juriul de la Stockholm abia peste 14-15 ani, în 1980, avea să îi acorde premiul Nobel, a?adar dându-i dreptate lui Nawrocki. Azi, exegetul de atunci, cu experiența pe care a căpătat-o timp de decenii, nu s-a sfiit să-mi spună că ”Milosz a avut noroc!”, decernându-i-se râvnitul laur. Fără acesta el ar fi rămas la marginea literaturii polone ?i universale! Istoria nu-i liniară, se scrie a?a cum se scrie, iar Milosz a (re)venit din lumea largă la Cracovia nu pe un loc gol, ci pe cărămizile puse de Nawrocki la piedestalul său.
Nu gre?esc când spun că nimeni în Polonia nu a făcut pentru răspândirea poeziei poloneze ?i universale cât a făcut Nawrocki. A devenit mai ales în acest mileniu Instituția inegalabilă, care produce ?i răspânde?te poezie în limba polonă ?i în alte limbi, coagulând eforturile instituțiilor naționale ?i a celor cu vocație universală, slujind eficient un țel global, declarându-?i disponibilitatea în această direcție ?i chemându-i ?i pe alții ?i mai ales alte insituții să î?i conjuge împreună eforturile pentru o reu?ită mai sigură. E suficient să răsfoie?ti colecția publicației Poezja azi, ajunsă la cel de al 100-lea număr (2014), pentru a te convinge de efortul său ?i de audiența pe care prin acțiunile pe care le promovează o are nu numai în Polonia dar ?i în lume. Merită văzute plachetele sau antologiile apărute sub girul său cât ?i traducerile efectuate din literaturile: rusă, bulgară, ucrainiană, română, maghiară, sârbă, engleză, franceză etc. ?i-a făcut simțită prezența la numeroase festivaluri internaționale de poezie: de la Struga la Birmingham, la Jakuck sau Kazan. Aleksander Nawrocki este autorul a 15 plachete de versuri, a două volume de povestiri, cât ?i al romanului ”Umbra îngerului său”, etc.
Rog să remarcați sinceritatea dialogului cu Fericitul Părinte Popieluszko. Să fie Nawrocki un nostalgic? Îl cunosc prea bine. O spun sincer că nu. Este chiar departe de o asemenea atitudine. În lumea de azi, de la om până la animale, totul pare a fi înstrăinat, fenomenul cuprins fiind în conceptul filosofic de alineare. O alienare generalizată. Rămâne, se pare ve?nic, doar sufletul curat care biruie indiferența. Oare? Până ?i ochii animalelor pe care ni le înfăți?ează poetul – spun că aceasta ar fi situația. Pentru Nawrocki chiar ?i adevărul pe care vacile olandeze, care pasc pe paji?tile înlănțuite cu sârmă electrică de la Jantar, aproape de Baltica, cu toate că nu-l pot rosti din depărtări trasmit că înstrăinarea e omniprezentă. Cum să scăpăm de alienare nu s-au găsit soluții. E bine cel puțin că Nawrocki ne ajută să con?tietizăm starea de fapte pe care le trăim. Chiar ?i înconjurați fiind tot mai mult de fii risipitori care se înmulțesc.
La sfâr?it, încă o fațetă a scriitorul Aleksander Nawrocki. Plecând de la buna cunoa?tere a literaturii universale, el s-a consacrat ?i activității de traducere din lirica mai multor popoare, cu rezulate notabile. Printre poeții lumii tradu?i de poetul ?i editorul polonez îi întâlnim pe Francesco Petrarca, Johann Wolfang Goethe,William Blake, Alexandru Pu?chin, Sandor Petofi, Paul Verlain, Mihai Eminescu, Endre Ady, Guillaume Apollinaire, Gyula Juhasz, Dimczo Debelianov, Georg Trakl, Sergei Yesenin, Uune Kailas si alții.
