Eseuri
Alexandra Ciocârlie

MĂ?TILE LUI CIORAN

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2015

 Referințele la Antichitate sunt aproape absente din primele cărți ale lui Cioran, Pe culmile disperării şi Cartea amăgirilor, scrise înainte ca autorul să fi înclinat către scepticism. La început, când îl pomeneşte pe Aristotel în asociere cu Kant şi cu Descartes, constată că ei n-au gândit decât pentru orele noastre singure, pentru îndoielile noastre permise (Cartea amăgirilor, p. 167). În tinerețe, Cioran evită încă astfel de ceasuri şi spune: Când renunțarea nu se realizează în sacrificiu, ci sfârşeşte în dezabuzare şi scepticism, s-a ratat o experiență capitală. Este ca o negație ce nu duce la extaz (Cartea amăgirilor, p. 58-59). Pe urmele lui Nietzsche, el se gândeşte în acest moment doar la dezlănțuirea de energie, la suferința şi la extazul omului care distruge tot ce-i îngrădeşte elanul. Ulterior, va fi fascinat de lipsa de vitalitate până la a admira fatalismul românilor împotriva căruia vituperase inițial, iar trimiterile la decadența Imperiului Roman se vor acumula. Lumea veche îi va furniza destule exemple spre a-şi susține atitudinea dezabuzată şi atracția pentru declin şi agonie.
În mai multe rânduri, Cioran se referă la antici la fel cum se situează în Exerciții de admirație față de Joseph de Maître, adică identificându-se cu cei pe care îi admiră. Cel mai adesea, nu este vorba deloc de personaje „exemplare”, o dată ce simte o ostentativă afinitate față de Diogene, Caligula, Nero şi Tiberiu.
La un moment dat, eseistul consemnează cu o anume surprindere admirația lui Epicur – filosof care a ?tiut să disprețuiască gloata mai bine decât toți – pentru un bufon ca Diogene (Mărturisiri ?i anateme, p. 37-38). În altă parte, el ia în calcul posibilitatea ca cinicul să fi avut în tinerețe neplăceri de natură amoroasă care ar explica de ce a ales mai târziu calea rânjetului (Silogismele amărăciunii, p. 89). Reține sentința lui Platon că Diogene ar fi un Socrate nebun, dar ?i zvonul că s-ar fi ocupat cu falsificarea de bani, fapt explicabil de vreme ce orice om care nu crede în adevărul absolut are drept să falsifice totul (Amurgul gândurilor, p. 8). Într-un pasaj din Amurgul gândurilor, Cioran caută să înțeleagă nebunia clarvăzătoare a celui mai lucid muritor (p. 93). Înzestrat cu un ochi sfredelitor în care lucrurile î?i pierdeau virginitatea, el pare să fi fost cel mai sincer om, o dată ce n-a cruțat pe nimeni ?i nimic, ba chiar un ins bolnăvicios de sincer, căci nu i-a fost frică de urmările cunoa?terii (p. 94). Convins că nu se poate atinge doar prin inteligență îndrăzneala ?i provocarea adevărului, eseistul se întreabă ce a pierdut Diogene de nu l-a mai legat nimic de vraja aparenței ?i erorii. Ajuns la catastrofala ruptură de farmecul naiv, delicat ?i învăluitor al existenței, gânditorul cinic a devenit un criminal al erorilor indispensabile vieții (p. 94). În mod normal, crede Cioran, impertinența ultimă a cunoa?terii este stăvilită de iubire, generatoarea erorilor profunde (p. 94-95). În urma unei intervenții exterioare, dragostea poate fi însă silită să se retragă înfrântă ?i buimăcită: o pierdere suferită la vârsta în?elăciunilor permite întinderea nemiloasă a cugetului rece ?i distrugător (p. 95). Ignoranța celor de azi cu privire la viața lui Diogene într-o vreme când nefericirea în dragoste hotăre?te cursul reflexiei nu influențează prea mult aprecierea generală: Ce importanță ar avea însă să ?tim pe cine a pierdut, când ?tim prea bine ce a pierdut ?i unde duce această pierdere (p. 95).
