COMPHESIUNILE UNUI FETISHIST

 

Poate că nu fac bine începând această carte. Dacă măcar aş putea opri pentru o clipă, pentru un moment doar, diamantul unei clipe, un soare neaşteptat, un cuvânt eliberat de marşurile forțate ale acestei epoci, ale acestei generații. Vreau să vă spun acum povestea acestui cuvânt, chiar dacă tot ceea ce-am reuşit să eliberez a fost doar o vorbă, un morfem, un fonem specific.   

 

Dar nu pot continua. Simt cum cedez în fața incapacității mele de a face vreun progres în a fi un observator în stare să izvodească o cascadă de cuvinte din stările complicate ce se desfăşoară în chiar ființa mea, acea obsesie originară, de dificultăți stilistice şi apoi o somnolență grea mă cuprinde şi mă împiedică să ajung „până în gaură de şarpe”, acolo unde jocul îmbracă alte forme pe care nu sunt pregătit sau poate nici capabil să le rețin. E ca şi cum m-aş uita la picioarele unei femei, fermecat de țesătura delicată a ciorapilor ei. Țesătura e fină, dulce, iar degetele tale le mângâie suprafața strălucitoare, e ceva atât de insuportabil de încântător în farmecul lor, te pârjolesc asemenea unei văpăi, e ceva ce nu poți explica, ceva în fața căruia nu poți rezista, te laşi pradă flăcărilor lor, iar pasiunea te cuprinde şi te înghite asemenea nisipurilor mişcătoare, te domină, te ține prizonier, iar tu renunți pe de-a-ntregul la toate acele considerente ştiințifice cu care-ai început când tot ce-ți doreai să faci era să cercetezi şi să vorbeşti despre țesătura în sine, despre cum te afunzi şi te apropii tot mai mult de filamente, până când ele devin nişte frânghii marinăreşti pe care, ca să le atingi fără să te răneşti, trebuie să porți mănuşi de protecție. Între zâmbetele viclene ce iau naştere în mintea cititorilor tăi, ridicarea subtilă a vreunui colț al buzelor lor la izbucnirea candidă şi directă a cuvintelor tale şi cuvintele însele, aşadar acest „între”, o mare plutitoare de fericire necuprinsă care te îneacă acolo unde oscilezi între subtilitatea umorului şi dorința de a atinge ciorapii femeilor pe care le doreşti, unde eziți între umorul înălțător şi caracterul aromitor şi profund al dorinței şi somnului.

E un fel de coborâre în adânc după minereu, un minereu de preț ce cuprinde cuvintele pe care ai da orice ca să le poți numi ale tale. Şi totuşi, pe drumul spre mină, te întâlneşti cu aceste dorințe. Iar eu mă întreb dacă dorințele pe care le întâlneşti nu-s cumva chiar acțiunea de excavare, dacă nu cumva coborârea în mină nu-i doar o biată metaforă menită să-ți descompună şi să-ți împrăştie căutarea chiar înainte de a o fi început.

 

Şi totuşi aceştia nu-s nişte ciorapi adevărați, sunt doar cuvinte. Aş fi putut folosi diferite cuvinte pentru a sugera senzația îmbătătoare de înecare şi leşin şi pentru a evita cu desăvârşire elementul confesiv. În acest sens nu-s un scriitor adevărat, deoarece un scriitor adevărat ar fi introdus dorința obsesivă într-unul din personajele sale şi chiar ar fi cedat tentației de a face din personajul său un personaj lipsit de caracter, o persoană cam pasivă care cedează în fața fanteziilor inutile sau leneşe şi care, în cele din urmă, nici nu urmează drumul predestinat al eroului aşa cum propovăduitorii povestirii de tip corporație ți-ar impune pentru ca, prin asta, să-ți încarcereze identitatea.

 

Problema, acum, e că nu-mi pasă. Din când în când mi-am dorit, cu pasiune chiar, să eliberez cuvântul, acel cuvânt virtual, ipotetic, despre care am vorbit mai sus. Dar acum chiar că nu-mi mai pasă. Indiferența mea e atât de mare, încât nu-mi mai doresc să-mi asum sarcina de a pune în libertate acest cuvânt. Tot ce-mi doresc este să cedez în fața acestei apatii.

