Cronica literară
Nicolae Prelipceanu
UN POTOP DE SPECTACOLE
Articol publicat în ediția Viața Românească 12 / 2008
Teatrul a dat în clocot. Toamna asta festivalurile s-au ținut lanț. După Timişoara, cu Festivalul Dramaturgiei Româneşti, Festivalul teatrului Clasic de la Arad. O scurtă respirație şi gata: Bucureştiul a fost asaltat de zeci de spectacole, în cele două festivaluri mari de aici: Festivalul Național de Teatru şi Festivalul Teatrelor Europene.
Dar înainte de toate astea, o premieră importantă pentru Viața Românească, pentru că piesa jucată a apărut mai întâi aici. Ioana şi focul de Matei Vişniec este o nouă formulă pe care dramaturgul franco-român o încearcă, exersându-şi viziunea asupra istoriei şi nu istoria oricui, ci a Franței. Un episod din această istorie atât de bogată pe care dramaturgii francezi nu l-au ocolit, dimpotrivă. Ioana d’Arc, Fecioara din Orléans a fost subiectul multor texte literare, piese de teatru sau romane. Una dintre ele îmi vine în minte pentru că s-a jucat cândva şi în România, Ciocârlia de Jean Anouilh.
Piesa lui Matei Vişniec alternează timpii, unul, cel al reprezentării spectacolului în spectacol, al doilea, cel al îndepărtatei povestiri a acestei reprezentări şi al treilea, în fine, cel al istoriei propriu zise. Interferența lor dă efecte artistice de mare haz dar şi de reflecție pentru spectatorul contemporan, şi – de ce nu? – pentru cititor. În urmă cu mai bine de o sută de ani, acest joc cu istoria, acest joc cu timpul ar fi părut exagerat, dacă nu chiar o greşeală de compoziție, pentru că, deşi se abolise unitatea de timp, anacronismele erau considerate erori. Între timp, anacronismele au trecut printr-o fază în care au fost un fel de figuri de stil, pentru a ajunge la ceea ce sunt astăzi: instrumente literare şi dramatice, mai ales, de primă importanță, mai mult decât simple figuri de stil.
În piesa lui Matei Vişniec, actorii care se pregătesc să joace tragedia Ioanei d’Arc sunt puşi în fața prezenței personajului real, care transcende epocile istorice pentru a se înfățişa în adevărata sa lumină, nemulțumit de felul cum a fost prezentat de unii şi de alții în istoria de până atunci. Acesta e un efect comparabil cu o scânteie, de la care se poate aprinde totul, apoi. De aici încolo, regizoarei Cătălina Buzoianu îi este deschis drumul unor imagini remarcabile, al unei invenții artistice fără frontiere, în realizarea acestui spectacol exepțional, de la Teatrul de Comedie din Bucureşti. Comedia istoriei, aşa cum o concepe Matei Vişniec, îşi găseşte astfel o întruchipare într-un proiect care joacă pe fantastic şi pe istoric, alternând cu viteză sferele, spre bucuria spectatorului. Cel puțin a celui de mai sus. Avându-i în centru pe Dorina Chiriac şi Marius Manole, doi actori din generația încă tânără, afirmați temeinic în teatrul românesc al ultimului deceniu, spectacolul este susținut deopotrivă de actori cunoscuți ai Teatrului de Comedie, unde au performat remarcabil şi înainte de acest spectacol, cum sunt Dragoş Huluba şi Aurelian Bărbieru. În jurul acestui al doilea cerc (mic), unul mai mare, cel fără de care creația celor dinainte ar rămâne pe uscat: Laura Creț, Mihaela Măcelaru, Teodora Stanciu, Domnița Ciolacov, Gloria Găitan, Irina Sârbu, Lari Georgescu, Simina Constantin şi Roxana Florea. În decorul lui Puiu Antemir şi costumele Encăi Răduță, Ioana şi focul e spectacol de văzut neapărat. Atât pentru virtuțile piesei, cât şi pentru cele ale regiei şi pentru jocul actorilor. Nenumăratele amănunte care fac deliciul spectatorului, ironice dar şi aruncătoare de lumini asupra adâncimilor istoriei şi sufletului omenesc, construiesc o lume altfel decât cea în care s-a desfăşurat însăşi tragedia Ioanei. Şi totul pentru a o face accesibilă, de pe poziția sa mult mai realistă, de azi, spectatorului. Citirea istoriei în cheie contemporană, iată o cucerire a deceniilor din urmă, mai greu de acceptat la noi când e vorba de istoriografie, mult mai accesibilă şi acceptabilă pentru spectatorul unei piese de teatru, care poate spune, la urma urmei, ca-n Hamlet, „nu e decât o joacă”. O joacă serioasă, din care rezultă adevăruri fulgurante, în cheia ironic-tragică a teatrului dintotdeauna al lui Matei Vişniec.
