Atitudini
Ion Zubaşcu
VEDERI CU PERSONAJE ŞI ÎNSCRISURI
Articol publicat în ediția Viața Românească 12 / 2008
Pe colțul a două străzi din cartierul Crângaşi, în apropierea pieței de legume, s-a tot extins cu trecerea anilor un birt popular, cu ciment pe jos şi mese verzi de plastic pe recea bătătură, care inițial avea doar o copertină deasupra, dar şi-a adăugat pe parcurs şi un gard împrejmuitor de beton, pentru a delimita o incintă dosnică joasă, cu oameni ai nimănui, judecând după fețele lor supte şi țepoase, la toate orele zilei şi nopții căzuți parcă pentru totdeauna în hăul unei abisale sticle de bere. Concurența a ridicat vizavi un local luxos, cu spații mari şi luminate, scaune cu căptuşeală de piele, cu un bar care îşi desfăcea vara pereții şi devenea terasă, dar toate aceste oferte decente rămâneau pustii, mai tot timpul anului, în timp ce bodega mizeră de alături era sufocată zi şi noapte, pe vreme ploioasă, dar şi în timpul iernii, de aceeaşi proletari rămaşi ai nimănui, după căderea comunismului tutelar şi închiderea şantierelor din jurul capitalei, îmbătrâniți de alcool sub un orizont jos, fără nici o speranță. Patronul agromeratei taverne populare, cum sunt multe în zonele promiscui ale piețelor de legume din Bucureşti, atârnase din tavanul magherniței căptuşit cu stuf, ca şi stâlpii de susținere, mari pânze tricolor, care cădeau peste capetele oropsiților sorții, împotmoliți la mese în beri acre şi alcooluri chimicalizate, doi lei la juma’ de pahar, dând un jalnic aer național harababurii gălăgioase, de zi şi de noapte, şi punând beția generală din tranziția românească sub un patronaj partinic, ce acaparase aceste margini mahmure de societate românească în destrămare, cu ultimele zvâcniri reziduale ale mândriei de neam, înainte de a cădea cu capul pe masă.. Deasupra acestei crâşme ordinare, unde se oploşeau din când în când printre picioarele bețivilor insomniaci câini jigăriți şi lăutari bătrâni, cu viori ciobite şi țambale portabile străvechi, atârnând de gât, un partid ofensiv a ridicat un banner înalt pe acoperişul jos, cu portretele prospere ale doi lideri necunoscuți, propuşi la uninominale, între care scria cu litere cât omul: “ROMANIA PE MåINI BUNE!”. Pe acelaşi acoperiş, dar cu fața către cealaltă stradă, un portret rotofei şi prosper zâmbea, alături de un îndemn la fel de mobilizator: “PENTRU ¥ARå ŞI POPOR – VADIM TUDOR SENATOR! Românii mei sunt cei mai buni, cei mai frumoşi, cei mai deştepți, cei mai curajoşi şi cei mai credincioşi oameni de pe Pământ!” Evident că în slogan e vorba de românii aflați în solda lui Vadim. Ce ne facem, însă, cu majoritatea celorlați, cu românaşii noştri, nu ai lui?
l Dan Iosif: “Destinul meu a fost marcat de soartă”;
l Viorel Cataramă: “Există aici, în această sală, tineri care au murit în Revoluția din decembrie 1989”;
l Gigi Becali: “Este voința lui Dumnezeu ca eu să pasc acest popor”;
l Gheorghe Hagi: “Omul este o persoană umană”.