 

Am început cu convingerea că acele cuvinte pe care le doream eu erau ascunse în soare. Nu mă refer la soare ca simbol sau ca metaforă poetică. Şi nici nu vorbesc de soarele națiilor cuceritoare. Mă refer la soare în sens propriu. Desigur, dacă vă gândiți la soare ca la o impersonală masă gazoasă incandescentă, n-o să vă doriți să continuați. Şi totuşi, eu încerc să deconstruiesc soarele, soarele pe care vi l-ați imaginat, şi a cărui imagine o păstrați vag şi nedefinit pe teritoriul formulărilor mai puțin exacte care vă țin pe loc. Iată care e o parte a problemei: aceasta nu-i cu adevărat limba mea. Desigur, o folosesc, i-am devenit adept. Am devenit adeptul folosirii sale. O mânuiesc, şi nu fără mândrie, recunosc. Dar asta nu înseamnă nimic. Inima mi se strânge cu dispreț la adresa lipsei ei de sens. Nu dispreț, poate că disperare. Metaforele nupțiale care umplu limba mea maternă mă împiedică. Reîntoarcerea în limba mea maternă nu-mi mai e permisă. Aşa încât o mânuiesc, această limbă nouă, dar cu un dezinteres absolut. Chiar cu dezgust. Nu absolut, dar dezinteres. Nu că nu mi-ar face plăcere s-o folosesc, dacă plăcere o fi cuvântul potrivit, dacă plăcerea e scopul în acest caz, sau dacă e potrivit să vorbeşti despre ea, am fost întotdeauna nepotrivit, chiar şi atunci când am fost aproape, întotdeauna când am fost aproape, realmente mă bucur de plăcere, pur şi simplu mă bucur, o savurez, tot aşa cum cineva ar putea deveni, să zicem, adeptul jocului de aruncare la țintă. Nu mă refer strict la jocul acela de darts, aruncatul la țintă, nu prea fac asta, cel puțin nu prea des, ar putea fi şi altceva, de exemplu condusul unei maşini. Evident, conduceți o maşină, vă mai ocupați şi cu aruncatul la țintă, conduceți din nou pe drumul spre casă, reuşiți să evitați un accident, dar pe urmă nu va mai gândiți la toate astea. Dar limba rămâne mereu lângă tine se lipeşte de tine, poate nu chiar la fel cum o face sângele, nu ştiu exact, dar e cu tine tot timpul, cea care e a ta şi cea pe care o foloseşti. Asemenea unei spade, cu pricepere, desigur, acum în clipa asta nu-mi pot aminti. Probabil că asta era cea mai bună parte şi acum s-a dus. Voi continua. Când spun adept, nu vreau să afirm că ştiu totul despre gramatică, de exemplu. Am citit nişte cărți de gramatică, pe unele dintre ele, chiar de curând. Am întins lectura pe parcursul câtorva ani buni. Treisprezece. Dar n-am terminat niciodată. Acolo am citit despre circumflex? E doar un cuvânt pe care l-am asociat dintr-o dată cu gramatica sau poate cu acea carte. Dar n-aş fi surprins să aflu că nu aparține medicinei. Sau dreptului. Ştiu gerunziul, participiul trecut, perfectul, nu-s prea sigur ce înseamnă. Limba e necruțătoare, limba aceasta. Sunt prins fără de scăpare în opresiunea sensului ei, ca un fel de cuşcă pe care-aş purta-o în jurul capului, ca o mască de sensuri despre care nu mi se permite să vorbesc. Mă ține captiv în constrângerile sale chiar şi acum, ca şi cum altcineva, conştient de aceste cuvinte ale mele, ar deține controlul asupra propriilor mele sensuri. Nici măcar nu ştiu ce vreau să spun. Trebuie să mă opresc, căci nu mai ştiu ce să spun în continuare, deja trebuie să mă opresc şi nici măcar n-am început bine şi simt cum entitatea  responsabilă cu dominarea acestor teritorii nu prea e încântată de felul în care vorbesc despre ea. Nu contează, voi vorbi despre ea, căci ăsta e singurul lucru pe care pot să-l fac, dacă pot face asta, cu toate că mă îndoiesc c-o voi vedea sau o voi cunoaşte vreodată. Domină strict şi de ochelarii de cal nu se poate scăpa. Dar faptul că există o dominație şi faptul că există ochelarii de cal tradează faptul că sunt un cal. Desigur, asta e o simplă presupunere venită din partea mea, poate că o afirmație cam îndrăzneață, atunci când mă scanez singur rapid şi, aş putea adăuga, cam neatent, nu-mi dau seama de cal. Îmi plac caii într-un mod suficient de general, uneori am meditat asupra lor şi asupra felului cum sunt ei folosiți de oameni şi m-am întrebat, fără a fi în stare să găsesc un răspuns, oare cum e posibil să se lase subjugați într-un asemenea chip. Şi să se mai şi supună aşa, de bună voie, asemenea