Spre sfâr?itul anilor ’70 ai secolului trecut, Aleksander Nawrocki a beneficiat de o bursă acordată de Uniunea Scriitorilor din România, prilej de a-i cunoa?te pe reprezentanții de seamă ai liricii române?ti, printre care pe Nichita Stănescu, Marin Sorescu ?i alții, rezultatul acestor contacte literare găsindu-?i oglindirea în florilegiul Al treilea ochi – despre care am scris la apariție. Concluzia la care a ajuns atunci ?i o mărturise?te cu sinceritate, pretutindeni unde are ocazie să o facă, este că poezia românească este cea mai bună ?i mai interesantă din lume.
Nicolae MARE?
*** adevărații poeți
....adevărații poeți
fug de cuvântul „poet”
ca de pumnul ce-n față i-ar izbi.
Ei sunt ca vânătorii de elită
care în prezența regelui,
la vânătoare, nu apasă pe trăgaci.
Poeților adevărați
nu le-au lipsit aspirația
de-a deveni sportivi de seamă
politicieni, arhitecți, amanți.
Adevărații poeți au rămas
până la urmă
față în față cu slovele pe care,
atacându-le cu toporul,
se întorc în el ca un bumerang,
indiferent
dacă le-au ucis sau nu.
Adevărații poeți sunt cei care admiră
doar al doilea mal al râului.
Singurătate
Soarele apune pe lunca
păscută de-o turmă de vaci,
păzite cu sârmă electrică.
Din depărtare m-au zărit
?i s-au repezit în fugă
să mă a?tepte la gardul de sârmă,
prin care trece curentul electric.
S-au oprit rânduite una lângă alta
şi galeşe mă privesc:
o sută de perechi de ochi mi se uită în ochi,
o sută de tristeți individuale
...mă urmăresc una după alta,
mă întorc şi ele purced la fel.
Proprietarul lor e în Olanda,
nu ştie nici măcar cum arată,
darmite ce simt,
ceva despre ele află
atunci când răsfoie?te contul din bancă.
...vacile scutură fluturaşii unionali
şi aşteaptă să fie scărpinate între coarne,
să vorbeşti cu fiecare din ele în parte,
să le dai un nume
să le strigi: joiano, frumoaso, învărgato, roşcato.
Toate-s o turmă care se simte prost,
fiecare din ele ar dori să fie remarcată,
dar nimănui de ele nu le pasă.
E clar, vaca e doar un producător de lapte.
(Jantar, 20 septembrie 2009)
Fiul risipitor
Tare bine-i fiu risipitor să fii:
vei avea cea mai fericită mamă de pe lume
?i-un tată care nu ştie cum să se mai scuze.
Fiul n-are decât să se distreze şi să pună condiții.
Chiar ?i-atunci când va bea ultimul dinar.
Se va întoarce ca ultimul soldat sub scut
şi-atunci îşi va permite să-?i salute
familia atât de vlăguită ?i de chinuită.
Dacă binețile apropiaților fi-vor prea puțin spontane
va lăsa nemulțumit în jos sprânceana,
şi pe-aici îi drumul pe care a mai fost.
Numai zmiorcăiala mamei
şi dinarii puşi de tată la bătaie
un pic îl opreşte pe loc.
Şi ce se întâmplă?
Cei cu disonanța care între ei apare?
Fratele care muncind din zori în noapte
?i care atât a îndurat, ?i-atât a mai asudat
nu vrea să-i întindă mâna risipitorului.
În loc de cuvinte de aprobare
?i din partea acestui frate
risipitorul e înconjurat de o totală dezaprobare.
Mama îi arată atunci pumunul,
Iar tata cureaua vrea s-o scoată,
vecinii sunt pe cale de a-i întoarce spatele.
– Cum se poate comporta aşa?
Pic de inimă n-are. O spun toți în gura mare.