Pe o pungă de plastic de pe masa unui client definitiv al localului e desenată o arăboaică țâțoasă, cu trupul negru dezgolit şi mijlocul subțire acoperit de la brâu în jos doar cu nişte fâşii de frunze, care păreau a fi de palmier. Te-ai fi aşteptat ca în pungă să fie un surogat de cafea, manufacturată cu mijloace rudimentare în cartier, dar pe plasticul ei umed şi mototolit de solicitări scria surprinzător: “SEXY EMANUELLE. Semințe prăjite”. Dar ca şi cum impactul asociației între personajul celebrului film erotic şi semințele de floarea soarelui, scuipate cu furie la meciurile Rapidului şi Stelei, în timpul fazelor tari, n-ar fi fost suficient de percutant, pe burta pungii era încadrat într-un chenar văluruit un catren edificator: “Hei ho, te iubesc./ Hop la, sunt toată a ta!/ Ai acum o mică aventură,/ Hai să mă spargi în gură!”. Singurul lucru neliniştitor în toată povestea asta cu semințe prăjite de gospodina Emanuelle, rimată cu mijloace poetice proletare, e că numele personajului din film era scris corect, cu doi “l”, şi în toate cele patru versuri ale catrenului, virgulele şi semnele de exclamație erau aşezate impecabil, cu o neaşteptată siguranță gramaticală.
l Dumitru Dragomir: “Familia e sfântă, pe când patria, cum să vă spun, patria e sacră”;
l Viorel Hrebenciuc: “Domnul Ion Cristoiu a spus despre mine că sunt corupt pe vremea când nu eram, în 1993”;
l Gigi Becali: “Becali e un brand. Eu la Avicola Iaşi pot să fac pui Gigi Becali, dacă vreau”;
l Antonie Iorgovan: “La noi, şefii de partide sunt ca vacile în India”;
l Adrian Năstase: “Domnul Iorgovan e un fel de electron sărit de pe orbită”. (Dumnezeu să-l ierte, n.n.)
În ciuda derutei generale care a cuprins populația României în preajma premierei electorale a uninominalelor, care explică absenteismul masiv de la vot, un anunț scris de mână şi lipit pe uşa crâşmei de cartier, părea să redea speranța oricărui sceptic, în ceea ce priveşte viitorul României, prin sinceritatea cuceritoare a rostirii adevărului întreg:
“Azi noapte am băut, aşa că deschidem abia la 11,00, dar stăm până la 20,00.
“Sâmbătă iarăşi ajungem pe la 12,00, dar stăm numai până la 18,00.
Duminică, NU”.
În acest NU hotărât, care poate să însemne orice, pe aceste vremuri istorice de răscruce, stă toată speranța României de mâine!
l Florin Georgescu: “Lumea are voie să aibă două conturi: unul în lei, unul în valută şi încă unul pentru economii. Mai mult, nu!”;
l Ion Iliescu: “A garanta proprietatea înseamnă a limita dreptul omului asupra proprietății”;
l Marian Vanghelie: “S-au verificat toate actele pe foştii trei ani pe care am fost primar”;
l Cornel Dinu: “Doar prin hazardul inconştient social nu se putea ajunge în sfere atât de aureolate şi în plan financiar”.
Inventivitatea românului pare prelungită de pe vremea când industria noastră grea lucra în Epoca de Aur sub deviza “Retehnologizare”, asta însemnând să dezmembrezi maşinile de import, să le copiezi secretul de fabricație şi să le refaci cu mijloace şi îmbunătățiri autohtone. Un astfel de fost maistru inventator, fruntaş pe ramură în producția socialistă, părea să fie proprietarul unui mic butic de pe o stradă mărginaşă a cartierului, care a înălțat deasupra hardughiei sale, scoasă la trotuar între două garduri prăvălite la pământ, o firmă uriaşă, să vadă tot neamu’, pe care scrie cu galben, pe fondul roşu, evident: “Mc Dobre’s. FAST FOOD”. Ciudat e doar faptul că reclama “Coca Cola” a lăsat-o în totalitatea elementele ei grafice de import. În schimb, pe o altă străduță desfundată, din acelaşi cartier, sub etajul părăginit al unui imobil interbelic, ajuns în ruină irecuperabilă , patronul a încercat să-şi atragă clienții la “Magazinul de reduceri”, cu o reclamă de o juma’ de metru lățime, pe care scria, pur şi simplu: “ŞEF NEBUN. PRE¥URI NEBUNE”. Atenționarea de alături venea în mod firesc: “Vă rugăm frumos nu furați!!!”
