GABRIELA NEGREANU, "SCRIIND TEXTUL ÎN INTERTEXTUL GROAZEI"

Programul implicării, al dăruirii dramatice unei realități agitate, e imediat lizibil, mai apare reveria unei „ploi verzi”, a pământului cu sunete de copite, a ierbii fragede, dar în paralel cu tematica concentrării privirii, resimțită cu un fel de nelinişte: „sub privirile acelea prefăcute în noțiuni” , dar şi „exersându-mi privirile  /  până ce n-ar mai arde decât  /  triumful, strălucirea demnității mele de om liber”... Subiectul pare a suferi de tensiunea dintre trăirea senzorială şi cea pur intelectuală, aceasta, mai ales, fiind simțită ca periculoasă, sau, altfel spus, dintre suflet şi spirit, dintre concret şi abstractul teoretic: „biroul maşina de scris  /  bibliotecă televizor  /  mizeria morală Marcuse  /  poezie proză teorie  /  teoretizând teoria teoretizam  /   /  /  (salvați sufletele noastre)”. „Program”, aşadar, explicit, fără mari investiții intuitive, lamentație pe tema crizei de concrete, a excesului de clarități carteziene („Lumea a rămas dintr-odată  /  stearpă şi clară”), vidul şi seninul apar asociate, ca şi frigul şi lumina, - un poem configurează un expresiv peisaj sticlos, împietrit în transparențe, generator de stări halucinatorii (Transversală), iar un Cântec invocă, cu nostalgii infantile şi naive, o „junglă factice” intersectată ”cu o diană sau o bacantă”, cu adaos de noționale „vânători de mituri păgâne  /  mituri romantice şi mituri şui  /  infuzând uitarea în socluri  /  în spații palide şi în statui”... 

Sunt, toate acestea, obsesii prelungite în cărțile următoare, mai întâi în cea intitulată semnificativ Elegii pentru sufletul înflorit, unde apar motivele recluziunii în abstract şi steril, printre „roboți”, „maşinării perfecte”, printre care subiectul se vede „robotind fără scăpare şi  /  fără țel  /  pe Pământul acesta unde  /  odată  /  râdeau şi se mâniau zeii” (Spleen). Fără să le lipsească o anume energie a angajării discursive, aceste versuri suferă totuşi de evidenta crispare programatică exprimată explicit ca ecuație schematizată între „ştiutul mortal echilibru, comodul consens”, în opoziție cu un proiect existențial vitalist: „abruptul îl vreau, ciocnind bolovănoasă mirarea  /  stupoarea profundă, efect subteranului sens  /  /  barocul meu crispat, armură vie  /  destin perplex – deschisă simetrie” (Nu, mirajului vorbei). Deocamdată, „efectul” e ideatic şi depinde prea puțin de „subteranul sens” mediat intuitiv de „concrete” palpabile. O stare de paradoxal „colaps” în lumină domină discursul în aceste pagini, dar mai frecvente sunt imaginile degradării, încadrând stări de tensiune, alienare, solitudine, fals şi minciună, provocatoare ale unei disperări pe care doar „urletul” le mai poate aproxima. Perspectiva e radical demitizantă, cu contraste subliniate tăios: „Despre greci să vorbim acum  /  despre ahei şi troieni  /  Ei beau vin de Falern şi noi vodcă  /  sângele nostru-i mai iute, caii lor  /  se balegă peste vremile noastre, peste  /  agora  / ... Iară eu străin sunt  /  printre haite de lupi rătăciți” (Satyricon)... Despre asemenea versuri, Dana Dunitriu a observat pertinent că: „Reflecția exactă, rece, se inflamează la apariția esențelor, a marilor adevăruri, a marilor experiențe, transformând predispoziția analitică într-o suferință, într-o dramă care, din pricina unei expresivități prea patetice, par uşor exterioare trăirii, de o autenticitate întreținută artificial”, înregistrând şi „un patos nelipsit de oarecare teatralitate, dar şi violent şi grăitor.” (v. Patos şi luciditate, în România literară, nr. 32, 1982, p. 10). Nu altfel stau lucrurile, în esență, şi în Jurnal. Eul peregrin (1984) unde se invocă în aproximative echivalențe cu imaginarul cărților precedente, de pildă „Miracolul! Dans printre gratii  /  carteziene, paroxism  /  al materiei,  /  flacără albă precum surâsul  /  Giocondei revenind,  /  înflorind”, enunțuri noționale contrastante, cu metaforele plasate în vecinătate. Paralel, reflecția asupra textului şi construcției poemului se impune, pe solul aceleiaşi preocupări pentru afirmarea simțită ca dificilă a fondului obscur al subiectivității, - un titlu e destul de explicit pentru consecvența „obsesiei” dihotomice: Între tabuuri şi fascinație: „Îngropat în hârtie ca-ntr-o hiperbolă.  / ... /  Le văd pâlpâinde sintaxele,  /  abia desluşite, un univers  /  țesut cu fibră de om.  / ... /  Sunt ca destinul, poemele, cu liniile  /  vieții înscrise în palme, în tălpi”... Sau, în alt loc: „ucisă de-un vag intelect  /  dumnezeului vorbelor şi al hârtiei  /  după ce, vai, fusesem copilă în floare  /  şi cosmos era trupul meu  /  şi universale aripi aveam”... Se vede că poeta nu se poate, de fapt, preda în voia „obiectelor”, ci îşi analizează, în paralele evidente, starea de spirit deceptivă, drama incapacității de a avea acces la trăirea elementară a lumii. „Îmbinarea rigorii intelectuale cu extazul” atrăgea şi acum atenția criticii: Radu G. Țeposu, nota „aerul abstract, de ideogramă lirică, tonul sacerdotal şi reprezentările conceptuale”, erodate totuşi de „senzualitatea închipuirii, ca o trădare involuntară”. (v. Ideografii lirice, în Flacăra, nr. 7, 1985, p. 10).