?i în capitolul „Câinele ceresc” din Tratat de descompunere, eseistul susține că nu se poate ?ti ce a pierdut Diogene ca să capete curajul să înfrunte toate convențiile ?i să-?i transpună în fapte cele mai intime gânduri, cu o insolență supranaturală, aidoma unui zeu al cunoa?terii, libidinos ?i pur (p. 101). Constituind un caz-limită de sinceritate ?i luciditate, el oferă un exemplu ilustru de ceea ce am putea fi dacă educația ?i ipocrizia nu ne-ar înfrâna dorințele ?i gesturile (p. 102). Asemuit unui Socrate sincer, în stare să renunțe la Bine, la formule ?i la Cetate, Diogene apare drept cel mai mare cunoscător al oamenilor (p. 103-104). Dispus să-?i suprime cu totul poza, cinicul arată ca un monstru în ochii celorlalți, incapabili să-i accepte adevărurile crude (p. 104). Aflat departe de orice învățătură ?i de orice doctrină, el singur a dezvăluit figura hâdă a omului, meritele lui fiind însă întunecate ?i călcate în picioare de o religie du?mană a evidenței, cre?tinismul (p. 104-105).
O analiză mai aprofundată dezvăluie destule similitudini între comentatorul modern ?i obiectul investigației sale. Atracția eseistului din secolul al XX-lea pentru figura paradoxală a celui care l-a intrigat cândva ?i pe Alexandru cel Mare se poate explica prin trăsăturile lor comune. Ca şi Diogene, Cioran nu se exprimă în numele vreunei morale sau vreunei metafizici ?i nu propune nimic (p. 103). Se mulțumeşte, şi el, să vadă în om unicul obiect al meditației şi al disprețului său (p. 103). Autorul unui volum consacrat neajunsului de a te fi născut apreciază, în chip firesc, la Diogene o oroare testiculară în fața ridicolului de a fi om (p. 103). Cugetând fără iluzii asupra realității omene?ti, cei doi împărtăşesc aceeaşi viziune în care se îmbină înțelepciunea, amărăciunea şi farsa (p. 103). De altfel, cuvântul farsă aplicat cinicului elin poate implica ?i o asumare indirectă a propriei dimensiuni histrionice neglijate de mulți comentatori care nu rețin decât amărăciunea eseistului român.
Cioran invidiază la Diogene o condiție care l-a ispitit întotdeauna, dar pe care nu poate pretinde că ar fi atins-o: aceea de clochard. Chiar dacă s-ar considera, eventual, un adevărat sfânt al rânjetului batjocoritor, el ştie bine că nu este cel mai sărac dintre toți cerşetorii (p. 104). De altfel, are aerul că se mulțume?te să-l admire pe Diogene fără a recunoaşte însă identificarea. Dimpotrivă, pare să se plaseze în rândul celor care nu îndrăznesc să-i semene gânditorului grec: Suntem cu toții ridicol de prudenți şi de timizi; cinismul nu se învață la şcoală (p. 102). Totuşi, după ce a reproşat creştinismului disprețul față de cinism manifestat în zilele noastre, se declară gata să preia ştafeta de la Diogene: a venit vremea să opunem adevărurilor Fiului lui Dumnezeu adevărurile acestui câine ceresc (p. 105). Rămâne totuşi sceptic, cel puțin în aparență, în privința şanselor de a reda în prezent strălucire cinismului: într-o lume grăbită, cine să se mai oprească să răspundă insolențelor noastre (p. 103).
