Miscellanea
M. D.
AGOPIAN ŞI URMAREA
Articol publicat în ediția Viața Românească 12 / 2008
Criticul G. Dimisianu observa, într-un interviu pare-mi-se, că ruptura dintre generațiile literare la noi n-a fost niciodată atât de mare, de preocupantă, nu mai ştiu exact termenul, ca între douămiişti şi precursori. Un trist adevăr constatat de mulți, comentat în fel şi chip, de o parte sau de cealaltă a “baricadei”. Dacă asta e regulă a vieții şi istoriei literare, excepția ei, când apare, merită cu atât mai mult recunoscută, salutată, prețuită, nu? O face punctual Adriana Bittel, într-o recenzie dedicată noului roman al lui Filip Florian (Formula AS, nr. 844,
7-14 noiembrie 2008). Reproduc un pasaj edificator în ce priveşte metoda critică a recenzentei. Metodă, e mult spus. Aplicație, mai degrabă. Una diacronică, vie, integratoare – nu apteră, țeapăn exclusivistă, mortăciune de-a binelea. Din trei fraze e spulberat cu fulgi cu tot “mitul” douămiist al autorului tânăr autohton care vine în literatura română de aiurea, eventual din neant, în nici un caz (şi) din literatura română: „Pe scheletul de fapte istoric documentate, Filip Florian pune carnea ficțională armonios modelată, atent la tot ce-i poate da viață, dintr-un atunci şi acolo resuscitat cu artă. Scriitura superbă e marcată (uneori până la pastişă) de stilul unic al lui Ştefan Agopian, pentru care autorul Zilelor regelui şi-a exprimat public şi repetat admirația. De la Agopian preia nu doar volutele frazei ample, predilecția pentru enumerări, pentru nuanțele subtile ale luminii şi savorilor, pentru scene de voluptăți carnale, ci şi accentele onirice, absurde sau ironice. Faptul de a-şi cizela „materia” după un model admirat nu-l împiedică pe Filip Florian să fie, cu acest al doilea roman, un scriitor cum nu-s mulți azi la noi şi căruia sper să i se recunoască valoarea şi prin străinătățuri (am citit destui autori occidentali cu faimă care nu-i ajung nici la degetul mic)”. Aferim, ce poți să zici! (M.D.)
7-14 noiembrie 2008). Reproduc un pasaj edificator în ce priveşte metoda critică a recenzentei. Metodă, e mult spus. Aplicație, mai degrabă. Una diacronică, vie, integratoare – nu apteră, țeapăn exclusivistă, mortăciune de-a binelea. Din trei fraze e spulberat cu fulgi cu tot “mitul” douămiist al autorului tânăr autohton care vine în literatura română de aiurea, eventual din neant, în nici un caz (şi) din literatura română: „Pe scheletul de fapte istoric documentate, Filip Florian pune carnea ficțională armonios modelată, atent la tot ce-i poate da viață, dintr-un atunci şi acolo resuscitat cu artă. Scriitura superbă e marcată (uneori până la pastişă) de stilul unic al lui Ştefan Agopian, pentru care autorul Zilelor regelui şi-a exprimat public şi repetat admirația. De la Agopian preia nu doar volutele frazei ample, predilecția pentru enumerări, pentru nuanțele subtile ale luminii şi savorilor, pentru scene de voluptăți carnale, ci şi accentele onirice, absurde sau ironice. Faptul de a-şi cizela „materia” după un model admirat nu-l împiedică pe Filip Florian să fie, cu acest al doilea roman, un scriitor cum nu-s mulți azi la noi şi căruia sper să i se recunoască valoarea şi prin străinătățuri (am citit destui autori occidentali cu faimă care nu-i ajung nici la degetul mic)”. Aferim, ce poți să zici! (M.D.)