SCRIITORI ROMÂNI ÎN EXIL UN UMORIST LICENȚIOS: ION PRIBEAGU

 

Numele: Ion Pribeagu

Ocupația : scriitor,

Peste-un metru înălțime

De la cap pîn-la picior.

 

Data naşterii: octombrie

Locul naşterii : în pat,

Semnele particulare :

Mărunțel şi inspirat.

 

În România, înainte ca autorul să fi plecat în Israel, versurile sale au fost recitate pe scena aşa-numitelor teatre de varietăți, spre deliciul spectatorilor care de cele mai multe ori habar n-aveau cine le-a compus. Alt element de definiție a unei bune părți din ceea ce specialiştii numesc Trivial- sau Konsumliteratur, domenii în care precumpănesc pseudonimele sau chiar anonimatul. Pe placul ascultătorilor a fost cu siguranță şi recursul la „şopîrle“, adică la aluziile cu caracter politic, menite să păcălească cenzura şi să facă spectatorilor/cititorilor cu ochiul, ca pe vremea celebrului Constantin Tănase, cel cu „Davai ceas, davai moşie! / Haraşo tovărăşie.“ Iar ca procedeu literar prezent în poeziile-cuplet compuse de Ion Pribeagu, de departe cel mai des utilizat a fost poanta umoristică, extrem de ingenioasă.

Cînd e vorba de licențiozitate, un bun exemplu de poantă comică ni-l oferă poezia intitulată Îndrăzneşte, îndrăzneşte!, din seria supranumită a Impertinențelor :

 

Sami, funcționar de bancă

Şi cu creştere aleasă,

A fost invitat de Natan

Şi nevastă-sa la masă.

 

Tînăr, c-o înfățişare

Ce te bagă în răcori,

N-a venit cu mîna goală,

Ci cu un buchet de flori.

 

Doamna, foarte încîntată,

După-un an de măritiş,

A servit coniac, salată

Şi apoi ghefilte[r] fiş.

 

Sami a mîncat cu poftă,

Şi c-un sentiment firesc,

A-ntrebat-o pe Şoşana :

– Doamnă, pot să îndrăznesc ?

 

– Vai de mine, Domnu’ Sami —

Zise ea, înviorată —

Ca la dumneata acasă.

…Şi i-a dat înc-o bucată. […]

 

Cum petrecerea se-ntinse,

Natan l-a rugat, apoi :

– Ce să te mai duci acasă,

E departe, dormi la noi!

 

Tocmai cînd erau mai veseli,

A venit un amploiat,

Şi pe Natan, de urgență,

La direcție l-a chemat.

 

– Nu-i nimic, mă-ntorc îndată,

Maximum o oră-două.

Voi mai stați, fiindcă în casă

Nici nu ninge, nici nu plouă. […]

 

După ce-au vorbit de toate,

Într-o ambianță dulce,

I s-a năzărit Şoşanei

C-ar fi timpul să se culce.

 

I-a făcut în grabă patul

Pe sofaua de atlas,

A făcut „lampa mai mică“

Şi sub glass-wand s-a retras. […]

 

A-nceput să se dezbrace,

A pus rochia de-o parte.

Ce frumoasă-i în dessou-uri,

Numai glass-wandu-i desparte.

 

Cînd alături e-o femeie

Şi bărbat-su e plecat,

Fără vrere-ți trec prin minte,

Numai gînduri de păcat.

 

Şi-a mai scos şi cămăşuța,

Rămînînd ca o statuie

Capodoperă celebră,

Cum în lume alta nu e. […]

 

Sami, năucit de farmec,

Şi c-un sentiment firesc,

A-ntrebat, discret, prin glass-wand:

– Doamnă, pot să îndrăznesc ?

 

– Vai de mine, Domnu’ Sami —

A răspuns ea, ştrengăreşte —

Ca la dumneata acasă !

Îndrăzneşte ! Îndrăzneşte !

 

Şi, deodată, Domnul Sami,

Din fotel s-a smuls, furiş

Şi şi-a luat înc-o bucată

Din bufet, ghefilte[r] fiş !

 

Pentru rafinații obişnuiți să se delecteze cu licența erotică şi chiar cu pornografia în taina propriului cabinet de lectură, şi mai trivială va fi Lecția de gramatică a lui Pribeagu. Însă de dragul poantei absolut neaşteptate i se poate trece şi acestei poezii cu vederea licențiozitatea extremă :

 

– Spuneți o propozițiune —

Zise profesoru-amabil —

Care să cuprindă musai

Şi acest cuvînt : probabil.

 

Nicu emoționat

A răspuns imediat:

 

– Ieri văzînd noroasă vremea

Şi fiind cu haina nouă

Mi-am luat cu mine-umbrela

Că probabil o să plouă.

 

– Foarte bine ?

Tu Marine ?

 

– Transpirat de-alergătură

Deşi încă-i luna mai

Pulover mi-am pus – probabil

Să nu capăt guturai.

 

– Hm, şi asta merge, zise,

Domn profesor şi clipi,

– Şi acum să spuie una,

Tu, de-acolo, Bulă, zi !

