Persefon
Andrei Codrescu

CE ÎNSEAMNĂ "ACCENTUL STRĂIN"?

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2015

 Tot ce trebuie să ştiți despre mine este că reprezint două sute de milioane de imigranți ajunşi în America de Nord.
Ei sunt cei care m-au trimis în Texas ca să stau de vorbă cu dvs.
Nu vă faceți griji. N-am să vă țin predici. Am să-i las deoparte pe Don Einstein, Enrique Kissinger şi pe Senora Mary Baker Eddy.
Am venit în Statele Unite pe când aveam douăzeci de ani. De aceea am încă accent. Dacă aş fi ajuns aici la paisprezece ani, nu l-aş mai fi avut. Prietenul meu Janosz Batki din Ungaria vorbeşte engleza americană ca şi cum ar fi angajat la Ştirile CBS. Avea paisprezece ani când a plecat din Ungaria.
Faptul de a avea un accent nu te împiedică să dobândeşti altul. Poți avea accent de Transilvania, asemenea lui Bela Lugosi, iar apoi poți locui la New Orleans pentru câțiva ani şi poți ajunge să vorbeşti exact ca acolo, cumva pe deasupra primului accent – cher. Pe când mă aflam la New York, profesorul meu neoficial de poezie, Ted Berrigan, şi-a molipsit toți prietenii cu accentul său de Oklahoma, cu toate că el însuşi se născuse şi crescuse la Rhode Island. Dar frecventase Universitatea din Oklahoma vreme de câțiva ani şi îl luase de acolo. De pildă, avea un mod anume de a spune „Grozav!” (Terrrific!), pe care toți cei care-l cunoşteau au sfârşit prin a-l adopta, inclusiv Nina Zivancevic, o poetă sârbă, maghiarul Janosz Batki şi toți prietenii lui din New York. După ce Ted a murit, în 1983, oameni care nu-l cunoscuseră i-au luat accentul de la alții care îl cunoscuseră, iar apoi aceştia, care se molipsiseră de el la mâna a doua, cum ar veni, l-au dat la rândul lor mai departe. Trei generații de poeți spun „Terrrific!” asemenea lui Ted Berrigan.
Accentele sunt contagioase. Şi se amestecă. Ceea ce auziți atunci când mă ascultați pe mine e un amestec de maghiară, germană şi română, primele mele trei limbi. Auziți ceea ce eu numesc „accent de Transilvania” ca să-l fac mai simplu pentru cei din jur în preajma sărbătorii de Halloween.
Oamenii înzestrați cu ureche bună pot percepe nu doar accentele regionale din cadrul uneia şi aceleiaşi limbi, ci şi subtilele diferențe dintre anumite zone geografice, oraşe sau chiar cartiere. Să luăm, de exemplu, cazul localităților Newark, New Jersey şi țărmul Jersey şi, dacă aveți un auz suficient de fin, puteți identifica strada unde locuieşte o anumită persoană mai corect şi mai rapid decât ar face-o un GPS.
Prin urmare, ce înseamnă accentul? Este o urmă a locului de unde vii, o istorie condensată a zonei de unde te tragi şi a celor pe unde ai trecut. E asemenea unui „zip file”, un document condensat care îți însoțeşte fiecare cuvânt şi pe care îl poți despacheta când îl accesezi. A încerca din răsputeri să scapi de el ca să te încadrezi cât mai bine undeva anume e o idee bună, în măsura în care vrei ca cei care te ascultă să te înțeleagă. Efortul de eliminare a accentului depinde de gradul în care vrei ca cei care te ascultă să te înțeleagă. Dacă eşti profesor la o şcoală generală din Lafayette, Louisiana, elevii te vor înțelege sută la sută dacă accentul tău le semnalează că eşti de prin împrejurimi, deci că eşti unul dintre ei. Dar, dacă nu provii din acea regiune, e preferabil să foloseşti acea engleză standard de televiziune, presupunând că toată lumea (sau aproape toată lumea) îşi petrece în fața televizorului cele aproximativ nouă ore despre care vorbesc realizatorii noştri de sondaje de opinie. Dacă reuşeşti să păstrezi atenția (şi poate chiar simpatia) tinerilor ascultători de-a lungul întregului an şcolar, asta se întâmplă deoarece, la un moment dat, vorbeşti despre accente, al tău şi al lor, şi ajungi să faci un soi de compromis, un pod pe care îl poți trece oricând sau niciodată. Nu contează dacă te faci înțeles în proporție de 100% sau de 51%, e nevoie doar să menții interesul majorității.