Cât despre festivalurile toamnei, acestea au fost multe, dar unui om nu-i este dat să poată urmări decât parte dintre ele. Aşa şi mie, deocamdată om, deşi spectator, mi-a fost dat Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara, unde cel mai bun spectacol a fost tot unul pe un text al lui Matei Vişniec, Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, pus cu o trupă luxemburgeză, de fapt mixtă, cu francezi şi români, de Radu Afrim. Acelaşi regizor ne dăduse şi prima versiune scenică a piesei vizibilă în România, cea de la Cluj. În spectacolul de la Luxemburg, însă, expresia este mai stilizată, dacă pot spune asta, decorul lipseşte aproape cu desăvârşire, iar actorii îşi joacă partiturile într-o altă cheie, cu un Constantin Cojocaru, în rolul titular, al lui Cioran la final, excepțional. Tot în cadrul acestui festival, altfel gemând de piese scrise grăbit, în limbajul străzii şi fără prea mari preocupări artistice, a avut loc şi un eveniment editorial. Lansarea celor două volume ale Marianei Voicu, Amintiri tăcute şi Istoria Teatrului Național „Mihai Eminescu” Timişoara 1945-2005, a adunat lume şi admirație cât pentru o bibliotecă. Lucrări masive, acestea pot constitui modele pentru ceea ce ar trebui să facă toate teatrele din România, pentru ca istoria mişcării noastre teatrale să nu plutească în incertitudine, cum se întâmplă, de fapt, în prezent, când e greu să reconstitui distribuții ale spectacolelor din anii 30, 40, 50 ai secolului trecut, dacă nu cumva şi unele mult mai recente.
Imediat după festivalul timişorean a început cel al teatrului clasic, organizat de mulți ani la Arad. În deschiderea acestuia am văzut un spectacol uluitor, comparabil poate numai cu Unchiul Vania al lui Andrei Şerban. Studio su Medeea, scenariu şi regie de Antonio Latella, nu e un spectacol cum poți vedea, cel puțin în România, prea des. Performanțele artistice ale actorilor de la Perugia sunt susținute de o condiție fizică şi de posibilități care țin de alte „sporturi”, cum ar fi circul. Performanțele artistei Nicole Kehrberger merg însă cu mult mai departe, posibilitățile ei de expresie depăşesc formația sa fizică excepțională, conducând acest spectacol, repet, uluitor, într-o zonă în care umanul se învecinează cu animalicul, fără a coborî prin aceasta condiția umană. De prisos să repet ceea ce a spus actrița, a doua zi după spectacol, la un colocviu (şi) despre Studio su Medeea (ați ghicit: Studiu asupra Medeei) şi anume că toți, actorii şi sonorizatorii şi regia şi scenografia şi maşiniştii şi autorii muzicii, sunt Medeea, nu numai ea. Într-un fel de paranteză a Festivalului Național de Teatru, care s-a dezlănțuit între 1 şi 10 noiembrie, directorul Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad, Laur Oniga, şi-a prezentat la Teatrul de Comedie spectacolul regizat de el însuşi, cu Decalog, o creație non-verbală, de expresie actoricească şi mişcare scenică expresivă, şi sunet şi lumină, reuşită, o invitație de meditație la posibilitățile încă neexplorate ale teatrului, dacă nu chiar la cele zece porunci, pentru care, totuşi, există şi alte stimulente, mai directe.