Fascinat de unii dintre cei mai răi Cezari ai Romei, Cioran notează despre Caligula că era insomniac, aidoma lui Hitler. Cum bine ?tim, în tinerețe eseistul a suferit ?i el de insomnie. Se întreabă dacă neputința de a dormi e cauza sau consecința cruzimii ?i conchide că veghea este ceea ce-l define?te ca specie pe tiran (Demiurgul cel rău, p. 130). În Îndreptar pătima?, scriitorul susține că-l înțelege pe Caligula ?i răstălmăce?te în multe privințe verdictul negativ al lui Suetoniu asupra acestuia. Din punctul său de vedere, lunecă într-un prinos involuntar informația defăimătoare despre insomniile ?i visele ciudate ale suveranului, incluzând un dialog cu fantoma mării (p. 28). Obiceiul despotului de a le aminti soției ?i amantelor în timp ce le săruta că avea puterea de a le reteza capetele e de înțeles, după Cioran, câtă vreme ascundem cu toții în mocirla sufletului dorințe posibile doar în gură de sini?tri împărați (p. 28). Tot astfel, ideea de a-?i face calul consul poate părea doar o judecată valabilă asupra oamenilor (p. 29). Afirmându-?i ostentativ indiferența față de victimele lui Caligula, eseistul se declară în schimb înduio?at de fantoma acelei mări, ce îngrozea visurile nefericitului împărat (p. 29). Sensibil la vraja decadenței care transpare din nevoia de a suplini prin absurdități vidul gloriei ?i prin nebunie apusul măreției, e captivat de toți monarhii declinului. În opinia lui, ace?ti mon?tri inspirați de geniul plictiselii au avut atât stil în nebunie, încât, alături de ei, esteții lumii sunt măscărici de bâlci, iar poeții – improvizatori de umbre (p. 29).
Cioran revine adeseori asupra figurii altui cârmuitor rău al Romei, Nero. La un moment dat, îl desemnează drept prototip al dereglării psihice prin opoziție cu un suveran cuminte: La ce bun să te ?tie lumea întreagă, dacă nu te va fi ?tiut cutare înțelept sau nebun, un Marc Aureliu sau un Nero (Istorie ?i utopie, p. 9). Altă dată, remarcă înrudirea dintre tiranul de odinioară ?i muritorii de rând, la fel de predispu?i la cruzime, însă cu mijloace diferite de a o exercita asupra semenilor: Asaltați de spaime, nu puțini dintre noi amintesc de un Nero care, în lipsa unui imperiu, dispune doar de propria-i con?tiință – ca s-o hărțuiască ?i s-o tortureze (Ispita de a exista, p. 159). Atrage atenția că Ludovic al XV-lea a fost asemuit lui Nero de către contemporanii săi care ar fi trebuit, totu?i, să fie mai îngăduitori ?i să se socotească fericiți că îndură un absolutism atenuat prin delăsare ?i farsă (Sfârtecare, p. 28). Pe de altă parte, reține că plebea l-a regretat pe despot, fapt demn de a fi luat în calcul ori de câte ori ne ispite?te vreo himeră (Sfârtecare, p. 110). Apreciază că Nero rămâne viu ?i seducător în memoria tuturor, ba chiar că e mai puțin banal ca Isus, în pofida defăimării la care a fost supus două mii de ani (Îndreptar pătima?, p. 29-30).
În Lacrimi ?i sfinți, Cioran declară că ?i-ar de?erta inima – mai degrabă decât vreunui sfânt – acestui împărat trist ?i nebun, încremenit între imbecilitate ?i melancolie (p. 17). După ce evidențiază plictiseala lui Nero nezdruncinată nici de spectacolul incendiului Romei, lehamite mai vastă decât setea de cer a cre?tinilor, insistă asupra iubirii tiranului pentru muzică: este înduio?ător destinul acestui om, pe care-l batjocore?te o lume întreagă, uitându-i singura ?i marea lui scuză, lira (p. 17). Eseistul nu face elogiul lui Nero doar pentru a scandaliza. Afirmă că, dacă ar fi poet, l-ar răzbuna pe detestatul personaj, ?tiind ce să scrie despre melancolia împăraților nebuni ?i despre stilul lor: o agonie de imperiu fără Nero este lipsită de stil, iar o decadență – de frumusețe (p. 143). De fapt, scriitorul suferă că trăieşte într-o epocă de declin care, după el, n-are stil. Doar poeții observă mâhnirea despotului, pe când istoricii, ignoranți cu privire la viciu ?i crimă ca fructe ale tristeții, nu înțeleg că Cezarul nebun ?i trist a reprezentat o floare necesară amurgului imperial ?i că parfumul ei otrăvitor era singurul respirabil în umbrele sfâr?itului (p. 143).