ființe mitologice, desigur, destul de vag astfel, nu-mi aduc aminte exact care le este originea, au fost doar călăriți de milenii în şir, ştiu asta, aşa presupun, am văzut filme, dar nu mai mult, am călărit un cal o dată sau de două ori, s-a arătat indiferent, indiferent şi puțin speriat. Aş fi putut să mă gândesc şi chiar am făcut-o că sunt cu adevărat cal şi că sunt indus în eroare de înfățişarea mea, aş putea chiar să visez atunci când mă uit în oglindă şi văd chipul unui om, sau chiar să-mi bucur privirile cu înfățişarea mea atrăgătoare în curs de îmbătrânire. Sau aş putea doar să fiu asemenea unui cal. Asta e bine, asemenea unui cal. Să vorbesc despre mine metaforic, la modul figurat. Cu alte cuvinte, ar putea să existe anumite scopuri în serviciul cărora mă aflu şi eu nici măcar nu-mi dau seama. Pe măsură ce scriu aceste cuvinte în agendă – şi de asta sunt sigur, am o agendă – pe măsură ce scriu aceste cuvinte în agendă – mă agăț de propriile mele cuvinte, prețioasele mele cuvinte de aici, repetându-le din simpla plăcere de a le scrie – aşa că repet pe măsură ce scriu aceste cuvinte în agendă, fiind conştient şi temându-mă deopotrivă că ar putea seca, asemenea unui pârâiaş ce de-abia a izvorât. Că izvorul cuvintelor ar putea seca. Aşa cum am repetat cu câteva rânduri mai sus. Am observat că vorbea o voce îngropată, ceva ce fusese înghețat se topea în jurul teritoriului glasului meu înghețat. Aceasta e mereu teama cea mare, că vocea va îngheța, că sunt atât de dezamăgit, încât nu mai pot distinge drumul înainte, că stăpânul domeniului meu va... dar eu vorbeam, de fapt chiar aşa am scris, dar am tăiat, scrisesem vorbiri, cum ar veni, eu vorbiri, iar asta e ceva amuzant şi jenant în acelaşi timp. Nu asta vreau să spun cu adevărat. Dar e ca şi când, dacă vrei să vorbeşti cu accent, sau dacă vorbeşti o engleză mai proastă  şi deodată te trezeşti că spui, să zicem la o petrecere sau în mijlocul unui grup, eu vorbiri. Te simți dintr-o dată gol, însemnat. Subiect al ridicolului, dacă nu cumva există şi altele asemănătoare. De exemplu, ***, care venea cu chestii de genul „azi un băiețel a sunat pe mine” sau „părăsesc eu pe tine”.  Numai că eu părăseam, vorbeam, vorbiri dacă vreți, n-are rost să ne certăm în legătură cu limba. Ceea ce era un gând limpede şi potrivit pentru a începe – iar asta nu-i o figură de stil – e o simfonie confuză de gânduri învălmăşite care se tot intersectează, pot spune asta cu siguranță, cu toate că nu sunt sigur că pot separa gândurile de cuvinte, ştiu că sunt acolo, chiar îndărătul întunericului, sau în întuneric, dar suveranul, bucățica din gura mea poate, într-adevăr un cârlig, un jug – va ajuta de exemplu înțelegerea faptului că jug şi jugulară au aceeaşi rădăcină – o cuşcă de fier împrejurul capului meu, una care împiedică înțelegerea, mă împiedică să le simt îndeajuns pentru a vorbi despre ele. Desigur, mă învinovățesc pe mine însumi pentru asta, am renunțat la logică în facultate şi nu pot termina de citit o carte întreagă. Sau rareori pot. Dacă măcar aş fi studiat logica, această convoluție confuză, nu, acest jug sau această robie a neînțelegerii, înțelegerea mea ar putea să nu fie acolo. Aşa că dau vina pe toate astea pentru că nu-s în stare să-mi organizez gândurile în aşa fel încât să fiu în stare să vorbesc despre ele. Sau să las acele cuvinte din întuneric să vorbească singure. Vorbirile. E chiar bine acum că nu vor. Dar poate că nu-s cu adevărat gânduri, la urma urmei. Poate că nu-s nici cuvinte. Vedeți cum mă agăț de cuvinte, întotdeauna temându-mă să nu sece, să nu se usuce. Tot ceea ce văd e o întretăiere de forme întunecate şi confuze, maronii, poate, pătate de sânge, căci trebuie să aibă o culoare, castaniu ca amintirea unei picturi abstracte care nu-i foarte bună, sau poate că e bună, dar n-ai înțeles-o. Am văzut aşa ceva la Rauchenberg la MoMa. Mi-ar plăcea să mă opresc puțin şi să îmbrățişez cuvântul înțeleg. Mi-ar plăcea să mă opresc puțin şi să îmbrățişez cuvântul înțeleg pentru o clipă. Pentru o vreme, ceva mai mult decât o clipă, căci vreau ca înțelegerea să dureze, vreau s-o îmbrățişez dincolo de componentele sale