Venim acum la FNT, Festivalul Național de Teatru, care a avut şi anul acesta invitați deopotrivă din țară şi din străinătate. Dacă două dintre spectacolele străine invitate văzute de subsemnatul au fost tot nonverbale, Sunetul tăcerii, scenariu şi regie Alvis Hermanis, cu trupa Teatrului Nou din Riga, şi Purificarea lui Constance Brown, o creație a Stan’s Café din Birmingham, în schimb Călugărul negru, după Cehov, al regizorului Kama Ginkas, cu trupa Teatrului Noua Generație din Moscova, şi cu trei artişti ai poporului, cu adevărat mari, ne-a răzbunat eventuala sete de teatru cu text artistic de mare valoare. Dramatizarea extrem de originală a nuvelei lui Cehov a beneficiat de o viziune regizorală excepțională şi de actori de mare clasă, numai actrița care nu era artistă a poporului, în schimb de o sensibilitate şi frumusețe până la transparență care nu se pot uita. Hamlet-ul de la Sibiu, al lui Radu Alexandru Nica, a trezit reacții contradictorii, regizorul schimbând fundamental multe în textul lui Shakespeare, cu o idee extrem de originală, aceea de a-i folosi chiar pe rege, regină şi Polonius în interpretarea piesei în piesă, Cursa de şoareci, prin care Hamlet urmărea să dezvăluie crima abominabilă pe care o săvârşiseră. În plus, totul se petrece, sugerează câteva momente ale spectacolului, chiar într-o groapă, aceea în jurul căreia îşi fac de lucru groparii, de data asta un bărbat şi o femeie. Cu decorul fabulos, geometric, în perspectivă închisă, al lui Dragoş Buhagiar, cu o Ofelia Popii excepțională ca totdeauna, spectacolul lui Radu Alexandru Nica rămâne una dintre marile realizări ale Teatrului Național “Radu Stanca” din Sibiu. Între lansările de cărți găzduite de acest festival, una de excepție: aceea a volumelor lui George Banu, colaborator de altfel al revistei noastre, cu volumul Dincolo de rol sau Actorul nesupus şi albumul Spatele omului (o traducere nu prea inspirată a originalului L’homme vu de dos). Lansare care a adunat atât la masa vorbitorilor din subsolul de la Cărtureşti, cât şi în fața lor personalități dintre cele mai marcante ale lumii teatrale româneşti de astăzi. De altfel, Teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte s-a prezentat la festival cu o piesă a aceluiaşi George Banu, Odihna sau puțin înaintea sfârşitului, în regia lui Mihai Măniuțiu. Festivalul a adus în fața publicului bucureştean şi alte spectacole de valoare din țară, cum ar fi excepționalul Caligula al lui Victor Ioan Frunză, de la Baia Mare, sau Boala familiei M al lui Radu Afrim, de la Timişoara, ori Macbeth-ul lui Mihai Măniuțiu de la Iaşi.
În paralel, a pornit la Bucureşti şi Festivalul Uniunii Teatrelor Europene. În cadrul acestui program, preşedintele UTE, Alexandru Darie, şi-a lansat premiera cu Orfeu şi Euridice, operă-teatru sau, cum spune programul „o nouă versiune de Adrian Enescu cu variațiuni pe teme de Glück, o tentativă interesantă de a reuni expresia muzicală şi aceea dramatică într-un produs artistic unitar şi, s-o spunem fără ocolişuri, până la urmă un unicat. A fost o bucurie pentru semnatarul acestor rânduri să poată vedea a doua oară capodopera scenei din România de azi, Unchiul Vania de la Teatrul Maghiar din Cluj, în regia lui Andrei Şerban. Cu o viziune integrată asupra textului şi unei mişcări de mare modernitate, păstrând toate nuanțele unui mare text, Andrei Şerban, însoțit în tentativa sa de actori excepționali, realizează o producție cum n-am mai văzut, poate, de la Trilogia antică, pusă tot de el în scenă, aceea la Naționalul din Bucureşti, în primii ani 90, când era directorul acestei instituții. Tot în cadrul Festivalului UTE, a avut loc şi o altă premieră mult aşteptată, Lear-ul lui Andrei Şerban cu toate rolurile jucate de femei, la Bulandra. În fond, ideea e simplă: în vremea lui Shakespeare toate rolurile erau jucate de bărbați, de ce să nu încercăm şi varianta contrară? Spațiul nu-mi permite să enumăr toate spectacolele excepționale, ruseşti, italiene, spaniole, sârbeşti, germane, greceşti, franceze, catalane, care au uimit publicul bucureştean în zilele lui noiembrie şi decembrie, cât s-a desfăşurat Festivalul UTE, o manifestare care se ține în fiecare an în altă țară care are teatre membre. (Din România sunt membre UTE teatrele Bulandra şi Maghiar din Cluj.)
Pe scurt, o toamnă teatrală foarte încărcată, poate prea, dacă ne gândim că nici un cronicar nu poate ține pasul şi să analizeze serios, cu atenție, în timp cât mai aproape de ceea ce se numeşte azi „real”, fiecare dintre spectacolele care i s-au perindat pe sub ochi. Un potop de simpatii îşi intitula cândva Petre Stoica o excepțională carte de poeme. Un potop de spectacole s-a revărsat asupra noastră, benefic asemenea poemelor lui Petre.