O notație din Tratat de descompunere imaginează o etapă ideal ultimă a unei literaturi ?i a unei civilizații în care ar figura un Valéry cu sufletul unui Nero (p. 34). Astfel, împăratul roman este asociat unui scriitor cu care Cioran seamănă în multe privințe. Poetul francez e, fără îndoială, admirabil, însă îi lipse?te, s-ar zice, sufletul unui distrugător. Eseistul î?i dezvoltă considerațiile despre Nero în capitolul Ultima îndrăzneală din acela?i volum. Afirmația atribuită suveranului care l-ar fi fericit pe Priam pentru că a asistat la ruina patriei sale atinge sublimul, crede Cioran, ea constituind ultima ipostază a gestului frumos ?i a sfidării lugubre (p. 129). Admirația față de acest Cezar crud ?i cabotin, a cărui demență a cunoscut o glorie mai mare decât suspinele victimelor sale, este declan?ată chiar de măruntele accidente ale trivialității noastre: prin comparație cu atitudinile împăratului, toate celelalte sunt simple maimuțăreli (p. 129). Incendierea Romei în replică la arderea Troiei pare cel mai sensibil omagiu adus unei opere de artă, Iliada, ?i constituie singurul exemplu de critică literară în mers, de judecată estetică activă. Pentru Cioran, efectul unei cărți este real doar dacă determină dorința de a-i imita intriga, însă numai un scelerat ca Nero are curajul de a-?i oferi literatura ca pe un spectacol atunci când î?i face cronicile cu cenu?a contemporanilor ?i a capitalei sale (p. 129). Eseistul declară că nu poate să-l urmeze pe împărat, pierdut cum este în masa celor care nu se simt destul de puternici pentru a-l imita: toate acestea rămân pentru noi în stare virtuală sau se degradează, devenind literă moartă (p. 129). S-ar zice că scriitorul face aluzie la propriile cărți când vorbeşte de literă moartă, căci nu are pretenția de a incendia Parisul, el mulțumindu-se să-l admire pe tiranul cu veleități artistice.
Aceste apropieri ar putea părea subiective sau chiar forțate dacă nu ar exista, în paralel, şi alte identificări cu personaje din Antichitate, asimilări mărturisite fără reticențe de Cioran. O dată, îl ia drept model pe Cezar (Silogismele amărăciunii, p. 58), opțiune onorantă, altă dată se asemuieşte unui principe nu mult mai frecventabil decât Nero. După Cioran, doar sărăcia îl distinge de Tiberius şi faptul că el încearcă în imaginația frustrată pulsiunile pe care împăratul le lăsa să se manifeste liber: Să nutreşti, în sărăcie, o încrâncenare răutăcioasă demnă de un tiran, să te înăbuşi sub povara unei cruzimi tăinuite, să te urăşti – în lipsă de subalterni pe care să-i poți măcelări sau de niscai imperiu în care să bagi groaza – pe tine însuți, să fii un Tiberius sărac... (Silogismele amărăciunii, p. 57). În portretul trasat în Ispita de a exista, Cioran î?i explică rațiunile afecțiunii pentru Tiberius, împărat pe gustul inimii lui: îl iubesc pentru că omul i se părea de neînțeles, îl iubesc pentru că nu iubea pe nimeni (p. 178). Acest monstru înghețat pe care doar spaima îl mai încălzea avea nevoie să simtă el însu?i ?i să provoace altora frica pentru a-?i da seama că e viu: dacă se teme de toți, măcar să se teamă de el, la rându-le, toți (p. 178). În plus, aflat mereu pe drumuri între Capri ?i Roma unde nu îndrăznea să intre, despotul părea înzestrat cu patima exilului, însu?ire relevantă pentru un desțărat. Alăturându-l pe Tiberius lui Swift, pamfletar al unei alte ere, Cioran î?i caută sprijin în solitudinea lor: Când totul mă părăse?te, când mă părăsesc, visez la ei doi, mă agăț de dezgustul ?i de cruzimea lor, mă reazem pe delirul lor (p. 178). Când se referă la suveranul roman, pare evident că eseistul vorbeşte în acelaşi timp despre el însuşi. A visat mereu să fie un suveran demisionar, ca Tiberius, a visat să fie un clochard, dar un clochard imperial.