evidente-de-la-prima-vedere, în-țelege-re. Aş vrea s-o țin lângă mine ca pe o iubită. Îmi propun să fac asta. Dar ce-aş îmbrățişa? Trebuie oare să aibă o formă? Chiar şi să reuşesc s-o plasez – forma sa amorfă – pe cortexul înțelegerii, pe suprafața cortexului înțelegerii mele, ce-aş obține? Mă aştept, trebuia s-o fi spus de la început, la o poartă de intrare într-o lume superioară, orice m-ar putea scoate din nefericirea prezentă. Este înțelegerea un stâlp de care să poți atârna? Iar suprafața cortexului asemenea unui văl fin şi gri care înşfacă repede cuvintele pe care i le pui în față, poate că le miroase şi strâmbă din nas la ele, îți răspunde – dar asta să fie înțelegerea? Pe ce se bazează răspunsul? Ar putea să fie o profeție? Eu o văd mai degrabă ca pe o pisică, sau poate ca pe un câine. Le pui în față ceva de mâncare, ei o mănâncă, o miros şi o abandonează. Dau din coadă în semn de mulțumire, asta dacă o mănâncă. La fel e şi cu înțelegerea. Înțelegerea noastră e un fel de meniu de câine. Bazată pur şi simplu pe apetitul de bază, şi nu pe înaltele chemări despre care vorbesc învățații din vechime. Nu pe profeții. O biată prejudecată axată pe plăcerile sau neplăcerile esențiale. Filosofii simt nevoia să intre în detalii. O structură simplă compusă din plăceri şi neplăceri pe care cineva e forțat să le adopte din cauza constrângerilor sociale. Un mic teatru. Fălcile de cleşte ale civilizației. O înțelegere redusă de necesitățile civilizației actuale. De unde să găseşti înțelepciunea de a deosebi abstracțiunile întunecate cu acele forme întretăiate pe care cu câteva clipe înainte le-am luat drept gânduri sau cuvinte, cuvinte goale, poate că lipsite de sens, vestitori întunecați ai unei alte sfere, poate o sferă a înțelegerii. Le observ de la distanță dar sunt împiedicat – poate din cauza deja menționatei mele lipse de logică – dar mă simt dator, forțat, nu dator, să dorm. Simt nevoia să nu mai scriu, pun pana deoparte, ca să zic aşa, şi nu mai scriu. Somnul mă cheamă, ca o pură distracție, o lipsă de remuşcări abia – nu chiar o distracție câtă vreme centrul cuvintelor se face nevăzut iar eu n-am puterea să împiedic asta, aşa că mă dau bătut, asemenea unui câine sau a unei pisici după ce-a mâncat. Nu pot continua, trebuie să continui, dar nu găsesc nici un scop în a mege mai departe, îmi propun să găsesc un scop dincolo de înlănțuirea de sunete din propun care e atât de atrăgătoare. Problema pe care simt c-o am acum în ceea ce priveşte înțelegerea este că în vreme ce la suprafață ea cheamă şi provoacă dorința pentru ea, atunci când o auzi prima dată, nu are literele necesare pentru a fi îmbrățişare, aşa cum se întâmplă în cazul cuvintelor perspectivă, perspicacitate, scop, acele coruri neîndurătoare de cuvinte scânteietoare pe care le purta atât de aproape de piele. Atinge-le, a spus. Erau verzi, cu o nuanță dulce de albastru verzui, mai presus de orice încântare. Înțelegerea pare atât de bărbătească, de milităroasă, asemenea şuncii, ca un baston sau poate ca un marş, aşa de solemnă şi de-a dreptul grosolan de cinstită. Chiar dacă aş sădi cumva înțelegerea în mine, fie ca sângele din trupul meu s-o spele, acolo ar fi şi acele cuvinte zimțate spălate de sângele purpuriu, poate că algele ar creşte şi ele, la fel şi mâlul, dar oare sângele şi înțelegerea s-ar putea amesteca vreodată? Sau sângele ar continua pur şi simplu să curgă lipsit de orice înțelegere, iar apoi cuvântul înțelegere ar pluti de colo-colo, iar în cele din urmă ar putrezi şi el? Oare scopurile sângelui, scrise în el cu multă vreme în urmă, dincolo de orice amintire pe care eu sau tu am putea-o avea sau păstra, circulând de-a lungul zidurilor grotelor sale în misiunea sa secretă de sânge în vreme ce cuvântul înțelegere, poate ca un soi de marcă, ÎNȚELEGERE, de felul celor pe care le vezi puse ca să indice magazinele, să zicem, pur şi simplu plutind şi rotindu-se într-o mişcare înceată şi la întâmplare în lichidul nepăsător. Sau a cărui minte nu este scopul minții noastre, poate că o lungă istorie intervine aici, ale cărei scopuri nu le includ pe ale noastre  O istorie lungă, lungă. Nu ştiu. Nu ştim.

 

Prezentare ?i traducere de Rodica Grigore