La scurt timp după asemenea versuri, are loc o încercare de reorientare tematică a poeziei spre ceea ce titlul din 1987 numeşte Partea omului: opțiune, de data asta fermă, pentru trăire, adeziune organică nemediată la faptul concret-existențial, numai că „tezismul” îşi schimbă de fapt doar „tema”, discursul poetic propunându-şi să ofere repere modelatoare în „strămoşii noştri”, în „patrie”, entități ce rămân, totuşi, abstracte, suporturi ale unei „argumentații” sui generis: „acum, când adevărul rămâne mai mult ca oricând  /  o funcție, un cuvânt, o tangentă, o  /  oportunitate -  /  /  pentru că totuşi tu crezi în  /  omul-cosmos, omul ideal  /  iar restul ți se pare (chiar aşa)  /  o gravă şi tragică rătăcire” (Discurs despre principiul de coeziune aici şi acum). Că poezia care urmează este intitulată Arte poetice era aproape de aşteptat în aceste condiții de „programare”, doar că trimiterea, afectată de conformismul tematic al contextului socio-cultural din deceniul nouă, sună foarte convențional în ciuda „sincerității” angajării: „Şlefuirea cuvintelor, mondenități.  /  Derobări de sintaxă, retorici.  /  Şi toate vechi de când lumea.  /  /  Ci eu îmi amintesc de strămoşii noştri:  /  vorbeau cu tunet,  /  plângeau cu ploi,  /  iar un gând bine țintit  /  ucidea.” Invocarea unor Mihai Viteazul, Bălcescu, unul „ucis pentru ideea de patrie”, celălalt „veşnic alungat din Patrie”, sună, din păcate, clişeistic în context şi nu rezolvă mai nimic din criza intelectualului ce vrea să se debaraseze de retorici formaliste în profitul „trăirii”, la fel ca şi trimiterile la Masa Tăcerii, Gânditorul de la Hamangia etc. Terenul poeziei autentice e recâştigat totuşi în câteva texte mai acut confesive, de accent elegiac, unele în „ritm clasic”: „Un dans ca plânsul, şi frunzele  /  pe ritm de clasic un-doi;  /  tu unde eşti /  - doar copacii  /  tremurând sub bătrânele ploi  /  /  şi doar basme străine, şi stelele  /  mimând heideggerian infinitul;  /  oh, în spaima zănatică-a vântului  /  fericit fie sufletul meu, fericitul”... „Sufletul viscolit”, ”rugină”, „ură”, pământul-criptă, zborurile ferecate, „răsuflare străină”, „Întunecatul Munte” – sunt sintagme ce apar la alte pagini, iar câteva reverii ale comuniunii cu bărbatul iubit au un sunet tandru, discret, evocând uimiri genuine şi o stare de contemplație ce asociază suspinul fericit cu tristețea, cu o finală alunecare în Nirvana. În asemenea poeme e de căutat lirismul adevărat al unei subiectivități frământate, fragile, amenințate. Îl remarcase şi citata Dana Dumitriu, notând „echilibrul impus de formă, de prozodie, de melodia încifrată a cuvintelor”.

