UN TEOLOG PRINTRE SCRIITORI

Clujul, cel de după Unire, devine, cum ştim, un centru universitar de prima mână, cu profesori recunoscuți de marile universități, cu biblioteci şi amfiteatre la nivelul capitalelor vestice, luate ca model, cu lectori străini şi cu biblioteci bogate de carte străină, unde tânărul Nicolae Balotă, absolvent al Literelor, din 1947, era o prezență familiară, foarte familiară, chiar, dacă ne referim la însemnările sale târzii, rememorând iubirea adolescentină pentru fiica lectorului francez, sau ne imaginăm plimbările lor prin Grădina botanică. Un mic paradis terestru aceasta, întemeiat de energia tipică a transilvănenilor după 1918, opera unui alt blăjean, botanistul Emil Borza. Prietenii din copilărie ai lui Nicolae Balotă, frații Matei şi Ion Boilă, dar şi sora lor Elena, nepoți ai lui Iuliu Maniu, îi sunt vecini de stradă, strada lor, iarna, este numai bună de săniuş, iar toamna, grădinile din jur gem sub povara de fructe.Vor fi arestați toți patru, în frământatul an1956, pentru că urmau să trimita un memoriu dincolo de Cortina de Fier, explicând lipsa libertăților din România, interzicerea Bisericii Unite cu Roma.Va face 7 ani de detenție, apoi va avea domiciliu forțat. La ieşirea din puşcărie, unde se spune că avut un comportament demn, va semna un angajament, susțin unii. Nu am căderea să-l judec eu, pe cel care se temea cel mai mult de ratarea vocației sale de a scrie. Revista Familia, prin dezinvoltul Alexandru Andrițoiu îl va angaja, în pofida dosarului, aşa cum Ovidiu Cotruş va beneficia, de asemenea, de acelaşi tratament binevoitor, datorat unui poet , , pe linie’’. Vremuri şi oameni, cedări şi refaceri morale.

Pe o stradă vecină cu cea a părinților junelui Balotă, un eminent absolvent al primului liceu românesc de după Unire, Liceul George Barițiu, se afla locuința lui Ion Agârbiceanu, prozator tradiționalist şi protopop greco-catolic al oraşului, înainte de 1948, preot slujind la Biserica piariştilor, numită a Universității, în plin centru.Statura exiguă a copilului Nicolae îi provoacă acestuia unele inconveniente, în pomenitul lăcaş de cult, cândva al iezuiților, plin, duminica, de lume. Va fi probă timpurie de răbdare, altele, mai apoi, vor fi infinit mai dure. Mai sus, pe deal, cum urci de la casa lor parintească, pe strada în pantă, stradă numită Gh. Martinuzzi-fostul guvernator al Ardealului-se găseşte casa lui Blaga. Două spirite tutelare : Agârbiceanu, spirit al Blajului canonic, şi Blaga, altoi românesc al modernității, reflex al expresionismului german, vienez, mai ales. Parcă şi-ar întinde rădăcinile nevăzute de ochi omenesc amândoi, pe sub case sau grădini, doritoare să-l plămădeasca pe nevârstnicul lor admirator atras de frumosul nepieritor, fire idealistă, ardent-visătoare de a înfăptui gesturi culturale memorabile, cu dorul viu , , de a rodi’’deplin.

Refugiul Universității clujene, sau a Universității Daciei Superioare, cum i se mai spune, la Sibiu, în 1940, îi va da prilejul lui Balotă să fie un apropiat al Cercului literar de la Sibiu, apoi un membru tardiv, oarecum, dar fidel criteriului estetic şi neregionalizant al acestor străluciți intelectuali, solidari mai mult cu sincronismul lovinescian, decât cu autarhismul imemorial blagian. Pe Blaga, profesorul, filosoful, Nicolae Balotă îl va portretiza de câteva ori, cu prețuire, dar nu cu un devotament orb. Profesorul din Sibiul refugiului universitar este Marele mut, personaj semi-legendar, sau celebrul Tao dăruind simbolice boabe de cafea apropiaților, sau, alteori, un fel de zeu obosit, un fel de , , înger cu aripile arse’’, cum i-aş spune eu, parafrazând o cunoscută poezie blagiană...Poetul Nebănuitelor trepte va fi surprins de Nicolae Balotă într-un Cluj postbelic aflat în declin. Un om istovit purtându-şi cu dignitate vârsta şi condiția de poet marginalizat de noua putere. Nicolae Balotă va asista la o scenă crepuscular- melancolică, într-un restaurant clujean faimos, Continental, eseistul ghicind în semi-obscuritatea localului drama stinsă a unui dialog al poetului cu o fostă iubire... Clujul universitar, cu doxa şi ținuta lui (bosa marilor dascăli universitari) şi Sibiul elanului intelectual europenizant cerchist au hrănit ardoarea de cărturar a lui Nicolae Balotă, atras de un infinit trans-literar, de spiritualitatea riguroasă a unui Pascal sau de mistica poetică a unui Jacob Böhme. Asistent universitar, Balotă este arestat în 1948, prima dată, pentru vina de a deține cărti interzise. Când scoate primul volum, Euphorion, 1969, ne apare nouă, tinerilor care descopeream, prin traducerile de la Minerva şi Univers literatura occidentalăde vârf, un autor miraculos de bine informat. Lecturile tinereții sale, filosofice, mai cu seamă, nu se pierduseră, nu au fost şterse de tratamentul inuman din închisoare, 1956-1963, dimpotrivă, se cristalizaseră. Odată cu apariția volumelor Lupta cu absurdul, 1971, De la Ion la Ioanide, 1974, Arte poetice ale secolului al XX-lea, 1976, Poezia lui Tudor Arghezi, 1979, regal de trimiteri teologice, Nicolae Balotă ne apare drept un critic gata înarmat teoretic, cu o apertură culturală impresionantă şi cu gust estetic impecabil. Un anti-călinescenian, dar nu unul fanatic.Un reper ar fi, probabil, Julien Benda, dar mai calin, sau Marcel Raymond, patriarhul Şcolii critice geneveze. Nicoae Balotă apare, oricum ca o mare surpriză, în 1969, în critica literară, uluindu-ne, ca Minerva țâşnind cu cască şi lance, brusc, gata de luptă, din țeasta unui Jupiter al bibliotecilor unui Olimp fabulos.

