Mircea Cărtărescu, interviu istoric.

 România literară, nr 47, reproduce un amplu interviu luat de Teodora Stanciu autorului lui Orbitor, în cadrul emisiunii Revista culturală Trinitas, convorbire centrată, propune realizatoarea, pe „două-trei teme strâns legate între ele”, una mai interesantă decât alta, spunem noi: destinul romanului Orbitor, circulația internațională a acestei trilogii de 1500 de pagini tradusă deja în cinci limbi şi, nu mai puțin palpitantă, relația lui M.C. cu scrisul. Impresionează tonul grav şi firesc, fluența ca să nu zic grația discursivității, modestia nejucată a unei angajări literalmente enorme ca realizare scriitoricească, amploarea şi altitudinea viziunii, senzația de transă onirică hiperlucidă a trăirii/povestirii. Deşi se declară, cum şi este, „un discipol al lui Eminescu peste timp”, materia din care pare făcut Cărtărescu şi scrisul său e visul shakespearean. Eminescian, shakesperean, ca registru curat romantic, la autorul Orbitorului – totuna. Aş cita cu delicii întreg interviul, admirabil instruit de Teodora Stanciu, însă condițiile mă obligă să reproduc doar câteva pasaje ilustrând temele semnalate mai sus, din acest documentar scriitoricesc de zile mari: „Vedeți – începe Mircea Cărtărescu răspunsul la prima întrebare – un autor nu-i niciodată responsabil de soarta cărților pe care le scrie. Kafka spunea că autorul trebuie să moară înainte ca scrierile lui să capete cu adevărat viață, pentru că numai după ce autorul nu le mai poate influența soarta, ele îşi iau soarta în mâini. Prin urmare, eu am dat drumul din mâinile mele acestei cărți ca şi când aş fi dat drumul unei păsări, şi o privesc pur şi simplu, cum zboară prin aer. Unde se va duce, ce se va întâmplă cu ea, dacă va mai exista peste 20 de ani – asta nu-i treaba mea, nu mă preocupă. Ceea ce mă preocupă, în momentul ăsta, e scrierea altei cărți. Dar, într-un fel, îmi place totuşi să umăresc traiectoria cărții pe care am lăsa-o din mâini şi, într-un fel, o încurajez din priviri, aşa încât am urmărit avatarurile Orbitorului de-a lungul vremii, de şapte ani de când am terminat ultimul volum şi, cu el, întreaga trilogie. Cred că a mers bine, că a reu?it să-şi umple, într-un fel, destinul, şi astăzi cred că e bine aşezat în literatura română. Asta mă bucură, pentru că Orbitor este ca un fel de portavion în mijlocul flotei mele, deocamdată cel mai mare şi mai vizibil obiect de pe apă. Orbitor e un paradox în lumea cărților de azi, care au tendința să se conformeze epocii în care au fost scrise. (…) Eu am simțit, dimpotrivă, întotdeauna nevoia unor cărți mari şi grele, care să stea bine înfipte în locul lor şi să nu poată fi clintite uşor, să nu poți să le ignori sau să treci peste el. Orbitor este una dintre aceste cărți, o carte excesivă, care a împins până la limita puterea mea de imaginație, o carte care a făcut din exces un principiu. E nevoie, din când în când, de astfel de cărți – cum au fost Gargantua, Ulysses al lui Joyce sau În căutarea timpului pierdut, cărți enorme şi aproape de neclitit. Tocmai faptul că sunt considerate de publicul larg „ili-zibile” le dă, paradoxal, acestora supralizibilitate şi supravizibilitate, le creează o aură legendară. Am încercat şi eu, cu câte puteri mi s-au dat, să fac din Orbitor un astfel de obiect, ca să-şi lase amprenta adânc pe pământul pe care stă.” Semnificația de profunzime a romanului este descrisă, memorabil, în întreaga-i splendoare poetică, astfel: „... în mijlocul celor 1500 de pagini este o scenă în care un fluture se înfruntă cu un păianjen într-un terrarium. Din această scenă, se desfac de fapt nervurile romanului. Apoi mi-a venit ideea să fac o carte în formă de fluture, pentru că scrierea era un triptic „de familie”, ea trebuia să reprezinte, în panoul din stanga, figura mamei mele, în panoul central – propria mea figură, şi în panoul din dreapta – figura tatălui meu. Atunci, am vizualizat acest triptic sau retablu, cum se zice în pictură, sub forma unui fluture, care are o aripă stângă, un corp central şi o aripă dreaptă. Astfel, fluturele devine simbolul central al cărții, pentru că el este unul dintre cele mai perfecte simboluri naturale ale condiției umane, prin metamorfozele pe care le suferă lepidopterele. Inițial, el este o omidă care se târăşte orizontal pe pământ, care se închide apoi în crisalidă, din care iese, pe verticală, sub forma unei ființe înaripate. Este exact ceea ce visăm şi noi cu toții: după o hălăduire pe pământ ca ființe muritoare, ne închidem în crisalida propriului nostru mormânt, de unde sperăm să avem o resurecție ca ființe spirituale, înaripate, eterne”. Un alt moment important al interviului, nu mai puțin frapant şi încântător: „Îmi place foarte mult să scriu de mână. Scriu cu răbdarea visătoare cu care vezi câte o femeie gravidă aşteptând în antecameră la medic, că tricotează ceva, gândindu-se aiurea. Scrisul are nevoie de ataraxie, de o stare de transă fericită. Aşa cum un copil se dezvoltă în pântecul mamei, fără ca mama să fie conştientă şi fără să participe cu nimic, de fapt, la acest proces, un autor duce o viața normală, face o mulțime de lucruri şi, în timpul acesta, cartea se dezvoltă ca şi când s-ar construi singură. Procesul scrisului de mână mă ajută mult, în plus, scriu fără să editez, întotdeauna ce-am publicat a fost la prima mână. Orbitor e scris în trei caiete, n-am rupt niciodată vreo pagină, n-am şters decât unul-două cuvinte pe fiecare pagină, manuscrisul este curat de la un capăt la celălalt pe sute de pagini. De asemenea, nu am făcut inversiuni, modificări, n-am avut un plan inițial. Pur şi simplu am scris ca şi cum aş scrie un poem,  fără variante, fără documentație, n-am folosit enciclopedii şi dicționare. Totul a fost în mintea mea şi totul a mers liniştit şi frumos, timp de paisprezece ani cât am scris această carte. A fost cea mai frumoasă perioada din viața mea”. Teodorei Stanciu îi revine meritul mai rar întâlnit, de a fi parcurs cartea/cărțile în discuție, dând  impresia – rol deloc uşor –  unei cunoscătoare în detaliu şi profunzime a operei cărtăresciene, organic implicată în interviu ca parte constructivă, nu ca simplă anexă de serviciu.