Poezie
Florin Costinescu
Poeme
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 /2015
Audiențele Posterității
La biroul ei de mahon ceresc cu intarsii de clipe imprevizibile
pulsând cu intermitență înaintea lăsării definitive a cortinei,
Posteritatea , ca orice institutie cu vocație democratică recunoscută
de înaltele foruri ale eternității globale
prime?te în audiență, conform numerelor de ordine
distribuite prin agenția de voiaj stelar a geniilor presupuse
sau autodeclarate,
noii candidați la laurii înmiresmați ai ve?niciei…
Cu fața luminată de o veioză suspendată între doi nori singuratici,
prevăzuți cu inscripția păstrați distanța
pentru asjgurarea confidențialițății,
Posteritatea,
niciodată n-a fost surprinsă de afluența candidaților,
la râvnitele ?i confortabilele fotolii cu arcuri speciale,
le ?tie ticurile pe de rost, după cum asudă, se caută prin buzunare
după indulgențele agonisite de la prelații marilor umbre,
după scrisorile de recomandare de la urma?ii urma?ilor domnului Nobel,
?i chiar scoțând, din obisnuință, plicuri cu mici atenții
sau banale pungi cu banane cumpărate de la mall-ul cel mai apropiat…
Nu, ea nu s-a plictisit nicicând de o prea lungă a?teptare
a celor ce-i asaltează scările silențioase spre ultimul etaj,
definitivul, al reîncarnării în eterul ve?niciei,
în momentele de răgaz, puține, mai udă o floare de colț,
mai întoarce foile calendarului,
î?i mai mângâie cu duio?ie câinele preferat, ce i se gudură la picioare,
?i ascultă discreta muzică a sferelor,
singura pe care o apreciază pentru perfecțiune deplină…
2014
Nu mai caut…
Nu mai caut nimic
din ce am pierdut,
ducă-se, ducă-se
pe fluviul Marelui Lut,
Îngroapă-le timpul,
adânc, mai adânc,
lângă lacrima pe care
nu pot s-o mai plâng,
Surpate arcade
se roagă spre cer,
nimic nu mai caut,
nimic nu mai cer…
Un Acropole urcă
nevăzut, tremurat,
din aerul prin care
odată Orfeu a cântat…
Ioan Flora, Scriptorul
Recitind o dedicație:
„Prietenului meu, poetului Florin Costinescu,
cu toată dragostea. 8 februarie 2002
Multe a văzut în viața lui poetul Ioan Flora,
îi era deajuns să perceapă un contur în mişcare
şi privirea lui ageră îl umplea imediat cu materie lirică
de maximă puritate,
încât rezultatul putea fi privit ca obiect distinct,
cu cel mai mare folos şi deplină încântare.
Era relația lui privilegiată cu lumea.
El însuşi spunea:” Sunt oameni în jurul meu.
Adevărați, drepti.Gesticulând,
comentează texte lirice bine scrise”.
Eu eram unul dintre acei oameni.
Întâmplător.
De multe ori fiind singur în jurul lui,
mai ales când plecam împreună, sărind gardul orelor de muncă,
spre a ne cuibări în bodega din gura parcului Herăstrau.
Folosea apelativul ” bătrâne” cu un firesc
de care era doar el în stare: îl învățase
bine de la Nichita, de care vorbea cu evalvia
dinaintea unei icoane.
Nu se ridica în vârful picioarelor, dar vedea tot, până departe.
Nu-i trebuiau scări, detesta tribunele.
Dacă dădea de vreo urmă sau semn îi era deajuns
să ajungă la esență . Cu o viteză uluitoare. Zâmbind.
Nu puteam să-l urmăresc, dar nu mă certa:
fiecare cu drumul său, bătrâne,
Ştia să dea mâna cu iarna chiar dacă îi înghețau degetele.
Petrecea cu privirile vara până se pierdea
după dealurile propriilor sale amintiri.
Pentru că nu putea respinge pe nimeni, generos,
a întins mâna şi spre cineva absolut necunoscut.
Iar necunoscutul i-a prins mâna
si nu i-a mai dat drumul. L-a tras după el.
În urma lui conturele plâng.
Ioan Flora, desăvârşitul Scriptor…
18 febr.2010
Doar tu
Începând de mâine,
din secolul următor,
îmi voi aminti de tine,
până atunci
te voi privi pur si simplu,
te voi privi
până iti vei ieşi din minți,
te voi tortura
cu neruşinarea mea
de a nu-ți refuza amintirea …
Cine stie când va începe mâine?
Dar secolul următor ?-
Să ridice două degete,
va primi nota maximă …
Mă uit în jur – umbre,
toate ridică din umeri
se uită nedumerite unele la altele,
doar tu, rănindu-mă - nerănindu-mă -
ispită ?i depărtare ,
ridici două degete
ca o elevă silitoare
de la vestita
Şcoală a Carmelitelor…
2008
La marginea oraşului, fumul
La marginea oraşului, fumul
ca o meduză pulsând, împroşcând
cu secreții ucigaşe razele soarelui,
camioanele descarcă mereu, vin şuierând,
pe şoseaua de centură, deodată
stop şi la dreapta, balans până la pământ şi
încarcătura lor alunecă stârnind valuri de praf alb,
înecăcios, oh, marginea neantului, groapa enormă ,
flămândă
înghite turle de biserici, mortar cu urme de sfinți, cutii ale milei
din care cad monedele ruginite alefoştilor enoriaşi,
ziduri lovite de furia buldozerelor, picioare de scaune,
grilaje de fier, cioburi, jucării de plastic .
Şi iar, iar de la capăt...
Şoferii îşi notează în carnețe murdare numărul curselor, salariul
înainte de toate- şi înjurătura, desigur, când maşinile
îi lasă în pană; străzi întregi, măcinate, trecute prin sită,
cartiere voievodale încărcate în camioane cu foamea în gât,
străzi ucise, făcute țăndări, pârjolite, tocate mărunt
până la ultima piatră, până la ultimul arbore înverzit
doar cu o primăvară înainte...
Fumul ca o meduză, ca un arhipelag
în derivă, încotro? Doar sângele lipseste, el a rămas
pe loc să aprindă candele pe furiş, să blesteme, să strige.
Lacrimile nu se văd, nu au putut fi transportate pe roți,
s-au evaporat şi au ajuns în cer, să implore.
Fumul de la margine oraşului,
ființă ciudată peste mormântul care nu va şti niciodată
să poarte vreo cruce...
1988
(După demolarea Bisericii Sf. Vineri din Bucure?ti)