NICOLAE PRELIPCEANU
Dar înainte de toate astea, o premieră importantă pentru Viața Românească, pentru că piesa jucată a apărut mai întâi aici. Ioana şi focul de Matei Vişniec este o nouă formulă pe care dramaturgul franco-român o încearcă, exersându-şi viziunea asupra istoriei şi nu istoria oricui, ci a Franței. Un episod din această istorie atât de bogată pe care dramaturgii francezi nu l-au ocolit, dimpotrivă. Ioana d’Arc, Fecioara din Orléans a fost subiectul multor texte literare, piese de teatru sau romane. Una dintre ele îmi vine în minte pentru că s-a jucat cândva şi în România, Ciocârlia de Jean Anouilh.
Piesa lui Matei Vişniec alternează timpii, unul, cel al reprezentării spectacolului în spectacol, al doilea, cel al îndepărtatei povestiri a acestei reprezentări şi al treilea, în fine, cel al istoriei propriu zise. Interferența lor dă efecte artistice de mare haz dar şi de reflecție pentru spectatorul contemporan, şi – de ce nu? – pentru cititor. În urmă cu mai bine de o sută de ani, acest joc cu istoria, acest joc cu timpul ar fi părut exagerat, dacă nu chiar o greşeală de compoziție, pentru că, deşi se abolise unitatea de timp, anacronismele erau considerate erori. Între timp, anacronismele au trecut printr-o fază în care au fost un fel de figuri de stil, pentru a ajunge la ceea ce sunt astăzi: instrumente literare şi dramatice, mai ales, de primă importanță, mai mult decât simple figuri de stil.
În piesa lui Matei Vişniec, actorii care se pregătesc să joace tragedia Ioanei d’Arc sunt puşi în fața prezenței personajului real, care transcende epocile istorice pentru a se înfățişa în adevărata sa lumină, nemulțumit de felul cum a fost prezentat de unii şi de alții în istoria de până atunci. Acesta e un efect comparabil cu o scânteie, de la care se poate aprinde totul, apoi. De aici încolo, regizoarei Cătălina Buzoianu îi este deschis drumul unor imagini remarcabile, al unei invenții artistice fără frontiere, în realizarea acestui spectacol exepțional, de la Teatrul de Comedie din Bucureşti. Comedia istoriei, aşa cum o concepe Matei Vişniec, îşi găseşte astfel o întruchipare într-un proiect care joacă pe fantastic şi pe istoric, alternând cu viteză sferele, spre bucuria spectatorului. Cel puțin a celui de mai sus. Avându-i în centru pe Dorina Chiriac şi Marius Manole, doi actori din generația încă tânără, afirmați temeinic în teatrul românesc al ultimului deceniu, spectacolul este susținut deopotrivă de actori cunoscuți ai Teatrului de Comedie, unde au performat remarcabil şi înainte de acest spectacol, cum sunt Dragoş Huluba şi Aurelian Bărbieru. În jurul acestui al doilea cerc (mic), unul mai mare, cel fără de care creația celor dinainte ar rămâne pe uscat: Laura Creț, Mihaela Măcelaru, Teodora Stanciu, Domnița Ciolacov, Gloria Găitan, Irina Sârbu, Lari Georgescu, Simina Constantin şi Roxana Florea. În decorul lui Puiu Antemir şi costumele Encăi Răduță, Ioana şi focul e spectacol de văzut neapărat. Atât pentru virtuțile piesei, cât şi pentru cele ale regiei şi pentru jocul actorilor. Nenumăratele amănunte care fac deliciul spectatorului, ironice dar şi aruncătoare de lumini asupra adâncimilor istoriei şi sufletului omenesc, construiesc o lume altfel decât cea în care s-a desfăşurat însăşi tragedia Ioanei. Şi totul pentru a o face accesibilă, de pe poziția sa mult mai realistă, de azi, spectatorului. Citirea istoriei în cheie contemporană, iată o cucerire a deceniilor din urmă, mai greu de acceptat la noi când e vorba de istoriografie, mult mai accesibilă şi acceptabilă pentru spectatorul unei piese de teatru, care poate spune, la urma urmei, ca-n Hamlet, „nu e decât o joacă”. O joacă serioasă, din care rezultă adevăruri fulgurante, în cheia ironic-tragică a teatrului dintotdeauna al lui Matei Vişniec.