Cel drept ar fi cazul să se întoarcă la lopată,
ca în sudoarea frunții
să-i pregătească ospățul -
ce se dă cu ocazia întoarcerii acasă a fratelui deştept
şi-n plus datoriile făcute să i le achite.
decembrie 1984
Părintelui Jerzy Popieluszko
Ce-ai spune azi,
Fericite Părinte,
Când vezi cum două milioane dintre frații tăi
trebuie să îşi găsească de lucru în altă parte
peste fruntariile patriei noastre libere,
iar la 80 la sută dintre cei rămaşi acasă
sărăcia le-a intrat în casă,
când la şcoală copiii leşină de foame,
iar liderii noii democrați
se uită la toate astea calmi, liniştiți;
ei nu văd cum se ruinează şantierele navale,
cele de la Gdansk şi Szczecin,
leagănele de odinioară ale luptei pentru libertate;
ce-ai spune azi, Fericitule,
văzând cum mamele flămânde
şi-aruncă pruncii, în biserică, pe stradă,
în tomberoanele de gunoi?
Ai spune poate că-s criminale,
că nu vor să lucreze pentru 400 de zloți pe lună,
şi de ce nu-şi caută de lucru în altă parte?
Ce-ai spune când între ei, colegii, ca să distreze,
îşi omoară pe-al lor semen, să vadă
cum este când cineva moare;
ce crezi despre nepăsarea generalizată sufocantă
despre ceea ce în jur se petrece?
Când femeia este bătută în metrou, în tramvai
şi nimeni nu-i ia apărarea?
când pe suspuşii cățărați la vârf îi vede lumea toată cum fură,
şi nimeni dintre cei care ar trebui să-i vadă nu-i vede?
credincioşii tăi îşi evocă amintirile trăite în vânt;
tinerii cruzi vorbe goale spun ,
iar cei care vorbesc
enumeră rănile pe care nu le-au avut;
a?a se manipulează conştiințele;
cei încrezători au fost vânați în lațurile
adevărurilor lor cele drepte.
Ce-ai spune despre ziua de azi, Fericitule?
Ai spune c-ar fi o perioadă normală de transformări
?i c-ar trebui suportată?
Că trebuie să credem în Dumnezeu,
că el nu ne uită... şi ne izbăveşte.
De ce nebunii aceea te-au omorât Părinte,
de ce?
Se ştie doar că acest popor
îi iubeşte pe martiri
şi-i preferă pe conducătorii neisprăviți,
care în loc să gâdească sau să învețe
declanşează revolte şi strigă: patria
şi rămân cu țipatul?
Păcat că nu mai eşti printre cei vii, Fericitule.
Ce-ai spune azi? Ce-ai dori?
Se poate oare ca cerşătorii să caute în fiecare zi
în coşurile de gunoi pâine mucegăită.
Fericite Părinte,
cu siguranță te afli în cer, acolo unde
în afară de ustensilele bisericeşti
nimic nu vezi...
s-a hotărât că ridicat vei fi cât de curând
în lumina altarelor.
Şi n-ai să-i mai vezi pe compatrioții tăi
murdari, flămânzi, plin de păduchi
pe cei care cândva te venerau,
atunci când ascultau înmărmuriți
sfintele cazanii rostite de părintele Jerzy.
Ce spui, Părinte, despre țara-ți vândută?
Te-ar mai putea interesa astea pe tine, Părinte,
în cerul tău internaționalist?
Află că cei care s-au dăruit cauzei tale,
luptelor de-atunci,
azi îşi muşcă buzele, brațele neputincioase
ce-n fața senatului postere afişează –
despre nedreptate şi trădare,
afişe pe care nimeni nu le citeşte.
Oameni buni, luați seamă, Hristos când a înviat
a trebuit să plece imediat,
ca să nu-i deranjeze
pe discipolii săi.
Părinte, ce-n cazanii fost-ai reînviat,
pe icoane chipul fiindu-ți pictat,
numele-ți se află pe eşarfele coroanelor
depuse acum pe mormântul tău;
în siguranță te afli,
fără să ai nici o putere.
Prevăzuta-i aşa ceva cândva?
25 decembrie 2009
Tablouri din timpul ocupației
1.
Un soldat neamț făcea de gardă.
În plină noapte.
La câteva sute de metri mai departe
cineva cotrobăia prin camera sa
şi-n fiecare clipă umbra
lampa o estompa.
