Situație nouă la Băgău.

 Spaima provocată de un astfel de toponim ce pare indecent se risipeşte numaidecât, dacă aflăm că, altminteri, este Magyarbagó şi că prima atestare a satului se fixează la 1296. Da, nu e nicio greşeală: 1296, într-un document maghiar, unde se menționează „ban Bogo néven jelentkezic...”ş.a.m.d. Băgău se află la 7 km. est de Aiud, are 185 de gospodării cu un număr de 212 case, în care locuiesc 544 de suflete (adică, în 2011, cu exact 3 mai mulți decât în anul 1850 – incredibilă această constanță a locuitorilor unei aşezări, pe durata a 160 de ani... de n-or fi aceiaşi!). Ei bine, satul acesta cu trei cre?tinătăți (ortodoxă, catolică şi protestantă, dar cu o singură crâşmă şi cu beciuri pline de budane ce de-abia mai respiră – aici, băutura nu-i lucru de şagă, e oleacă de parfum de mit, căci se bea grav, marcant, temeinic, aşezat, gospodăreşte, până se termină!), cu o faimoasă biserică de lemn, „Sf. Tiron”, care datează din 1733, pictată de Toader Zugravu şi aşezată sus, pe deal, deasupra satului, lăcaş de cult înscris deja pe lista monumentelor naționale protejate, cu, să nu uităm, Gorganul – o bănuită necropolă din sec. VII d.Hr. şi cu urme de aşezări din epoca Bronzului – precum şi cu Tăul Fără Fund, un lac de ruptură de scoarță, a cărui adâncime nu o cunoaşte nimeni şi în jurul căruia s-a creat un microclimat aproape mediteranean(sic!), ei bine, satul acesta mic, dar moțat, pierdut dincolo de Mureş, printre valurile de pământ ale Podişului transilvan (înconjurat, nota bene, de aşezări cu nume cel puțin bizare: Lopadea, Ciumbrud, Asinip, Cicârd, Hopârta, Ciuguzel, Beța, Odverem!), acest sat a simțit nevoia spirituală să-şi descopere identitatea. Şi să-şi editeze o monografie. Deci, anul acesta, în vară, a văzut lumina tiparului „Monografia satului Băgău”, scoasă prin eforturile entuziaste de cercetare, documentare şi editare ale unui cuplu de dascăli ai locului – Melania şi Ştefan Hanciu – precum şi prin orsârdia preotului bisericii „Sf. Tiron”, Ioan Stan (şi, bineînțeles, cu ajutorul nu mai puțin consistent al Primăriei şi al Consiliului Județean Alba). Cu toții, de dimpreună, vrednici oameni! Aşadar, în luna august, s-a fost petrecut praznicul anual de Adormirea Maicii Domnului. Tot satul s-a adunat, ca la orice sfântă sărbătoare, pe tăpşanul de lângă biserica nouă, construită lângă cea veche, doar cimitirul le desparte (vă rețin atenția cu un detaliu foarte important, realmente tulburător: în pronaos, deasupra intrării, sub loggia corului, se află, pictate pe perete, trei tablouri – în stânga, Marele Voievod Mihai Viteazul, la mijloc, „Cina cea de taină”, iar, în dreapta, Crăişorul munților, Avram Iancu!). Acolo, s-au întins mesele, s-au aşezat bucate aduse de oameni de acasă (n-au fost uitate, fireşte, auxiliarele din pruna fiartă de două ori!) şi, totodată, s-au pregătit pe-ndelete şi fierturi îmbietoare la fața locului, pe pirostrii. La final, după crucea de mulțumire adresată Celui de Sus, pentru masa îmbelşugată, cei prezenți au avut parte de o mare surpriză. Fiecărui locuitor – dar fiecare, înțelegeți, fără nicio exagerare, ca un fel de „legitimație de Băgău”! – i-a fost dăruită cartea. Acolo sau prin intermediul vecinilor. Povestea satului lor cu toții la un loc. Cu bune şi cu rele. Cu trecute şi cu prezente. Cu cifre şi cu slove („Cuvântul înainte” al cărții îl are poezia „Casa părintească” a lui Ioan Alexandru!). Cu tabele şi fotografii. Cu spițe căutate în negura veacurilor şi cu ultimul recensământ al credincioşilor. Şi, bineînțeles, cu poveşti frumoase. Cum ar fi, spre exemplu, un dicționar al toponimelor locale, conținând aceleaşi vocabule ciudate: La Soponita, Costişu, Continit, Păhui, Sub Cobor, Zăcătoare şi altele. Ori descrierea obiceiurilor şi jocurilor populare din Băgău, precum Haidăul de bâtă sau Purtata, din care cităm, pentru cunoscători: „(...) După ce fiecare fecior face câte o figură de ponturi, se trece la învârtită şi, în final, la zdâncănită.”(!!). Petrecere frumoasă!