Atras îndeosebi de Cezarii răi care au sădit germenii prăbu?irii Romei, Cioran evocă ?i figura unui cârmuitor bun, Marc Aureliu. Asociat o dată, prin contrast, lui Macbeth, socotit drept stoic al crimei (Silogismele amărăciunii, p. 14), împăratul filosof apare cel mai adesea ca reper al chibzuinței. Analizând raporturile dintre cre?tinism ?i stoicism spre a evidenția felul cum religia s-a instalat pe ruinele înțelepciunii, Cioran se interesează de gânditorul solitar care nu căuta să-?i facă adepți, astfel că nu se poate predica în numele lui: cum nu se adresa decât sie?i, n-a avut discipoli, nici sectanți (Ispita de a exista, p. 150). Îl compară pe acest reprezentant al Antichității crepusculare lui Pindar, om al Antichității eroice, în temeiul tendinței lor comune de a se retrage în fața vulgarității revoltei. În opoziție cu mania, eminamente modernă, de a protesta ?i revendica, Marc Aureliu acceptă tot ce-i aduce timpul ca pe un fruct savuros al naturii (Exerciții de admirație, p. 111-112). Eseistul atrage atenția asupra faptului paradoxal că, dintre toate statuile ecvestre romane, n-a supraviețuit invaziilor barbare decât cea a suveranului stoic, cel mai puțin împărat dintre toți, care s-ar fi mulțumit cu oricare altă stare socială (Despre neajunsul de a te fi născut, p. 175). Se declară mai ata?at de resemnarea acestuia decât de extravaganța lui Nietzsche: găsesc mai multă mângâiere ?i chiar mai multă speranță în preajma unui împărat istovit decât în preajma unui profet scânteietor (Despre neajunsul de a te fi născut, p. 94). La lectura unei diatribe împotriva lui Marc Aureliu cu acuzații de ipocrizie, filistinism ?i afectare, Cioran caută să pună în aplicare preceptele filosofului care l-a învățat să nu se indigneze niciodată (Sfârtecare, p. 82). Pe de altă parte, comentează informația transmisă de biograful Iulius Capitolinus, potrivit căreia suveranul i-ar fi ridicat la cele mai înalte demnități pe amanții soției lui: înțelepciunea se întâlne?te cu extravaganța, un înțelept nemeritându-?i, de altfel, numele decât în măsura în care e un original (Sfârtecare, p. 161). Spre a demonstra că un spirit nu ne captivează decât prin incompatibilitățile, prin tensiunea mi?cărilor sale, prin divorțul dintre opiniile ?i înclinațiile sale, eseistul alege câteva figuri exemplare din vremuri mai vechi sau mai noi. Alături de modernii Luther, Rousseau ?i Nietzsche, reprezentativi în acest sens i se par doi conducători atipici ai Romei: Marc Aureliu, cel înclinat în timpul expedițiilor sale războinice să se aplece mai mult asupra ideii morții decât asupra celei de Imperiu, ?i Iulian Apostatul care, odată ajuns împărat, regretă viața contemplativă, îi invidiază pe înțelepți ?i-?i pierde nopțile scriind împotriva cre?tinilor (Tratat de descompunere, p. 260).