Cât despre festivalurile toamnei, acestea au fost multe, dar unui om nu-i este dat să poată urmări decât parte dintre ele. Aşa şi mie, deocamdată om, deşi spectator, mi-a fost dat Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara, unde cel mai bun spectacol a fost tot unul pe un text al lui Matei Vişniec, Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, pus cu o trupă luxemburgeză, de fapt mixtă, cu francezi şi români, de Radu Afrim. Acelaşi regizor ne dăduse şi prima versiune scenică a piesei vizibilă în România, cea de la Cluj. În spectacolul de la Luxemburg, însă, expresia este mai stilizată, dacă pot spune asta, decorul lipseşte aproape cu desăvârşire, iar actorii îşi joacă partiturile într-o altă cheie, cu un Constantin Cojocaru, în rolul titular, al lui Cioran la final, excepțional. Tot în cadrul acestui festival, altfel gemând de piese scrise grăbit, în limbajul străzii şi fără prea mari preocupări artistice, a avut loc şi un eveniment editorial. Lansarea celor două volume ale Marianei Voicu, Amintiri tăcute şi Istoria Teatrului Național „Mihai Eminescu” Timişoara 1945-2005, a adunat lume şi admirație cât pentru o bibliotecă. Lucrări masive, acestea pot constitui modele pentru ceea ce ar trebui să facă toate teatrele din România, pentru ca istoria mişcării noastre teatrale să nu plutească în incertitudine, cum se întâmplă, de fapt, în prezent, când e greu să reconstitui distribuții ale spectacolelor din anii 30, 40, 50 ai secolului trecut, dacă nu cumva şi unele mult mai recente.
Imediat după festivalul timişorean a început cel al teatrului clasic, organizat de mulți ani la Arad. În deschiderea acestuia am văzut un spectacol uluitor, comparabil poate numai cu Unchiul Vania al lui Andrei Şerban. Studio su Medeea, scenariu şi regie de Antonio Latella, nu e un spectacol cum poți vedea, cel puțin în România, prea des. Performanțele artistice ale actorilor de la Perugia sunt susținute de o condiție fizică şi de posibilități care țin de alte „sporturi”, cum ar fi circul. Performanțele artistei Nicole Kehrberger merg însă cu mult mai departe, posibilitățile ei de expresie depăşesc formația sa fizică excepțională, conducând acest spectacol, repet, uluitor, într-o zonă în care umanul se învecinează cu animalicul, fără a coborî prin aceasta condiția umană. De prisos să repet ceea ce a spus actrița, a doua zi după spectacol, la un colocviu (şi) despre Studio su Medeea (ați ghicit: Studiu asupra Medeei) şi anume că toți, actorii şi sonorizatorii şi regia şi scenografia şi maşiniştii şi autorii muzicii, sunt Medeea, nu numai ea. Într-un fel de paranteză a Festivalului Național de Teatru, care s-a dezlănțuit între 1 şi 10 noiembrie, directorul Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad, Laur Oniga, şi-a prezentat la Teatrul de Comedie spectacolul regizat de el însuşi, cu Decalog, o creație non-verbală, de expresie actoricească şi mişcare scenică expresivă, şi sunet şi lumină, reuşită, o invitație de meditație la posibilitățile încă neexplorate ale teatrului, dacă nu chiar la cele zece porunci, pentru care, totuşi, există şi alte stimulente, mai directe.