Soldatul german se plictisea.
Era când tocmai a observat umbra
care de pe lampă cădea;
şi-aşa l-a tot urmărit...
până ce... o idee i-a venit;
spre umbră puşca automată a îndreptat, a ochit
şi-a lichidat umbra – pentru totdeauna.
Nu degeaba dintre puşcaşii de elită parte făcea.
2.
Anul 1942. Vara. Prin Piața Teatrului
din Varşovia trece o fată frumoasă
într-o bluză albă.
Dintr-o dată apare o maşină decoperită
cu trei soldați germani în ea.
Au văzut fata. Si ea pe ei.
Ea n-a mai putut să fugă. Au băgat-o sub roți
şi rânjind au plecat mai departe.
Fata a rămas întinsă pe trotuar
într-o baltă de sânge. Părul ei negru
într-o singură clipă
a încărunțit.
Spovedania Samaritaninului
I-am dat mâna lui Cain
ca să-l ridic – mi-a rânjit.
Vina mea.
În căința lui Iuda am crezut.
Şi-n continuare – a trădat.
Vina mea.
Când Patriei o rugăciune i-am închinat.
arivistul şi cerşătorul m-au blamat.
Vina mea.
Pe urmaşii lui Caligula i-am neglijat.
Fiecare din ei era un Pilat.
Vina mea.
Toți sunt nişte şobolani –
cu lumea lor cu gaura lor.
Vina mea?
3 februarie 2010
Cazanie după Matei şi Marcu
Ați ieşit cu săbii şi ciomege ca nişte tâlhari?
...asta-i vremea voastră şi domnia întunericului.
Cel înşfăcat şi dus la Caiafa tăcea.
Ştia că indiferent de ce-ar spune,
tot va fi condamnat. Erau deja pregătite
mărturiile false şi-o grămada de oameni
mişuna în fața palatului lui Pilat din Pont,
pentru a face presiune. Verdictul lui Pilat
trebuia să fie hotărâtor
indiferent de litera legii: pedeapsa cu moartea
era cea aşteptată. Alfel
răzmerițe ar fi urmat şi-a împăratului pedeapsă.
În fața tăcerii, potrivit obiceiului său Pilat ierta.
În acest timp, mustrări de conştiința
nimeni nu avea. Ucenicii săi s-au împrăştiat,
şi chiar urmaşul său drag de el s-a lepădat...
Natura omului nu s-a schimbat...
Cu excepția câtorva incorigibili Galileeni
care totdeauna pe cruce se nasc.
Oare ei vor învia? Viața după moarte?
Asta-i o altă poveste.
Însă la câți muritori vreodată
de-acest adevăr le pasă?
Compătimire
Ce mult a mai iubit aceată fată,
cu mintea ei bolnavă –
curtea largă, prin care s-au perindat
atâția bărbați.
Avea inima fierbinte şi răzbunătoare,
zâmbetul – ca zborul primăvaratic al rândunicii
la cuibul de anul trecut.
În mâini totdeauna foarfecele
să alunge stelele -
cuvintele lui pe care zilnic la purta
ca să i le pună în prag.
Şi plânsul acela, când
pleca pentru totdeauna
cu briliantul înfipt de ea
în inimă,
şi cosița aceea tăiată,
pe care i-o dăruia,
până ce soarele înțepenea
în focul încrucişat al tăcerii ei.
Cum el suprapunea drumurile
ca să nu se întoarcă şi să nu adoarmă
în aşteptările ei negre neumblate
fără de aripi.
2 februarie 2009
Victorii ratate, specialitate poloneză
Dacă n-a? fi Polonez,
după războiul de la Grunwald
a? cuceri Malborkul pentru a-i căsăpi
pe tâlharii care purtau cruci, în ciuda
Papei ?i a don Quijoților din Apus.
Nu m-a? fi dus cu Sobieski la Viena,
poate doar cu prețul de a mi se reda Silezia
?i nu m-ar fi purtat în lesă
ambiția sifilitică a domniței Marysienka.