 

Bulă stă şi se pătrunde

Şi apoi voios răspunde:

 

– La vecinul nostru, care-i

Pianist, vine de-o lună

O elevă frumuşică

Şi fac muzică-mpreună.

Curios cum sunt din fire

Ieri, discret ca un strigoi

Am privit prin broasca uşei

Şi-am văzut cum amîndoi,

El îşi lasă pantalonii

Fata fusta-n sus, spontan

Şi mi-am spus că vor probabil

Să se cace în pian.

 

Diferența de registru literar (dar şi de regim diferit al exigențelor de lectură) dintre nivelul de sus şi nivelul de consum al literaturii poate fi uşor înțeleasă dacă vom compara două texte cu tramă aproape identică, Moş Nichifor Coțcariul de Ion Creangă şi Mare păcat de Ion Pribeagu. În ambele, o tînără evreică din Moldova (Malca la Creangă, Hența la Pribeagu) face o călătorie la oraş (cu diligența în cazul lui Pribeagu, cu o căruță în cazul lui Creangă), în ambele se consumă pe drum o noapte de solide plăceri trupeşti, şi iarăşi în ambele, eroina repetă cu satisfacție experiența personală a călătoriei la oraş. Însă în timp ce nuvela lui Creangă (atît de complexă şi de ambiguă încît, la un moment dat, G. Călinescu şi Al. Piru au putut polemiza pe tema licențiozității ei) are o structură arhitectonică, poezia lui Pribeagu este extrem de liniară, fiind evident compusă de dragul poantei:

 

De la Adjud, o văduvioară,

Frumoasă, şi pe nume Hența,

Să plece trebuia-ntr-o seară,

În spre Focşani, cu diligența.

 

Şi s-a-ntâmplat ca-n seara-aceia,

Că n-au plecat nici marchidani,

Nici boccegii, ci doar femeia

Cu diligența spre Focşani.

 

Porniră căişorii-n goană,

Vreo zece poştii, după ceas,

Şi tocma-n valea lui Sondroană,

Făcură-n silă un popas.

 

– Popas aici, Bade Avrame ?

Întreabă Hența cu sfială.

– Aici — răspunse vizitiul —

Că-s caii rupți de oboseală.

 

Însă, să nu ai nici o teamă,

Din noapte vin miresme dulci,

Ce te-nvelesc ca o năframă,

Şi poți, în tihnă, să te culci.

 

Ea n-ar fi vrut, dar de departe

Țîşneau văpăi şi reverie,

Şi vizitiul zdravăn foarte,

Fir-ar al naibii el să fie!

 

Iar Luna-n mantie de paradă

Şi plină de indiferență,

S-ascunse-n nouri să nu vadă

Ce se întîmplă-n diligență.

 

Ajunsă-a doua zi-n cetate,

S-adus la tîrg cu trebuință,

Şi după ce-şi luă de toate,

Avu mustrări de conştiință…

 

Nici nu mai vru să-şi amintească

De faptu-n taina nopții strîns,

Şi-apoi, ca să să se pocăiască,

S-a dus la Rabin şi s-a plîns.

 

Păcătuit-am greu, Prea Sfinte,

Fiindu-mi frică de strigoi.

Eu tînără şi fără minte,

Şi el simpatic şi vioi…

 

– Mare păcat ! a spus Rabinul,

Cu Dumnezeu să te împaci,

Voi implora tot Sanhedrinul,

Vei da ofrandă la săraci,

 

Din tfílimi ți-oi citi misterul,

Ce iartă oamenii-ntre ei,

Şi, ca să se îndure Cerul,

Vei da şi cinci sute de lei !

 

– Primesc, răspunse ea cu sete.

Şi cu emoții neştiute,

Oița păcătoasă dete

Două bancnote a 500.

 

Se uită ràbinul la sumă,

Şi-i zice plin de duioşie :

– Eu ți-am pretins să dai 500,

Şi văd că tu ai dat 1000 !

 

– Ți-am dat o mie, Rabi ! Lasă…

Că nu-i nici o greşeală. Ştiu !

Dar, vezi că... eu mă-ntorc acasă

Tot cu acelaşi vizitiu !

 

Citind cu repetiție nuvela lui Creangă ne vom delecta descoperind rafinamente şi ambiguități de toate tipurile. În schimb, poezia lui Pribeagu, mult mai simplă şi mai scurtă, ne va procura satisfacția rapidă care decurge din ascultarea unei reuşite anecdote piperate. Sigur, Moş Nichifor Coțcariul e o capodoperă. Însă pe terenul ei, nici Păcatul lui Ion Pribeagu nu este o poezie rea. De aceea, autorul („mic şi al dracului“, cum a fost adesea calificat de contemporani) a avut marea satisfacție de a se bucura mult timp, cu poeziile lui, de un larg şi binemeritat succes de public. Şi atunci, de ce s-a decis să plece din România, la vîrsta de 75 de ani ? Între altele, pentru că a fost practic interzis. Într-un articol din cotidianul Ziua (26 iulie 2005), Alexandru Nichita a indicat şi el acest principal motiv : „Chiar şi în anii războiului, când scriitorii evrei au fost interzişi, Ion Pribeagu scria cu pseudonim pentru revistele lui Constantin Tănase […]. După război, a mai scris o grămadă de cronici, până ce stăpânirea comunistă nu i-a mai suportat ironiile mustoase şi l-a alungat. […] În România […] a continuat să circule anonim, ca un pribeag. Era recitat de Florin Piersic şi Toma Caragiu pe diferite scene, fără ca înşişi recitatorii să ştie cine e autorul savuroaselor comedioare.“