l Viorel Hrebenciuc: “Eu sunt pe toate listele de corupți şi arestați, dar nu am nici o greață”;
l Adrian Năstase: “Omar Hayssam aparține țării, este un bun al întregului popor”;
l Gigi Becali: “Dumnezeu e cel mai tare serviciu de informații din lume – ştie tot ce mişcă, chiar şi-un fir de păr”;
l Loredana Groza: “Sigur că am auzit de El Nino, e numele unui cântăreț de muzică latino. Dar să ştiți că îmi place foarte mult limba braziliană”.
Cele mai obişnuite înscrisuri de cartier încercau să adauge o dimensiune cosmopolită, de Românie globalizată, intrată în NATO şi UE, unor buticuri şi produse neaoşe, în ideea tradițională că tot ce e străin e mai bun. Astfel, pe ambalajul unui produs de panificație locală, cumpărătorii erau ademeniți cu această prezentare atractivă: “La buona tradizione. Cozonac del Conte Mario di Bragadiru”. Şi ca această stemă de blazon nobiliar să fie completă, dedesubtul ei era desenată o moară donquijotescă de vânt. În schimb, deasupra unui butic cu pereții mâzgăliți de grafitti şi strigătul disperat: “Salvați Arta Străzii!”, era cocoțată o firmă, lată cât jumătatea înălțimii hardughiei de tablă, mâncată de rugină sub vopseaua albastră, a cărei semnificație o las să fie decodată de inteligenții noştri cititori: “ZOO MANIA. Supermarket de plăceri animalice”. Şi un mic indiciu, în ajutor: desenul firmei înfățişa un câine ridicat în două picioare, care trăgea energic în lesă un om târându-se în patru labe.
l Gigi Becali: “M-am certat cu Mitică Dragomir, dar fără jigniri. El m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanță, dar nu ne-am insultat. În schimb, Marian Iancu e o jigodie obraznică şi umblă cu tot felul de jargoane, care nu e bine să le dai la presă”;
l Bogdan Baltazar: “Băncile sunt conduse în toată lumea de bancheri, înafară de Cişmigiu, Herăstrău, Obor şi Parcul Crângaşi”;
l Costi Ioniță: “Fiecare are gusturile lui în muzică. N-are cum să asculte toată lumea Schopenhauer”.
Dar iată şi o originală listă de prețuri, afişată în fața localului, pe micul panou publicitar de pe trotuar, la vedere: “HOT-DOG – 25.000 lei; SANDWICH, şuncă, caşcaval – 30.000 lei; SANDWICH, ciuperci, maioneză, castraveț – 30. 000 lei; NIMIC – 15. 000 lei! Lăsând la o parte faptul cu totul senzațional că România s-ar putea să fie singura țară din lume unde “nimicul” se vinde la un preț rezonabil, dacă proprietarul localului ar fi fost poetul Ioan Es. Pop, autorul celebrului poem despre “atâta nimic n-are nimeni”, putem fi convinşi că prețul produsului său îl depăşea pe cel al hot-dogilor şi sandwichurilor. Însă nici măcar imaginația bogată a poetului, care a scris multe poeme cu personaje îmbibate de zemuri etilice până-n măduva oaselor, în timp ce caravanele electorale se derulau prin oraş, cu muzica dată la maxim, “C-aşa-i românu’ când se veseleşte”, n-ar fi putut inventa acest produs, pe eticheta căruia scrie îmbietor: “Bere CAVOU. Rece ca mortu”.
Ion Zubaşcu
l Dan Iosif: “Destinul meu a fost marcat de soartă”;
l Viorel Cataramă: “Există aici, în această sală, tineri care au murit în Revoluția din decembrie 1989”;
l Gigi Becali: “Este voința lui Dumnezeu ca eu să pasc acest popor”;
l Gheorghe Hagi: “Omul este o persoană umană”.