În Îndreptar pătimaş, Cioran explică de ce e greu să iube?ti pe Marc Aureliu; să nu-l iube?ti tot a?a (p. 55). Plin de admirație pentru cei vechi fiindcă sunt, ca şi el, adevărați sceptici, eseistul regretă că Marc Aureliu a fost un sceptic degradat de vreme ce a cedat ispitelor filosofiei stoice. Potrivit scriitorului, tot ce-i doctrină în el e mediocru, iar ideile lui de bază, concepția materiei, a elementelor, resemnarea ca principiu – nu mai privesc pe nimeni (p. 55-56). Ca împărat atotputernic, şubrezit totuşi de singurătate şi de sentimentul inutilității, Marc Aureliu ar fi avut ?ansa de a fi un reprezentant major al gândirii contradictorii, cea mai vie, după Cioran, el însu?i fiind dezabuzat şi vehement: Trăim cu adevărat încercând o pasiune cu contrariul ei (p. 56). Din nefericire, împăratul, care ar fi putut asocia conştiința neantului celei războinice, a ratat o ocazie unică: Searbăda înțelepciune l-a ferit de contradicțiile care dau mister vieții (p. 56). Înlănțuit de doctrină, cu o pudoare impusă de stoicism, el nu a reu?it să se exprime plenar: de n-ar fi fost stingherit de învățători […] câte din deznădejdile faptelor de arme nu s-ar fi amestecat în gândurile ce le neagă cu o bunăvoință ce ne dezamăge?te (p. 56). Împovărat de prea multă împăcare, prea multă ru?ine de extremitățile cugetului, precum ?i de prea multă datorie, n-a ?tiut să-?i ducă legiunile spre mărire cu un dispreț echivalent patimei de cucerire (p. 56). Din reflecțiile lui se impune doar fiorul izolării. N-a fost cu adevărat viu şi rodnic decât când a dat glas unui contrast: în cea mai mare stăpânire, cel mai puternic nu dispune decât de ideea sfârşitului (p. 56). În acel moment, ca paradox uman, împăratul care scria în cortul său militar despre moarte şi nimicnicie, măsurând micimile vieții în zăngănitul armelor, semăna cu doi Cezari care au favorizat declinul Romei: Nero şi Caligula (p. 55). În ceea ce-l prive?te, Marc Aureliu rămâne simbolul pur al ciudățeniilor decadenței, al vrăjii ce emană din apusurile de cultură (p. 56).
În mai multe cazuri, eseistul se identifică – explicit sau implicit – cu reprezentanți ai Antichității. Uneori, deşi nedeclarată fățiş, tendința de asimilare pare incontestabilă. Vorbind despre doi meteci, Zenon, părintele stoicismului, fenician elenizat, şi Antistene, fondatorul şcolii cinice, născut din mamă tracă, Cioran apreciază că în aceste doctrine există ceva negrecesc, un stil de gândire ?i de viață ivit din alte orizonturi. Eseistul, metec şi el, conchide printr-o frază în care propria persoană nu apare, dar autoreferința nu e mai puțin evidentă: Eşti ispitit s-afirmi că tot ceea ce uimeşte şi distonează într-o civilizație înaintată este produsul nou-veniților, al imigranților, al marginalilor setoşi de strălucire ..., al unei pegre rafinate (Sfârtecare, p. 144). O asimilare parțială trădează, poate, ?i comentariul pe marginea frazei lui Seneca despre mulțumirile datorate zeilor pentru că nu țin pe nimeni în viață cu forța. Filosoful latin s-ar arăta deschis către esențial nu atât din pricina afilierii lui la stoicism, cât a exilului în Corsica sălbatică: această încercare a conferit unui spirit frivol o dimensiune pe care, în mod normal, n-ar fi dobândit-o (Despre neajunsul de a te fi născut, p. 180). Scriitor care ?i-a căpătat statura plenară în exil, Cioran este în măsură să judece ?i avantajele, iar nu doar inconvenientele surghiunului.
În opera lui mai degrabă artistică decât filosofică, Cioran se raportează la cei vechi ?i pentru a se defini pe sine. Privind în oglinda Antichității, î?i descoperă adeseori propriul chip.