A discuta diferitele tale accente e aproape acelaşi lucru cu a face schimb de experiențe personale. Şi, după cum ştim cu toții, istoriile personale ne învață istorie, geografie, sociologie şi psihologie. Într-un fel.
Sau poate nu-i deloc cazul. A-ți spune povestea vieții e rareori acelaşi lucru cu a spune povestea accentului pe care-l ai. În primul rând, accentul nu minte, indiferent cât de bine îl maschezi, în vreme ce atunci când îți expui memoriile sau amintirile adevărul nu e aproape niciodată prezent. Asta nu se întâmplă pentru că ai fi neapărat mincinos, ci pentru că viețile povestite sunt în mod structural minciuni.
Orice rememorare, amintire sau autobiografie care te implică pe tine însuți e distorsionată în mod conştient sau inconştient pentru a-i satisface pe cei pe care-i consideri ascultători. Sau cititori. Îți construieşti povestea exact aşa cum ți-ar plăcea să-ți modifici accentul. Din nefericire, dacă ai mai mult de paisprezece ani, vei fi incapabil din punct de vedere fizic să-ți transformi forma gurii, a feței sau restul corpului, ca să poți vorbi asemenea lui Matt Lauer. Nu ai ce face: accentul eşti tu însuți.
În cele mai multe cazuri, asta nu e adevărat cu privire la propria poveste. Ceea ce poate fi chiar mai rău e că propria ta autobiografie, povestea vieții oricui, de fapt, e spusă cu scopul de a ascunde adevărul propriului accent. Chiar dacă eşti membru al clubului „Sunt irlandez, sărută-mă”. Intonația e menită să deruteze auditoriul.
Acesta e un mister al limbii: imediat ce începi să povesteşti te supui legilor povestirii, care nu au nimic de-a face cu subiectul aparent. E chiar mai rău atunci când subiectul eşti „tu” sau „tu însuți”, pentru că povestirea te va înstrăina de propria viață, aşa că nu vei avea doar un accent evident, ci vei vorbi de-a dreptul o limbă străină. O limbă pe care, pe deasupra, nu o ştii. Pe măsură ce evoluează povestea „ta”, devine tot mai clar că ea e povestea unui „tu” sau „eu” care habar n-are despre ce vorbeşte.
Credeți-mă. Am scris trei autobiografii.
Văzut din această perspectivă, accentul vă este asemenea acelui zip file aşteptând să fie despachetat, dar care în realitate nu se poate desface. Poate nici nu trebuie. Spre deosebire de programul informatic care este destinat digital de cod să-şi dezvăluie eventual conținutul, propria viață nu e deloc metafora informatică cu care pare să se potrivească. Accentul e întregul document în acest caz, dar dacă încerci să-l destinzi el scoate la iveală un alt zip file.
Un accent despachetat îşi începe povestea cu un adevăr aparent: m-am născut la Sibiu, în Transilvania, România, în anul 1946. La Sibiu, în Transilvania, România, locuitorii se exprimă în română, germană şi engleză, cele trei limbi vorbite de oamenii care trăiesc acolo.
Acest adevăr poate fi deja pus sub semnul întrebării: singurul lucru sigur e că m-am născut. (Şi chiar şi asta poate fi pus sub semnul întrebării, dar să trecem peste.) Sibiu e numele românesc al oraşului meu natal, însă nemții îi spun Hermannstadt, iar numele său unguresc e Nagyszebenbe. Numele oficial este Sibiu deoarece limba majorității este româna, iar țara în care se găseşte se numeşte România. Însă Sibiul nu s-a aflat mereu în România: pe când era inclus în teritoriul Imperiului Habsburgic se numea Hermannstadt. Când făcea parte din Ungaria i se spunea Nagyszebenbe. Cele două minorități care încă trăiesc aici îl numesc în funcție de limbile lor: oraşul lui Hermann, deci Hermannstadt, sau Nagyszebenbe.