Pe o pungă de plastic de pe masa unui client definitiv al localului e desenată o arăboaică țâțoasă, cu trupul negru dezgolit şi mijlocul subțire acoperit de la brâu în jos doar cu nişte fâşii de frunze, care păreau a fi de palmier. Te-ai fi aşteptat ca în pungă să fie un surogat de cafea, manufacturată cu mijloace rudimentare în cartier, dar pe plasticul ei umed şi mototolit de solicitări scria surprinzător: “SEXY EMANUELLE. Semințe prăjite”. Dar ca şi cum impactul asociației între personajul celebrului film erotic şi semințele de floarea soarelui, scuipate cu furie la meciurile Rapidului şi Stelei, în timpul fazelor tari, n-ar fi fost suficient de percutant, pe burta pungii era încadrat într-un chenar văluruit un catren edificator: “Hei ho, te iubesc./ Hop la, sunt toată a ta!/ Ai acum o mică aventură,/ Hai să mă spargi în gură!”. Singurul lucru neliniştitor în toată povestea asta cu semințe prăjite de gospodina Emanuelle, rimată cu mijloace poetice proletare, e că numele personajului din film era scris corect, cu doi “l”, şi în toate cele patru versuri ale catrenului, virgulele şi semnele de exclamație erau aşezate impecabil, cu o neaşteptată siguranță gramaticală.
l Dumitru Dragomir: “Familia e sfântă, pe când patria, cum să vă spun, patria e sacră”;
l Viorel Hrebenciuc: “Domnul Ion Cristoiu a spus despre mine că sunt corupt pe vremea când nu eram, în 1993”;
l Gigi Becali: “Becali e un brand. Eu la Avicola Iaşi pot să fac pui Gigi Becali, dacă vreau”;
l Antonie Iorgovan: “La noi, şefii de partide sunt ca vacile în India”;
l Adrian Năstase: “Domnul Iorgovan e un fel de electron sărit de pe orbită”. (Dumnezeu să-l ierte, n.n.)
În ciuda derutei generale care a cuprins populația României în preajma premierei electorale a uninominalelor, care explică absenteismul masiv de la vot, un anunț scris de mână şi lipit pe uşa crâşmei de cartier, părea să redea speranța oricărui sceptic, în ceea ce priveşte viitorul României, prin sinceritatea cuceritoare a rostirii adevărului întreg:
“Azi noapte am băut, aşa că deschidem abia la 11,00, dar stăm până la 20,00.
“Sâmbătă iarăşi ajungem pe la 12,00, dar stăm numai până la 18,00.
Duminică, NU”.
În acest NU hotărât, care poate să însemne orice, pe aceste vremuri istorice de răscruce, stă toată speranța României de mâine!
l Florin Georgescu: “Lumea are voie să aibă două conturi: unul în lei, unul în valută şi încă unul pentru economii. Mai mult, nu!”;
l Ion Iliescu: “A garanta proprietatea înseamnă a limita dreptul omului asupra proprietății”;
l Marian Vanghelie: “S-au verificat toate actele pe foştii trei ani pe care am fost primar”;
l Cornel Dinu: “Doar prin hazardul inconştient social nu se putea ajunge în sfere atât de aureolate şi în plan financiar”.
Inventivitatea românului pare prelungită de pe vremea când industria noastră grea lucra în Epoca de Aur sub deviza “Retehnologizare”, asta însemnând să dezmembrezi maşinile de import, să le copiezi secretul de fabricație şi să le refaci cu mijloace şi îmbunătățiri autohtone. Un astfel de fost maistru inventator, fruntaş pe ramură în producția socialistă, părea să fie proprietarul unui mic butic de pe o stradă mărginaşă a cartierului, care a înălțat deasupra hardughiei sale, scoasă la trotuar între două garduri prăvălite la pământ, o firmă uriaşă, să vadă tot neamu’, pe care scrie cu galben, pe fondul roşu, evident: “Mc Dobre’s. FAST FOOD”. Ciudat e doar faptul că reclama “Coca Cola” a lăsat-o în totalitatea elementele ei grafice de import. În schimb, pe o altă străduță desfundată, din acelaşi cartier, sub etajul părăginit al unui imobil interbelic, ajuns în ruină irecuperabilă , patronul a încercat să-şi atragă clienții la “Magazinul de reduceri”, cu o reclamă de o juma’ de metru lățime, pe care scria, pur şi simplu: “ŞEF NEBUN. PRE¥URI NEBUNE”. Atenționarea de alături venea în mod firesc: “Vă rugăm frumos nu furați!!!”
