Scurt tratat de disperanță.

 Permiteți ca, în loc de exordiu, să iluminăm un truism de întreținere a mediocrității în general sau, dacă sunteți exigenți, îl numim poncif semi-benign, însă plăcut. Aşadar, există unele cărți, peste care, întru elaborarea ei, scriitorul stă aplecat sute de zile, luni întregi, ani în şir, fie mitocosind cu străşnicie, în sfârşit, câte o frază ce începuse să şchioapete, fie plasând la un personaj trist doar un zâmbet, în locul hohotului de până atunci (nu mai ştiu cine spunea, cineva, un mare meşteşugar al literaturii, că, atunci când lucrează mai mult la un roman, cu cât avansează în timp cu meştereala lui, cu atât personajele devin mai înnegurate, mai melancolice, mai mâhnite, mai posomorâte!), fie schimbând – din stricte rațiuni libidogmatice – ritmul elegant şi de salon al unui nevinovat menuet, cu un altul, mai de interior, mai de alcov, aşa, numit de un prieten al meu şugubăț: „danse de ventre, danse de caractère”. Cum, tot la fel, dar au contraire(sic!), există cărți scurte (sau, mai degrabă, ținute foarte din scurt!), concise ca o apoftegmă sau ca un strigăt, fulgerătoare ca o epifanie, comprimate ca o ştanță ori ca un interval rapid de viață, aidoma respirației sacadate ce simți că aproape îți sparge „coşul zilnic” (cel al pieptului, fireşte!), atunci când – dacă luăm cel mai decent şi mai la îndemână exemplu – urci un munte. O astfel de carte-foaie de observație, un fel de compendiu de docu-proză, conținând şaptezeci de piese (care, atenție, nu sunt prozoeme!) adunate într-un volum de aproape 250 de pagini, este „alive”. Autor: braşoveanca PETRONELA ROTAR. Un nume a cărui ecloziune face valuri acum, în mediile literare şi în spațiul virtual, cu o piesă de teatru („Împreună”), pusă în scenă la Sfântu Gheorghe şi Braşov, cu un cunoscut şi premiat blog, numit acestblogdenervi (titlu care spune tot despre conținutul lui!), cu o altă apariție editorială („O să mă ştii de undeva”), scoasă tot la Herg Benet, ca şi „alive”. Şi, în general, cu prezențe foarte incitante pe rețelele de socializare, mai ales, prin limbajul dezinhibat şi manfişist al postărilor sale („Am 36 de ani, doi copii, un metru şaptejtrei, părul scurt şi nasul cârn şi scriu continuu texte sau poeme la mine-n cap. Uneori, le transcriu şi le citiți voi. Mi-am înmormântat primul iubit, am supraviețuit unei avalanşe, unei furtuni pe mare şi la două căsnicii. Mi s-a spus că sunt narcisistă, dar eu insist că sunt doar autoironică. Nu mă pot lua deloc în serios. Înainte de asta, am fost complexată şi nesigură.”.). Cartea aceasta, „alive”, este, dintr-o perspectivă să-i spunem socio-literară, țipătul de suferință al unei femei (citiți, de pildă, „mirosul spitalelor primăvara” şi veți descoperi cutremurați – şi cu tremurații! – legăturile dintre Rimbaud şi o branulă sau dintre Ernesto Sábato şi o bacterie din vezică!). O femeie normal de anormală, emblema acestor vremuri complicate. O femeie care ştie că este frumoasă, tânără, deşteaptă, cultă, puternică şi nemăcinată de complexele schizoide ale cunoscutei discriminări sexiste, cea mai corect nepoliticoasă din câte există. Şi care, nota bene, normal că se simte alintată în căuşul unei semeții pe cât de surprinzător agreabilă, pe atât de bine legitimată. (NOTĂ: Femeile inteligente – şi, mai ales, cele care sunt conştiente de asta! – sunt ca un parfum prețios şi scump, cu care, bărbatul – acelaşi cocoş-sedițios şi macho-prezumțios, desprins din tipologia originară a grotei – pe oriunde şi-ar da, tot n-ar putea ascunde damful intens de prostie (et)erogenă!). O femeie care a trecut printr-o cumpănă existențială, printr-o intersecție nefastă şi care, acum, se eliberează după cumplita traumă. Cum? Constatând că este „în viață”. Cele 70 de „proze” adunate – care, de fapt, par a fi note dintr-un jurnal unde autoarea îşi escamotează durerea – conduc la aparența unui şir de procese-verbale de predare-primire a intimității. Fişe de temperatură a combustiilor interioare. Foi caroiate, tabele cu litere. Mici studii despre cum ar trebui încarcerată disperarea şi cum poate fi scoasă la lumină speranța, până atunci, renegată. Proces în care, în alte situații, am fi putut crede că, dacă regăsim la nivelul discursiv urme considerabile de lecturi sau nenumărate „locuri comune” culturale, asistăm doar la o retorică artificială, prin care autorul bagă mâna-n el şi bâjbâie după zăcămintele de autoreferențial. Wrong!... Impresia este respinsă vehement şi sever de... rog paciență, urmează o enumerare: precizia aproape chirurgicală a semanticii termenilor, lejeritatea cu care aceştia îşi ocupă locul predestinat în structura frazei, literaritatea remarcabilă a textului (şi, aici, mă auto-citez cu primele impresii la lectura doar a câtorva dintre aceste note ca nişte spoturi de lumină stroboscopică!), stilul remarcabil al elocinței sugrumate ?i un stil martelegrafic, fiindcă „martelează” emoția. Dar, de fapt, o lasă-n jos, o scoboară cu scripeți tăcuți şi o ascunde sub jupoanele delicate ale unei inconturnabile anxietăți ontice. Flagrant delict de exasperanță delicat-pustiitoare.