Bine, dar asta e istorie, o să spuneți: ceea ce contează e cum i se spunea când te-ai născut tu acolo, în 1946. Bine. Dar tocmai am spus că asta se întâmpla în Transilvania, adică aşa cum numeau maghiarii şi germanii regiunea aceea pe când era a lor. Românii îi spun „Ardeal, ” însă nici măcar n-aş visa să spun asta în engleză unui american, pentru că e greu de explicat. Ar trebui să explici şi prin ce se deosebesc româna, maghiara şi germana şi apoi ar trebui să abordezi diferențele (mari) dintre ele – dacă ar fi să spui chiar şi numai câteva amănunte legate de categoriile mari ale familiilor de limbi indo-europene şi fino-ugrice.
Când vorbeşti în engleză e mai uşor şi mai simplu să spui Transilvania, pentru că majoritatea vorbitorilor de engleză ştiu ce înseamnă din filme, iar unii ar putea să fi auzit chiar de Dracula, o carte scrisă în engleză de Bram Stoker, un irlandez care n-a vizitat niciodată acele locuri. În latină, Transilvania înseamnă, literal, „dincolo de păduri”, însă pentru unguri acesta e locul de naştere al națiunii şi al aristocrației lor. Pentru nemți e locul unde Pied Piper al Saxoniei a luat copiii de lângă părinții lor în jurul anului 1100 şi i-a dus în nişte munți fermecați, „dincolo de păduri”. În secolul al XI-lea, saxonii scăpau de persecuțiile religioase şi, probabil asemenea celor veniți din America Centrală în SUA în zilele noastre, şi-au trimis înainte copiii. Acest Pied Piper trebuie să fi fost un tip pe nume Hermann, un coyote pe nume Hermanos.
Cât despre România, puteți deja să vă dați seama că ea şi-a schimbat forma, pe măsură ce a câştigat şi a pierdut teritorii după războaie. Dar hai să trecem peste ACEA istorie – o puteți căuta pe Google. Haideți să ne gândim doar la cum se scrie acum numele țării: R-O-M-Â-N-I-A. Aceasta nu a fost mereu grafia oficială: multă vreme, şi chiar şi astăzi, câteodată, unii scriitori americani preferă să ortografieze R-U-M-Â-N-I-A. Aceste două vocale „O” şi „U” sunt nişte zip files ale unui lung război ideologic care are în vedere originile poporului român, comunismul şi prejudecățile rasiale.
Nu doriți să despachetați fişierele „O” şi „U” pentru că ați ajunge să o zbughiți de aici cât vă țin picioarele şi țipând cât vă ține gura şi n-ați mai asculta niciodată de acum încolo un poet vorbind. Ajunge să spun că relatându-vă cel mai simplu şi concret element din povestea vieții mele, am ajuns deja pe un teren minat care nu are nimic de-a face cu dvs. şi nici măcar cu mine, presupunând că m-am „născut” cu adevărat şi că asta s-a întâmplat în anul 1946, era noastră sau Anno Domini, cum preferați. Prima mea încercare de a explica originea accentului meu e deja o sumă de contradicții în cadrul căreia orice afirmație numeşte minciună pe cea care urmează.
Aşa e mai bine ca accentele să fie lăsate neexplicate – deoarece ele conduc către istorie şi nu e nimic prietenos în istorie. Ea înseamnă de obicei război.
Hai mai bine să ne îndreptăm către psihologie. Dacă ai un profesor drăguț, cu accent amuzant, esențialul ar fi că e vorba despre un om drăguț. În engleza americană, „drăguț” (nice) pare să fie o calitate universal acceptată, aplicabilă oricui sau oricărei profesii, culori sau religii. Chiar şi oamenii cu un accentuat spirit critic vor fi de acord, încruntându-se, că „drăguț” e OK. Dar e cu adevărat astfel? Toate tipurile de criminali în serie sunt descrişi de vecinii lor ca fiind „drăguți”. Ştiți prea bine de la serialele polițiste de la televizor că e mult mai uşor pentru un vecin să dea poliției informații despre calitățile cuiva, decât să facă o descriere fizică corectă a persoanei. Poate că majoritatea oamenilor nu se uită la cei din jur mai mult decât o dată sau de două ori, cu excepția situațiilor când vor să-şi stabilească o întâlnire. Cel mai adesea, îşi formează doar o impresie. „Drăguț” reprezintă semnul de identificare de care au nevoie majoritatea oamenilor aşa încât să nu fie nevoiți să se gândească la cineva prea mult. „Drăguț” e o primă şi o ultimă impresie: dacă te îmbraci adecvat şi pari prietenos, eşti deja la jumătatea drumului spre primirea unei slujbe.