l Viorel Hrebenciuc: “Eu sunt pe toate listele de corupți şi arestați, dar nu am nici o greață”;
l Adrian Năstase: “Omar Hayssam aparține țării, este un bun al întregului popor”;
l Gigi Becali: “Dumnezeu e cel mai tare serviciu de informații din lume – ştie tot ce mişcă, chiar şi-un fir de păr”;
l Loredana Groza: “Sigur că am auzit de El Nino, e numele unui cântăreț de muzică latino. Dar să ştiți că îmi place foarte mult limba braziliană”.
Cele mai obişnuite înscrisuri de cartier încercau să adauge o dimensiune cosmopolită, de Românie globalizată, intrată în NATO şi UE, unor buticuri şi produse neaoşe, în ideea tradițională că tot ce e străin e mai bun. Astfel, pe ambalajul unui produs de panificație locală, cumpărătorii erau ademeniți cu această prezentare atractivă: “La buona tradizione. Cozonac del Conte Mario di Bragadiru”. Şi ca această stemă de blazon nobiliar să fie completă, dedesubtul ei era desenată o moară donquijotescă de vânt. În schimb, deasupra unui butic cu pereții mâzgăliți de grafitti şi strigătul disperat: “Salvați Arta Străzii!”, era cocoțată o firmă, lată cât jumătatea înălțimii hardughiei de tablă, mâncată de rugină sub vopseaua albastră, a cărei semnificație o las să fie decodată de inteligenții noştri cititori: “ZOO MANIA. Supermarket de plăceri animalice”. Şi un mic indiciu, în ajutor: desenul firmei înfățişa un câine ridicat în două picioare, care trăgea energic în lesă un om târându-se în patru labe.
l Gigi Becali: “M-am certat cu Mitică Dragomir, dar fără jigniri. El m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanță, dar nu ne-am insultat. În schimb, Marian Iancu e o jigodie obraznică şi umblă cu tot felul de jargoane, care nu e bine să le dai la presă”;
l Bogdan Baltazar: “Băncile sunt conduse în toată lumea de bancheri, înafară de Cişmigiu, Herăstrău, Obor şi Parcul Crângaşi”;
l Costi Ioniță: “Fiecare are gusturile lui în muzică. N-are cum să asculte toată lumea Schopenhauer”.
Dar iată şi o originală listă de prețuri, afişată în fața localului, pe micul panou publicitar de pe trotuar, la vedere: “HOT-DOG – 25.000 lei; SANDWICH, şuncă, caşcaval – 30.000 lei; SANDWICH, ciuperci, maioneză, castraveț – 30. 000 lei; NIMIC – 15. 000 lei! Lăsând la o parte faptul cu totul senzațional că România s-ar putea să fie singura țară din lume unde “nimicul” se vinde la un preț rezonabil, dacă proprietarul localului ar fi fost poetul Ioan Es. Pop, autorul celebrului poem despre “atâta nimic n-are nimeni”, putem fi convinşi că prețul produsului său îl depăşea pe cel al hot-dogilor şi sandwichurilor. Însă nici măcar imaginația bogată a poetului, care a scris multe poeme cu personaje îmbibate de zemuri etilice până-n măduva oaselor, în timp ce caravanele electorale se derulau prin oraş, cu muzica dată la maxim, “C-aşa-i românu’ când se veseleşte”, n-ar fi putut inventa acest produs, pe eticheta căruia scrie îmbietor: “Bere CAVOU. Rece ca mortu”.
Ion Zubaşcu