El revine în forță în ultimele cărți ale poetei (care se va sinucide în anul 1995). Viziune cu logofagi (1994) şi Memoria unui creier (1995), Noaptea inițiaților (1995). E tot poezia dezabuzată a unui subiect ce priveşte cu o rece disperare spectacolul lumii din jur, alienate, reificate. „Universul verbal” al falsului paradis spre care invită cinic o făptură cu „clonțul de fier” nu poate fi considerat decât un refugiu fără speranță. „Teorii, jucării intelectuale. Mizeria existenței” sunt asociate unui univers profund alterat, în care un emblematic Diogene caută, din butoiul său, „cu disperare, un Om”. Prostituție, sclavaj, „lupta dură de-a utopia” sunt elemente înşirate cvasiexclusiv nominal, în versuri de strictă notație ce refuză orice ornament retoric. Într-o „bolgie”, o faună detestabilă dă sfaturi subiectului răvăşit de coşmaruri, într-un decor construit pe date de derivație expresionistă, în atmosferă sumbră – „din loc în loc apar  /  cârlige şi ganguri,  /  armii şi războaie,  /  visuri întinse printre miorlăituri şi măceluri, pe  /  acoperişe trupuri de fier şi rugină  /  inapte de suflet”... „Teza” e lăsată la vedere, ca în ultimul vers citat, voind să transmită cât mai direct sentimentul rupturii radicale, definitiv alienante, de tot ceea ce mai este viu şi omenesc, iar când se apelează la depozitul de figurație consacrat acesta e destul de convențional: ninsori de cenuşă radioactivă, Crişti carbonizați, „o biată trestie în luptă cu fiara apocalipsei”... Şi, din nou, contrastul cu starea contemplativă, de armonioasă comuniune cu natura: „Cu un ochi contemplu  /  o Floare  /  (aici în Templul Naturii,  /  fără să respir o contemplu  /  să nu stârnesc – în alt plan – violența  / ... /  să nu permit spionilor văzului să distrugă Văzul,  /  cu un ochi senin o contemplu”... Ecoul rilkean din cutare elegie duineză, dar mai ales derivația blagiană dinspre „corola de minuni a lumii” amenințată de „mintea” rece-scrutătoare, sunt uşor sesizabile. Câte un poem supus unei anumite rigori clasice iese în relief dintre aceste discursuri programatice, precum Înger căzut, în care nu sunt evitate, totuşi, inserțiile pur conceptuale: „Aparatul meu s-a stricat  /  aparatul meu nu mai emite semnale  /  el doarme somnul greu şi profund  /  al interstițiilor animale  /  /  sunt un motan, o ploscă, o scurgere  /  a electricității din cerul de sus,  /  mă umflu, mustesc, şiroiesc  /  pe corp buretos şi abstrus,  /  parcă-aş cădea de pe-un balcon pe altul  /  într-un univers aiurit,  /  iar gravitația-mi retează saltul  /  funambulesc şi pleoştit  /  /  mă-mpiedic, - de mine, obiect fără gânduri,  /  atârn şi uitat-am deplin  /  minunatele, simplele, clarele  /  structuri care mă conțin.” Motivul e desigur arghezian ori venind şi dinspre Blaga, cu tratament retoric stănescian... Altundeva, un poem devine expresiv prin asocierea banalului şi prozaicului cu solemnul, precum Academicieni în zori: „Uneori, când stau la coadă la aprozar, îmi amintesc  /  de originea mea extraterestră.  /  Îmi scot pălăria în fața găinarilor, a mercenarilor şi mă gândesc  /  că spiritul meu îi detestă.  / ... /  Fac coadă în fiecare dimineață  /  alături de colegii mei de la Academie,  /  salutăm palizi şi erudiți soarele”...

Tematica nu se schimbă în Memoria unui creier, ba chiar se accentuează aici programatismul observat până acum, ca şi ecuația conflictuală mereu reluată dintre cugetare şi trăirea elementară. Un amplu poem dedicat lui C. Noica, Gânduri de trecere prin noapte, glosează pe tema raporturilor dintre eul individual şi un EU absolut, dintre ființă şi Ființă, relația dintre literele mici şi majuscule fiind cumva rezolvată prin trimitere tacită la ceea ce un Claudel numea, aproximând cunoaşterea poetică drept „co-naissance”: „pentru eu – a fi are aceeaşi semnificație cu a şti?  /  /  Finalitatea lui a se naşte este a cunoaşte, a se naşte odată cu?”...