Prin urmare, de ce a trimis Guvernatorul dvs. Perry supraveghetori înarmați la frontieră pentru a opri mexicanii şi alți vecini vorbitori de limbă spaniolă ai Statelor Unite? Guvernatorul Perry vă va spune cu siguranță că, luați individual, mulți dintre aceşti oameni pe care, altfel, i-ar putea împuşca mortal, sunt „drăguți”. Dar dacă sunt priviți global, văzuți ca „imigranți ilegali, ” calificativul „drăguț” devine irelevant. Poți avea documentele în regulă şi poți fi „drăguț”, dar, dacă nu ai acte, nu mai e nimic „drăguț” în legătură cu tine şi, deci, trebuie să fii oprit, chiar şi cu ajutorul tancurilor, dacă e nevoie.
Aşadar, ceea ce e mai important decât să fii „drăguț” este să fii „legal”. Şi ce te face să fii „legal”? O bucată de hârtie. Ai locuit în Lubbock, Texas, vreme de patruzeci de ani, eşti o bunicuță ai cărei copii nici măcar nu mai vorbesc spaniola, deoarece s-au născut în Statele Unite, însă nu ai o bucățică de hârtie. Nu mai eşti „drăguță, ” dacă oi fi fost vreodată, ci eşti „ilegală”. Vecinii tăi, dintre care unii te-au simpatizat sau pentru care ai lucrat, sunt deja furioşi în numele tău, dar ce pot ei face? „Ilegalii” sunt răi şi asta modifică tot ceea ce vecinii ştiau despre tine şi distorsionează până şi ceea ce ştiau despre ei. Cum au putut permite ca atributul de „drăguț” să le orbească judecata corectă şi să nu-i lase să observe că erai, de fapt, doar o „ilegală”?
Dacă odinioară erai „drăguță”, iar acum ai devenit „ilegală” înseamnă să psihologia nu e mai relevantă decât „istoria” când vine vorba despre astfel de lucruri. Şi se ajunge în felul ăsta la „accentul” tău.
Toți cei de față sunteți oameni educați, aşa că permiteți-mi să vă fac o propunere. Priviți persoana aşezată pe locul de lângă dvs. şi spuneți ceva în cea mai apropiată limbă a voastră. Dacă sunteți hispan, spuneți-i ceva în spaniolă. Dacă sunteți chinez, japonez, român sau orice altceva, spuneți-i ceva în limba voastră maternă.
Dacă sunteți vorbitori nativi de engleză, spuneți ceva specific din oraşul, statul sau regiunea de unde veniți, ceva ce sunteți aproape siguri că nimeni nu va mai spune exact în ACEL fel. Şi chiar dacă sunteți vreun profesor universitar care vorbeşte asemenea lui Kathy Couric, spuneți ceva ce se spunea doar în acel limbaj specific şi secret al propriei voastre familii. Toți copiii ştiu acele cuvinte accentuate într-un anume mod în familia lor, şi le vor şti întotdeauna.
Haideți.
(PAUZĂ. SE AŞTEAPTĂ PÂNĂ CÂND PUBLICUL FACE ACEST LUCRU.)
Sunteți cu toții ilegali. Nu sunteți în stare nici măcar să spuneți lucrurile corect.
Dar sunteți cu toții „drăguți”. Chiar şi criminalii în serie dintre voi. Sunt câțiva în public la toate lecturile mele de poezie.
Țineți-vă mâinile la vedere. Ştiu că sunt în Texas.
Conferință la Texas Tech University in Lubbock, susținută pe data de 2 septembrie 2014, la scurt timp după ce Guvernatorul Statului Texas, Rick Perry, a cerut ca 1000 de soldați din Garda Națională să fie masați la granița cu Mexicul pentru a împiedica „imigranții ilegali” să intre în SUA.
 
În române?te de Rodica Grigore