Ion Pribeagu a indicat şi el un motiv (reîntregirea familiei) într-o celebră Petiție netimbrată, adresată „ministrului de la paşapoarte“, în care însă nu s-a ferit să înşire toate obstacolele ridicate de regimul comunist în calea tuturor celor care au vrut să plece din țară :

 

Tovarăşe Ministru

 

Subsemnatul Ion Pribeagu

De profesie scriitor,

Cunoscut pe tot meleagu’

De satiră şi umor,

Cioplitor de calambururi

Şi şlefuitor de humă,

Turnător de stihuri albe

În tipar de duh şi glumă,

Înveselitor de mase

Prin industrii mari şi mici,

Prin ateliere, fabrici,

Lucrători şi ucenici,

Risipindu-mi verva-n snoave

Patruzeci de ani, hai–hui,

Prin cazărmi şi atenee,

Azi, cu lira pusă-n cui,

După ce-am distrat o țară

Cu modesta-mi competență,

Vreau, tovarăşe ministru

Să-mi acorzi audiență

Ca să-ți spun de-a fir a-păr

Părintescul adevăr…

Visul anilor trecuți

Poate c-ai să mă ajuți…

 

Iată care e pricina :

 

Am un fiu în Palestina,

O podoabă de flăcău,

Singurul băiat al meu

Şi mi-e dor de el, mă doare,

Cum ți-e dor de-un strop de soare,

De mirajele luminei

Şi de freamătul grădinei.

 

Inima mi-e jar şi lavă

Pustiită şi bolnavă

Fiindcă el, ca floarea-n glastră,

El era nădejdea noastră.

 

Şi ne-aşteaptă cu ardoare…

 

Am şi viza de intrare,

Am depus actele toate

Şi bilet de sănătate

Şi fotografii recente,

Cazierul cu amprente

Plus biletul de vaccin,

Că n-am fost supus străin,

Note bune la purtare,

Ordinul de concentrare,

Act de naştere-al lui tata,

De la fisc pe cinci ani plata,

O dovadă şi-un extract,

Cum că n-am făcut export,

Şi-mi lipseşte înc-un act,

Unul singur :

Paşaport !

 

Anexez aici chitanța

Că-s la zi cu Manutanța,

Am dovadă de la „Sacra“

C-am trăit bine cu soacra,

Am de la spital dosar

Că n-am râie, nici pojar,

Că n-am nici o bubuliță,

Că n-am apă la scufiță,

Că n-am dinți de cauciuc,

Că n-am frați în balamuc,

Că n-am bloc, că n-am moşie,

Că n-am stat în puşcărie

Că n-am fost nici beat, nici mort.

Am şi act de cununie

Şi-mi mai trebuie-o hîrtie

Doar atâta :

Paşaport !

 

Deci tovarăşe-n esență

Eu te rog să faci efortul

Şi cum ai experiență

Aibi în mine confiență

Şi semnează-mi de urgență

Paşaportul !

 

Te salută cu tot dragu

 

Ion Pribeagu

 

 

 

 

Vârfuri de spadă (cu un portret al autorului), Bucureşti, 1915 (21916) ; Bucureştii noaptea (sonete), Bucureşti, 1922 ; Strofe ştrengare, Bucureşti, 1930 ; Umoristice, Bucureşti, 1934 ; Anecdote după timp, Bucureşti, 1939 ; Treanca-fleanca, Tipografia Ijak Efraim & Fiul, Tel Aviv, 1972 ; Impertinențe (prefață de Louis Gallian), Tipografia Ijak Efraim & Fiul, Tel Aviv, 1973 ; Versuri (ediție întocmită de P. Balmuş, cu un portret al autorului), Editura Cartier, Chişinău, 2000 ; Mic şi-al dracului. Antologia unui „Rege al Umorului“ (prefață de Teşu Solomovici, desene şi caricaturi de Iser, Victor Brauner, Marcel Iancu ş.a.), Bucureşti, 2005 ; Comediile lui Ion Pribeagu (prefață de Teşu Solomovici), Bucureşti, 2007 ; Foaie verde caltaboşi, măi, suntem nişte scârboşi..., 175 glume sărate, piperate şi deocheate (ediție jubiliară), Bucureşti, 2012 ; Miere şi venin, f.l., f.a.

 

Referințe : Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea, Bucureşti, 1940 (ediție anastatică, Bucureşti, 1999) ; Ştefan Baciu, Praful de pe tobă, Editura Mele, Honolulu, 1980 (Bucureşti, 21995) ; Teşu Solomovici, România judaica, vol. II, Bucureşti, 2001 ; Eugen Iacob, Culisele memoriei, Cluj, 2002.