În acelaşi an, 1995, care va fi şi al al morții voluntare a poetei, apărea şi volumul Noaptea inițiaților, în care un Cântec ce elogia, în primele pagini, iubirea şi bucuria, contopirea cu „zarea”, asociind „existența” cu „transfigurarea”, după ce un poem inaugural vorbise despre speranța că „timpul ruşinii şi al strâmtorii  /  timpul falimentelor interioare” poate fi depăşit. În rest, discursul era dominat de aceleaşi stări deceptive şi de un imaginar restrâns la reprezentările strident expresioniste: hălci sângerânde, lupi şi şacali, o gaură neagră „căscându-se,  /  să ne înghită  /  în spațiu”. Revenirea permanentă a unor asemenea stări intensifică totuşi puterea versurilor, căci dincolo de inerțiile figurației şi de menținerea pe suprafețe importante de text a reflecțiilor reduse adesea la planul pur ideatic, se transmite o stare de agitație şi de angoasă, de revoltă a ființei agresate şi jignite de urâtul lumii în care trăieşte şi de lipsa ei de autenticitate („bâlciul acesta îndoliat”). Confesiunea capătă nu o dată accente dure, dramatice, ca rezultat al unui soi de somație patetică la autenticitate, prin punerea sub semnul îndoielii şi chiar respingerea feței ”moderniste” a discursului poetic, a „efectului de stil” – „baloanele strălucitoare, rotunde,  /  intense, frumos colorate”, „minciună veselă care să mai salveze  /  bâlciul acesta îndoliat”. Noroiul, „marasmul zărilor duse”, „năvălire de „corbi, lincşi, gândaci”, pe „coala de scris”, „nebunia”, „teroarea”, „minciuna”, „compromisul” sunt puse în contrast tăios cu reveriile estetizante. Este punctul în care versul Gabrielei Negreanu se întâlneşte, în termeni aproape identici, cu protestul dureros al Marianei Marin, ce constata patetic apusul vremurilor visării. Autoarea Nopții inițiaților vorbeşte şi ea despre „un SCRÂŞNET  /  utopic  /  acolo unde altădată visam  /  cai verzi pe pereți”, constatând falimentul exercițiului poetic transfigurator şi al licențelor ludice în fața şocului provocat de realitatea profund alterată. Poeta se vede trezindu-se cu scârbă, „scriind textul în intertextul groazei; şi-al nimănui”, în vreme ce „coşmarele țipă, sensurile (se aşează-n de sine, în afara noimei” (v. amplul ciclu care dă titlul volumului). S-ar putea cita foarte mult, - am da mereu peste variantele cam aceloraşi stări de revoltă, panică, greață, „alarmă cosmică”, aglomerate în versuri din care se ivesc, ca nişte luminişuri rare, momentele de speranță într-o purificare finală: „Vor fi cu mine ei toți într-o zi  /  din nou regăsi-vom lucoarea stelară  /  noi, mesagerii, trimişii luminii”. Datat 1978, 1982, 1991, acest discurs dureros-protestatar primeşte o semnificație aparte, nu doar în contextul de apogeu al dictaturii comuniste, ci şi în posteritatea ei imediată. Căci nu se constată vreo schimbare radicală de semn între datele calendaristice înregistrate, revin „crimele năpustite pe steaguri”, aruncarea „la troaca cu porci” a unor „sacre embleme”. Rămâne doar un soi încăpățânare dureroasă, patetică, de a continua scrisul „în indiferența crescândă  /  a spiritelor acefale”.

Prin contrast, discursul liric al Gabrielei Negreanu apare ca expresie a unor stări de criză spirituală gravă, constatate şi amendate cu o luciditate neconcesivă, „memorie a unui creier” ardent problematizant, interogativ, acuzator. Cum am observat de câteva ori, „cugetarea”, discursul conceptual, o ia înaintea necesarelor, totuşi, aproximări şi echivalențe sensibile, preferând uneori chiar ideea cu majusculă, în consecința stării de urgență ce mobilizează subiectul solicitat să răspundă imediat agresiunilor realului. Pus, însă, în contrast cu estetica neomodernistă a transfigurării pe cale de a fi depăşită în scrisul congenerilor spre un discurs de angajament existențial cu miză pe concretul ca şi visceral al expresiei, acest program de participare lucidă la întrebările orei capătă o anume forță, mai ales în momentele sale paroxistice. Ceea ce i-a lipsit expresiei verbale a poeziei a fost însă compensat în chip tragic de gestul suprem al sinuciderii din toamna anului 1995, ca act de definitivă autentificare.