Caietul albastru, 1998... Abisul luminat, sau alte pagini memorialistice refac anii aceia de încercări cumplite, trăite totuşi cu o anumită seninătate... Perspectiva e una de asumare a condiției umane, mai mult, de aprofundare a eului lăuntric, a credinței, prin contactul direct în Subpământa cu figuri preoțeşti carismatice, cu exemplul unui eroism discret al mărturisitorilor creştini.Un volum explicit religios, Calea, Adevărul şi Viața, 1995, este al unui matur homo religiosus.Toate alcătuiesc o biografie interioară a unui intelectual din Est, trăind în vremea dictaturii comuniste şi izbutind să-şi împlinească vocația de scriitor cu propensiune spirituală, neacceptată de ideologia comunistă.

Dar afirmarea i-o aduce, după 1963, Capitala, nu atât scurtul stagiu de cercetător a Institutul G. Călinescu, cât fără îndoială, titlurile publicate, pe care le-am amintit, apoi din 1979 lectoratele la München, Tours, Le Mans. Regăsirea cerchiştilor, mutați de o vreme la Bucureşti, Ion Negoițescu, Ştefan Aug. Doinaş, Cornel Regman(un timp navetist la Constanța) îi dă sentimentul solidarității reconfortante de altădată, al unei normalități relative, în ciuda vremurilor tot rele, dar nu cumplite. Radu Stanca murise, trei dintre prietenii lui făcuseră şi ei puşcărie politică. La Cluj rămăseseră, din vechea gardă, profesorul francez Henri Jacquier(de la care, Dan Damaschin-serios cercetator al Cercului- susține, cu probe, că Roland Barthes, lector la Institutul francez din Cluj, pe-atunci, ar fi preluat conceptul, sintagma de , , scriitură zero’’) Rudi Schuler, un nume mai marginal, apoi istoricul de artă Viorica Guy Marica, italienista Eta Boeriu. Alții, Eugen Todoran, Radu Enescu, de pildă, vor alege alte centre, Timişoara, Oradea. Pe Rudi Schuler, l-am cunoscut şi eu, prin echinoxistul universitar clujean Peter Motzan, prin anii 70, iar pe ceilalți colegi ai lui Nicolae Balotă i-am admirat, mereu...Nicolae Prelipceanu i-a luat un ultim interviu lui Ovidiu Cotruş, grav bolnav, internat la Clinicile universitare clujene. Nu mai vorbesc de cerchiştii clujeni pe care, în frunte cu Balotă, i-am prețuit imens... Sibiul, Clujul sunt oraşe formatoare, pe care ei le-au păstrat mereu vii în memoria lor afectivă, cu deosebire Nicolae Balotă, profesor invita aici, după 1990. O reîntoarcere proustiană, aş zice, conform dialogurilor, memoriilor şi gesturilor sale simbolice. Nu pot insista, acum, aici.Un pas important pentru cariera universitarului Nicolae Balotă vor fi lectoratele lui din Germania, sau din Franța. Este manifestarea, dincolo, a unui intelectual român din stirpea nobila a umaniştilor europeni, un profesor nu numai tobă de carte, dar şi un om al încântărilor diurne, fire deschisă, un mediteranean, ca structură. De aceea, profesorul a şi ales nu sudul Parisului, Mairie d’Issy( unde l-am vizitat prin 83, nimerindu-mă cu prozatoarea şi eseista Dana Dumitriu, oaspeți din țară) ci explozia de lumină din Midi, mereu însorita Nice a ultimilor ani. În oraşul copilăriei şi al tinereții lui revenea cu plăcere, am stat cu el, cu prietenii lui, la o cofetărie, una după model vienez, Mozart, la o prajitură care-i plăcea( un Iscler, ori Sacher-tortul cafenelelor de pe Ring )şi la o ceaşcă de cafea, ca în alte vremuri, ale lui, tihnite şi calm. S-a dovedit neîntrecut în istorisirile sale despre figurile pitoreşti ale burgul cu statuia lui Matia Corvin...Înota cu dexteritate pe distanțe care ne umileau, pe noi, mai tinerii de la Neptun, aşa cum cita sau invoca nume din aria universală a culturii, cu un fel de bonomie livrescă, cu plăcerea reproducerii exacte a citatelor. Un teolog descins în cetate. Un cleric devenit de nevoie cronicar.Un învățat cu simțul corespondențelor dintre regnuri, ca medievalii, un căutător al armoniilor sacre. Un erudit lucid, conştient că literatura pe care a slujit-o moare, încet, că umanismul se stinge sufocat de cibernetică.Un om amabil, care ne lipseşte multora şi nu ştiu dacă va mai fi posibilă naşterea acestui tip uman de o erudiție cordială.Ar fi împlinit 90 de ani, în ianuarie, 2015.Nu ştiu unde este înmormântat, o fi rămas la Nisa, poate, alături de soția sa, prozatoarea Bianca Balotă.La Cluj, aproape de cenuşa lui Negoițescu sau de lespedea Etei, ambele în Hajongard, sunt locuri de odihnă unde s-ar simți, probabil, şi trupul său acasă.