Nu l-a? fi ales rege pe Poniatowski.
N-ar fi mai avut loc Konfederația de la Bar.
Peste vremurile țarinei Ecaterina
puteam trece u?or
?i-apoi totul
ar fi fost altfel.
Nu m-a? fi dus ca un cățel după Napoleon,
a? fi alungat ceata de derbedei
care s-au dat în spectacol
pe 29 noiembrie 1830,
?i dacă până la urmă nu se putea
a? fi ordonat să fie încoronat pe satrapul
care de complex polonez suferea
pe Konstanty ca rege.
?i-apoi să vedeți ceartă între frați.
Drept crimă de stat a? fi consideat
ie?irile din anul 1863
ale visătorilor risipitori.
După spectacolul sângeros de la Monte Cassino
a? fi ordonat ca Anders să fie împu?cat:
pentru cei 1269 de soldați morți polonezi
spre lauda Britanicilor ?i a Americanilor
care ne-au răsplătit
prin a ne interzice să nu participăm
la parada victoriei.
?i ce-a? fi făcut azi cu crucile însângerate
de cei care în 1944 Var?ovia au înmormântat-o
pentru a se da viteji?
Sau cu cei ridicați pentru o cauză
cu acei Walesa din 1980,
de grăsime azi sufocați,
care s-au pus să vândă țara
făcând datorii de sute de miliarde de euro -
în contul libertății.
Îmi veți zice că ce spun îi josnic ?i nepolonez.
Vă răspund:
ce au pierdut cehii de?tepți,
că s-au dus mereu la luptă
să învingă du?manul învins?
Ce-au pierdut finlandezii tăcuți
că în loc să meargă la luptă
s-au dus la pescuit
pentru a mai reflecta un pic
(era acela?i țarat, numai că sărăcia
din Finlanda era mai mare).
De ce trebuie să trăiesc printre lichele
să mă uit cum societatea aplaudă
mumiile nevolnice ale trecutului
pentru a nu-?i pune capul la bătaie.
Dacă n-a? fi Polonez,
a? arăta lumii întregi această gloată de masochi?ti
pe ace?ti naivi ce se dau a fi victorio?i
fără nici un avertisment.
Dacă n-a? fi Polonez.
27 decembrie 2004
Poetul din Chicago, Adam Lizakowski, poveste?te
San Francisko. Sunt într-o grupă internațională.
Invățăm cu toții engleza ?i cultura americană.
Profesorul ne dă să pregătim o temă
care să oglindească ceva caracteristic
despre țara fiecăruia din noi.
M-am gândit mult timp la ce-am să le spun.
?i până la urmă m-am hotărât:
le voi arăta colegilor ”Canalul” de Wajda.
Bun ?i făcut!
După proiecție m-am prezentat în fața lor
cu vocea de emoție sugrumată
?i cu lacrimi în ochi.
Mă-a?teptam la un firav bravo din partea lor,
la compătimiri, încântare ?i toate cele.
Filmul a fost apreciat de un arab, de un negru
de un chinez ?i pare-mi-se un elevețian.
Întrebări: câte arme aveați atunci,
câte tancuri, tunuri, avioane?
Cum au fost instruiți insurgenții?
Dacă ați con?tientizat (calculat?)
proporțiile dintre forțe ?i importanța bătăliei?
Ce s-a întâmplat cu populația civilă?
De ce ați transformat ora?ul în ruine?
Dacă nu făceați față, atunci trebuia
să vă retrageți.
Au fost multe întrebări –
iar eu, după fiecare lăsam capul în jos.
Aliații ne-au trădat – am spus sugrumat.
Dacă nu erați siguri pe ei
de ce ați început lupta -
mi-au răspuns toți într-un glas.
Pentru onoare, pentru a ne răzbuna,
din credință ?i din speranță...
Toți s-au uitat la mine. Nu înțelegem -
a spus unul din ei ?i toți au ie?it afară din sală.
2008
Prezentare, traducere din limba poloneză ?i note de Nicolae MARE?