Venim acum la FNT, Festivalul Național de Teatru, care a avut şi anul acesta invitați deopotrivă din țară şi din străinătate. Dacă două dintre spectacolele străine invitate văzute de subsemnatul au fost tot nonverbale, Sunetul tăcerii, scenariu şi regie Alvis Hermanis, cu trupa Teatrului Nou din Riga, şi Purificarea lui Constance Brown, o creație a Stan’s Café din Birmingham, în schimb Călugărul negru, după Cehov, al regizorului Kama Ginkas, cu trupa Teatrului Noua Generație din Moscova, şi cu trei artişti ai poporului, cu adevărat mari, ne-a răzbunat eventuala sete de teatru cu text artistic de mare valoare. Dramatizarea extrem de originală a nuvelei lui Cehov a beneficiat de o viziune regizorală excepțională şi de actori de mare clasă, numai actrița care nu era artistă a poporului, în schimb de o sensibilitate şi frumusețe până la transparență care nu se pot uita. Hamlet-ul de la Sibiu, al lui Radu Alexandru Nica, a trezit reacții contradictorii, regizorul schimbând fundamental multe în textul lui Shakespeare, cu o idee extrem de originală, aceea de a-i folosi chiar pe rege, regină şi Polonius în interpretarea piesei în piesă, Cursa de şoareci, prin care Hamlet urmărea să dezvăluie crima abominabilă pe care o săvârşiseră. În plus, totul se petrece, sugerează câteva momente ale spectacolului, chiar într-o groapă, aceea în jurul căreia îşi fac de lucru groparii, de data asta un bărbat şi o femeie. Cu decorul fabulos, geometric, în perspectivă închisă, al lui Dragoş Buhagiar, cu o Ofelia Popii excepțională ca totdeauna, spectacolul lui Radu Alexandru Nica rămâne una dintre marile realizări ale Teatrului Național “Radu Stanca” din Sibiu. Între lansările de cărți găzduite de acest festival, una de excepție: aceea a volumelor lui George Banu, colaborator de altfel al revistei noastre, cu volumul Dincolo de rol sau Actorul nesupus şi albumul Spatele omului (o traducere nu prea inspirată a originalului L’homme vu de dos). Lansare care a adunat atât la masa vorbitorilor din subsolul de la Cărtureşti, cât şi în fața lor personalități dintre cele mai marcante ale lumii teatrale româneşti de astăzi. De altfel, Teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte s-a prezentat la festival cu o piesă a aceluiaşi George Banu, Odihna sau puțin înaintea sfârşitului, în regia lui Mihai Măniuțiu. Festivalul a adus în fața publicului bucureştean şi alte spectacole de valoare din țară, cum ar fi excepționalul Caligula al lui Victor Ioan Frunză, de la Baia Mare, sau Boala familiei M al lui Radu Afrim, de la Timişoara, ori Macbeth-ul lui Mihai Măniuțiu de la Iaşi.
În paralel, a pornit la Bucureşti şi Festivalul Uniunii Teatrelor Europene. În cadrul acestui program, preşedintele UTE, Alexandru Darie, şi-a lansat premiera cu Orfeu şi Euridice, operă-teatru sau, cum spune programul „o nouă versiune de Adrian Enescu cu variațiuni pe teme de Glück, o tentativă interesantă de a reuni expresia muzicală şi aceea dramatică într-un produs artistic unitar şi, s-o spunem fără ocolişuri, până la urmă un unicat. A fost o bucurie pentru semnatarul acestor rânduri să poată vedea a doua oară capodopera scenei din România de azi, Unchiul Vania de la Teatrul Maghiar din Cluj, în regia lui Andrei Şerban. Cu o viziune integrată asupra textului şi unei mişcări de mare modernitate, păstrând toate nuanțele unui mare text, Andrei Şerban, însoțit în tentativa sa de actori excepționali, realizează o producție cum n-am mai văzut, poate, de la Trilogia antică, pusă tot de el în scenă, aceea la Naționalul din Bucureşti, în primii ani 90, când era directorul acestei instituții. Tot în cadrul Festivalului UTE, a avut loc şi o altă premieră mult aşteptată, Lear-ul lui Andrei Şerban cu toate rolurile jucate de femei, la Bulandra. În fond, ideea e simplă: în vremea lui Shakespeare toate rolurile erau jucate de bărbați, de ce să nu încercăm şi varianta contrară? Spațiul nu-mi permite să enumăr toate spectacolele excepționale, ruseşti, italiene, spaniole, sârbeşti, germane, greceşti, franceze, catalane, care au uimit publicul bucureştean în zilele lui noiembrie şi decembrie, cât s-a desfăşurat Festivalul UTE, o manifestare care se ține în fiecare an în altă țară care are teatre membre. (Din România sunt membre UTE teatrele Bulandra şi Maghiar din Cluj.)
Pe scurt, o toamnă teatrală foarte încărcată, poate prea, dacă ne gândim că nici un cronicar nu poate ține pasul şi să analizeze serios, cu atenție, în timp cât mai aproape de ceea ce se numeşte azi „real”, fiecare dintre spectacolele care i s-au perindat pe sub ochi. Un potop de simpatii îşi intitula cândva Petre Stoica o excepțională carte de poeme. Un potop de spectacole s-a revărsat asupra noastră, benefic asemenea poemelor lui Petre.
NICOLAE PRELIPCEANU